CUVINTELE și vârstele poeziei

                                                       de Gheorghe Pârja

Poezia trăiește prin cuvinte, după cum și cuvintele se iluminează prin poezie. Poezia este vraja lumii, de aceea de la Homer, până la un poet din zilele noastre, suntem martori la sudoarea de piatră a frunții cuvântului, la prelungul dor al lui de întrupare. Ne-am dat seama pe măsură ce trecea vremea că gândirea și rostirea, dar și scrierea cuvintelor fac parte din trupul nostru și din partea cea mai rezistentă a trecătoarei noastre vieți. În numele acestei credințe, oamenii Maramureșului și-au pus far de trecere prin lume lumina cuvintelor. Gândirea din creația noastră populară rămâne efigie pentru înțelepciune. Și nu-i puțin lucru! Și toată izbânda se regăsește în organizarea sufletului.

În urmă cu 17 ani, a luat ființă în Maramureș, pentru prima dată, o formă de asociere a scriitorilor profesioniști, care au aderat la Reprezentanța Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj. Pentru înființare a fost nevoie de insistență și argumente. Scriitorii maramureșeni ar fi trebuit să aparțină de Satu Mare. Confratele Nicolae Goja, prezent la dezbaterea de la Filiala Cluj, a descris într-un reportaj atmosfera în care a luat naștere Reprezentanța Maramureș. S-a procedat la alegeri democratice. A fost ales și reales în funcția de președinte al Reprezentanței scriitorul Gheorghe Pârja, iar ca secretar, poeta Elena Cărăușan.

Câtă vreme Reprezentanța avea un sediu, la Palatul Administrativ, au avut loc manifestări care au rămas repere în conștiința culturală a Nordului. Aici ne-au fost oaspeți scriitorii Augustin Buzura, Nicolae Breban, Ioan Groșan, Ion Pop, Horia Bădescu, Adrian Popescu, Irina Petraș și alți prestigioși autori, care fac cinste scrisului românesc. Am avut întâlniri și cu doi foști președinți ai Uniunii Scriitorilor – Nicolae Manolescu și Eugen Uricaru. Tot în acel sediu au avut loc lecturi ale tinerilor scriitori, mulți dintre ei fiind laureați ai unor concursuri de creație, organizate de Reprezentanță. Ținem legătura cu criticul literar Irina Petraș, președinta Filialei, cu care facem acțiuni comune. Așa a fost și recitalul liric VÂRSTELE POEZIEI, devenit film difuzat online, de unde au venit plăcute aprecieri.

12 nume, poeți consacrați din Maramureș, dar și două certitudini lirice: Camelia Nistor și Flaviu Claudiu Mihali. Lângă care și prozatoarea Dana Buzura-Gagniuc. Vă propun să cunoașteți și numele celorlalți autori. Filmul începe cu recitalul poetei Elena Cărăușan, venită dintr-un teritoriu liric de sentimente conjugate în metafore fertile. Apoi, poetul Alexa Gavril Bâle, și un îndemânatic prozator, care străbate ținutul cu un cal năzdrăvan. Confratele Ion Petrovai, cu expresii lirice dârze și convingătoare, aprinde licărul simțirii noastre. Poeta Rodica Dragomir aduce în film un univers rafinat, sprijinit de vitalitatea unei sensibilități mature. Din universul liric al lui Gheorghe Mihai Bârlea este decupat foșnetul unor poeme cu luminile unor obârșii cu nălucite mituri, dar și cu condiția de eremit al singurătăților interioare, care crede în perenitatea poeziei.

Lui Vasile Muste nu i-au dispărut acordurile muzicii spaniole, dar a regăsit acasă dorul și dragostea de nălucirea Doamnei care-i străbate poemele. Poetul Ioan Dragoș nu uită că marea aventură a poemelor a pornit dintr-o bucătărie, întruchipându-l pe Ulise. Nicolae Scheianu este conectat la problemele lumii în care cuvântul își caută identitatea. Poetul Ștefan Jurcă se identifică în poezie cu starea epică, cu o estetică substanțială, în care vuiește pădurea adeseori. Gheorghe Pârja nu se desparte de muzica dintâi a teritoriului liric care l-a marcat, făcând schimb de taine cu strămoșii viețuind între cuvinte, între Dumnezeu și satul lui. Cele două certitudini lirice – Camelia și Flaviu – vin să argumenteze că și în Maramureș poezia nu face popas. Camelia lucrează cu hărnicie la cămașa poeziei, iar în ceasurile de odihnă observă cum cresc ierburile după ploaie. Flaviu construiește un oraș liric cu oameni sfioși, pe care îi învață să vindece cicatrici. Adică lucrează la viața poeziei de mâine.

Filmul este un fragment din sufletul frumos al celor care nu cred în destrămarea lumii și caută în vâltoarea vieții, iarba de leac a cuvântului. Este o secvență din trăirea dramatic-lirică a spiritului maramureșean în tonalități felurite. Fiecare autor are pertinente comentarii critice care îl pun în icoana valorii. Îi mulțumim lui Vlad Tînc pentru măiestria ima­ginii și pe dumneavoastră vă invităm să-l vedeți la Plus TV, astăzi de la ora 17, în reluare de la 21,30.

Nu i-am uitat pe ceilalți membri ai Reprezentanței, așa că le dăm întâlnire în 18 iunie, de la ora 14, tot la Muzeul Județean de Artă – Centrul Artistic Baia Mare. Căruia îi mulțumim pentru găzduire și inspirația luminii.

La mulți ani binecuvântați!

 

Dacă ne uităm în actele oficiale, ziua de naștere a lui Gheorghe Parja este 2 mai! Pe vremuri, Ziua Tineretului! Așa ca din 27 aprilie, data exactă a nașterii, până în 2 mai, tot La mulți ani să fie! Sănătoși și cu prieteni buni lângă el! Vio Pârja

Nedreptățirea unui savant român

                            de Gheorghe Pârja 

 Poate v-ați fi așteptat să scriu astăzi despre alegerile din Ungaria și șocul celor care credeau în atotputernicia lui Orban. Dar sufletul meu nu rezonează cu cotloanele întunecoase ale politicii, ci este mai degrabă într-un dialog, tot mai frecvent, cu cărțile din bibliotecă. Ele m-au lustruit să merg prin lume, ca niște faruri luminătoare. Și a sosit timpul să le mulțumesc pentru fapta bună și să le dăruiesc celor mai tineri, care au nevoie de ele. Să fie de folos și altora prin biblioteci, școli, ori parohii. Așa am ajuns la o carte, cumpărată în veacul trecut, și care mi-a dat de înțeles că a rămas cu mine până la capăt.

Cartea se numește “Psihologia consonantistă” și este scrisă de Ștefan Odobleja. Vreau să spun că numele autorului m-a urmărit multă vreme. Știam de el dintr-o prelegere de la Muzeul Literaturii Române, susținută de acad. Mihai Drăgănescu. Asta m-a făcut ca în anul 1982 să cumpăr cartea. Cum priceperea mea pentru subiect era limitată, am urmărit mai mult destinul autorului. Filosof, medic militar, scriitor, dar înainte de toate acestea, precursor mondial al ciberneticii generalizate, pe care a numit-o psihologie consonantistă. Ștefan Odobleja a pus bazele ciberneticii prin lucrarea amintită, apărută la Paris, în anul 1938. Apărută cu zece ani înainte de studiile americanului Norbert Wiener, considerat eronat întemeietorul ciberneticii.
Documentând acest text a fost mai reconfortant să aflu despre Norbert Wiener, unul dintre cei mai influenți matematicieni americani, și Ștefan Odobleja, decât despre trecătoarele dorințe de putere ale politicienilor, de la noi și de aiurea. Mi-am adus aminte că prietenul meu, criticul literar Dan Silviu-Boierescu, a scris o carte despre trei români nedreptățiți: Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, Traian Vuia, inventatorul avionului, și Ștefan Odobleja, părintele ciberneticii.
Dar să nu uit de unde am plecat, adică de Ștefan Odobleja. S-a născut în anul 1902, în satul Izvorul Aneștilor, județul Mehedinți. Începe școala primară în satul natal, urmează liceul la Turnu Severin. Învață foarte bine limba franceză, fapt care i-a permis mai târziu să studieze operele fundamentale în limba franceză. A urmat Facultatea de medicină, devenind medic militar, profesând în mai multe orașe din țară, inclusiv la Dej. Elveția este țara care i-a recunoscut savantului român meritele la nivel mondial, înființând în 1982, la Lugano, Academia de Cibernetică. Spun savanții că Odobleja, în lucrarea lui, a avut câteva idei fundamentale ale ciberneticii. Meritul lui este foarte mare, doar că Tratatul savantului de la Dunăre a apărut prea devreme.
Odobleja este exemplul unui om care a făcut o descoperire generatoare de orizonturi noi, atât în domeniul teoretic, cât și în domeniul aplicativ, dar care a rămas necunoscut pentru că nu a fost susținut de societatea academică românească, care nu îl cunoștea, așa că nu putea fi promovat de mediile de informare și care nu au publicat nimic despre el. Citind povestea vieții lui, m-am întrebat firesc care ar fi fost destinul său, dacă istoria nu l-ar fi izolat, dacă s-ar fi născut într-o țară cu limbă de circulație și puternic dezvoltată. A nimerit într-o lume încurcată, cu război și schimbare de regim în România. În vremea aceea tulbure, guvernul socialist-stalinist nu a avut nicio înțelegere pentru cibernetică, fiind declarată o știință a naturii capitaliste.
Când vine războiul, ajunge, ca medic militar, pe front și devine șef al unei ambulanțe. În anul 1946, se pensionează din cauza unei boli de care suferea. Conform site-ului culturaromână.ro, Odobleja, fondatorul ciberneticii, a fost pus sub supraveghere și arestat la domiciliu. S-a retras în satul lui natal, din comuna Livezile, printre țărani. Constantin Bălăceanu-Stolnici l-a vizitat acasă și-l amintește drept “un om simplu, modest, un bătrânel care semăna mai mult cu un bunicuț, solitar, a dus o viață singuratică. Din păcate, avea aspectul unui om sărac, ceea ce nu merita. Intrase într-un con de umbră, pentru că îmbătrânise și pentru că autoritățile l-au lăsat în mizerie, cu o pensie modestă de medic militar, din care trăia într-o căsuță destul de modestă.”
Acolo a primit invitația de a participa la Congresul de Cibernetică de la Amsterdam, august 1978. Nu a putut să fie prezent din cauza sănătății șubrede. În septembrie, același an, se stinge din viață. Lucrarea pregătită pentru Congres – Diversitate și Unitate în Cibernetică – a fost citită de Stelian Bajureanu. De unde se vede că mințile luminate din Europa nu l-au uitat. Apoi și Academia Română îi recunoaște meritele post-mortem și îl face membru de onoare. Manuscrisele de la Arhivele Naționale Mehedinți însumează 280 000 de file, din care 50 000 de file sunt manuscrise de logică, după aprecierea acad. Alexandru Surdu. Fiul său a înființat o Fundație cu numele savantului, care încearcă să le tipărească.
Abia în anul 2010, savantul Ștefan Odobleja a fost reînhumat în Cimitirul ortodox Sfântu Gheorghe din Drobeta Turnu-Severin, în sectorul rezervat eroilor neamului. Un act de dreptate, mai ales că a fost ofițer-medic în armata regală română. În fața locuinței în care s-a născut, comuna Livezile, județul Mehedinți, este o placă comemorativă pe care scrie: „Aici s-a născut și a trăit dr. Ștefan Odobleja, părintele ciberneticii: 1902 – 1978” De câte ori am trecut prin Mehedinți, mi-am adus aminte de Ștefan Odobleja și de memorabila lui carte. Așa că dialogul meu cu ea, din bibliotecă, a fost reluat. Despre ceilalți doi savanți români, nedreptățiți ai sorții, cu alt prilej.

Urmașii lui Ulisse

                                 de Gheorghe Pârja

În urma măsurilor de austeritate, taxe și impozite mărite, cu girul premierului Bolojan, sunt români care se gândesc să-și facă valiza și să plece unde văd cu ochii. Dacă știrile din media acoperă realitatea, este o situație dramatică. Dezțărarea nu este un fapt bun pentru noi. Despre acest fenomen am mai scris. Reiau idei mai vechi, dar extrem de actuale. Migrația populațiilor nu este un fenomen nou în istorie. Migratorii au tulburat așezările mai consolidate, le-au luat avutul și viața. Nu mi-au plăcut migratorii nici să-i învăț la școală, așa că nu aș fi vrut să trăiesc pe vremea lor. Era firesc, sufletul meu făcea parte din spiritul ordinii, urca pe verticală spre Cer, se măsura cu turla bisericii, cu stejarul cel înalt, cu muntele, nicidecum cu întinderile colbuite ale istoriei.

De când au apărut statele naționale, fiecare neam a tras la casa lui, a îngrădit-o, a apărat-o. S-a instalat în oameni simțul de proprietate, s-a legat sufletul de loc, de mormintele strămoșilor, de evenimentele care s-au întrupat în viața fiecăruia. A fost o vreme când oamenii plecau din două motive din casa lor. Plecau de necaz, pentru o viață mai bună, dar și de curiozitate să vadă și alte meleaguri. De obicei, se întorceau la locul baștinei cu câștigul dobândit și cu sufletul împlinit. Aceste două dimensiuni ale existenței făceau parte din farmecul trăirii în lume, adică din spiritul libertății. Care, uneori, a fost extrem de îngrădit.

Și a venit dezlegarea în istorie. Cu bune și cu rele, zic eu. De peste trei decenii și jumătate, ni se întind oferte de a pleca în lumea largă, dar și de a rămâne acasă. Când s-au deschis granițele, românii au prins gustul plecării prin țări străine. La muncă, la studii, adică la făcut bani și cariere. Uimitor de repede s-au adaptat la condițiile din lumile în care au ajuns. Așa că ultima cifră credibilă a românilor plecați peste hotare ar fi de 5 milioane. O țară mijlocie, răsfirată în alte țări. E bine? E rău? Din punctul de vedere al celor plecați, o fi un fel de bine pentru unii și un bine pentru mai mulți. Dar țara care a rămas acasă? Cu ea ce se întâmplă? Ce se întâmplă cu această împuținare de oameni?

Fenomenul este comentat cu discreție de autoritățile românești. Nici nu au ce face prea multe pentru a-i chema acasă pe români. Nu au locuri de muncă nici pentru cei rămași acasă, cum să faci un program de repatriere? Că am intrat într-o lume nouă, cu multe necunoscute. Foarte puțini sociologi și istorici comentează fenomenul. Recent, am citit un mic text al sociologului-academician Ilie Bădescu, cu privire la desțărare și uitarea de neam. Când un om pleacă într-o călătorie, își pune în geamantan lucruri de trebuință. Eventual o fotografie și o carte. Când pleacă definitiv nu are bagaj, căci e greu să ia cu el locul, casa și neamul. Toate acestea le așază în sufletul lui.

Aici mă ajută spiritul de cercetare al sociologului sensibil, pentru care la cele două capete ale migrației numite țări, se află țara de origine și țara de destinație. Fenomenul migrației are alt înțeles. Scrie domnul academician: „Țara de origine sau de plecare a migrantului este deopotrivă o țară de suferințe, de eșecuri repetate, de frustrări, de proiecte neîmplinite, de iubire neîmpărtășită, de nostalgii în cele din urmă. Raportul dintre cel ce pleacă și țara lui se numește în acest caz dezțărare, adică despărțirea de țară, cu țară cu tot, plecarea în lume, cu țara în suflet. Plecarea aceasta implică împachetarea și despachetarea unor stări sufletești de o mare profunzime și bogăție.”

Pentru țara de origine, plecarea din țară nu este numai o neprețuită pierdere demografică, socială și economică, ci mai presus de toate acestea sunt un gol metafizic. Țara a pierdut pe cineva, un dar de care nu s-a putut îngriji. În toate aceste păreri, găsiți și destinul românilor plecați. Auziți vocea sociologului: „Desțărarea este un păcat de moarte pentru cei ce guvernează țara de peste 35 de ani. Ei vor trebui să dea socoteală Stăpânului pentru tot talantul risipit, care nu e de la ei, pe care l-au primit ca să-l înmulțească”. Vedem cu ochiul liber că România de după 1989 a risipit nu numai avere economică, ci și a mutilat un corp demografic și a risipit o bună parte din țară. Academicianul numește acest fenomen efectul Ulysse. Care ne arată că un popor afectat de o migrațiune masivă se află într-o situație critică în ceea ce privește raportul dintre cei plecați și cei rămași acasă.

Eu, ca umanist, caut sondarea adâncimilor sufletești ale fenomenului de migrator. Harta migrației românilor ne avertizează că România se confruntă cu un fenomen de desțărare, nu de simplă migrațiune, ci de masivă desțărare a categoriilor cele mai active ale poporului român. Dacă guvernanții știu, ori nu știu lucrul acesta, este o chestiune greu de cumpănit, dar faptul că reacția celor care ne-au condus, și o mai fac, lipsește la ameliorarea acestui fenomen, ne îndeamnă să credem că nu au sensibilitatea țării. Închei cu o părere a sociologului Ilie Bădescu: toate acestea sunt fațetele decapitalizării genealogice a popoarelor. Unul din mecanismele care conduc la un asemenea efect este uitarea de neam. Măsurile actualului guvern pentru a repara greșelile făcute sub conducerea fostului premier, dar nu numai, au lovit în liniștea financiară a multor români. Unii și-au luat lumea în cap.

Dar să nu uităm că Ulisse, totuși, s-a întors acasă.

Conu Alecu, un aristocrat al spiritului

                                                     de Gheorghe Pârja

Despre celebrul scriitor, eseist, critic literar și om politic român Alexandru Paleologu, am aflat încă din studenție, de la tinerii intelectuali care-i adorau opera și personalitatea. Unul dintre ei a fost poetul Dinu Flămând, care m-a dus în studenție la o întâlnire admirabilă cu Conu Alecu, cum îi spuneau tinerii din preajmă. Rând pe rând, i-am citit cărțile, de la „Bunul simț ca paradox,” la volumul „Politețea ca armă,” ultima, un discurs aplicat despre noblețea sufletului. Un eseu despre fostele locuri comune, acum răsturnate într-un mod strălucit. Cum spunem, am avut norocul să-l întâlnesc față în față. M-au fascinat eleganța vorbei, sprijinită pe idei captivante, dar și vestimentația impecabilă. Era omul de cultură care a adus prin inteligență, rafinament și erudiție spiritul atmosferei interbelice. Se simțea că s-a născut într-o familie boierească, de viță veche, care își avea rădăcini în Imperiul Bizantin, din spița faimoșilor Paleologi.

Conu Alecu era descendent al lui Constantin Brâncoveanu. A fost și în Maramureș, la Rohia și la Hideaga, când a luat ființă Fundația Steinhardt. La Hideaga, în casa profesorului Ion Săcăleanu, am avut privilegiul să-i ascult, de aproape, simfonia gândirii. Emitea idei cu o prospețime mereu genuină. Gândea spontan și liber. Trecea, de la una la alta, cu dezinvoltură profundă, o spontaneitate impresionantă. Imediat după 1989, a fost numit ambasadorul României la Paris. A stat la post vreo șase luni, și a fost rechemat în țară, deoarece a simpatizat cu Piața Universității și cu monarhia. Acolo, în casa de la Hideaga, gazde fiind Ioana Mailatescu și Ion Săcăleanu, a rostit cuvinte admirabile: „Într-un climat de brutalitate și prostie, politețea este o armă care te găsește descoperit.” Ori o superbă transfigurare a unei expresii vechi: „Baba care se piaptănă când satul arde dă o superbă lecție de ținută.”

M-am luat cu amintirile. Dacă ne uităm în jurul nostru, în plan public, în politică, dar și în presă, mai ales în online, vedem că politețea a devenit o raritate. Sau este incriminată ca în “Bădăranii” lui Carlo Goldoni: „Nu vă mai pierdeți timpul cu politețea!” De aici și bădărănia multora dintre noi. Trăind într-o societate, în care totul se desfășoară cu repeziciune, comunicarea actuală, care presupune mesaje scurte, omite formulele de politețe. Dacă pe vremuri formulele de politețe erau un semn al respectului, astăzi vorbitul per tu, cu oricine, indiferent de rang, a devenit o practică curentă. Vine această abordare din comunicarea online, o proastă creștere? Eu ce să fac? Să-mi schimb mentalitatea? Să renunț la semnele de bună purtare dobândite în casa părintească, la școală și pe Ulița Bisericii?

Lăsați-mă să vă respect în felul meu. Să-i respect pe oameni după rang, după pregătire, după realizări. Și să nu fiu de acord cu sindromul noilor vremuri. Cu toate consecințele. Mă simt bine, confortabil, să port respect aproapelui și prin cuvinte. Da, în schimbarea vechilor coduri ale bunelor maniere a intervenit și corectitudinea politică. Care are apucături ce-mi demolează un edificiu ridicat prin vreme. Ce să fac? Eu rămân ce-am fost, romantic. Nu ascult de personajele lui Goldoni. Nu voi face acrobație de dragul unui concept venit din frecușurile altor lumi. Nu mai am timp să ascult persoane absurde. De ce nu faceți voi ca noi? De ce să ascultăm de voi. Vreau să ajung vremea când cei care ne impun noi reguli să râdă de greșelile lor. Eu, și nu numai eu, ne simțim bine în respect și politețe. Cum scria și criticul Alexandru Călinescu, presiunea corectitudinii politice creează situații cărora nu le putem găsi o justificare logică.

Unii zic că la origine se află o revendicare feministă. Apelativul mademoiselle a fost eliminat din limbajul administrativ din Franța, în anul 2012, prin decizii oficiale. Deci, eu nu mai am dreptul, după năzbâtia franceză, să scriu cuvântul domnișoară. Apropo, cum se numește celebrul tablou al lui Pablo Picasso, care a revoluționat arta modernă? Tot „Domnișoarele din Avignon”? Este o politețe cu înlocuitori. Sufletul meu, respectuos pentru toată lumea, trebuie să fie monedă de schimb? Lăsați-mă să mor politicos. Nu voi fi de acord cu acutizarea agresivității verbale și proliferarea vulgarității. De aceea am renunțat la Facebook, unde primează injuria, insulta nerușinată, țâfnele de mahala, banalitatea exprimării. Vedem cum impolitețea câștigă teren. Politețea înseamnă să ai încredere în inteligența aproapelui. Dar și aproapele să fie politicos. Eu mă simt bine în lumea cuvintelor frumoase.

Nu uit de unde am plecat. De la Conu Alecu Paleologu. Cu zisa lui: „Într-un climat de brutalitate și prostie, politețea este arma care te apără.” Scris-am acest text că la acest început de toamnă au trecut două decenii de la săvârșirea lui Conu Alecu din viață. Cu politețe ne aducem aminte de omul care ne-a lăsat o operă remarcabilă și o demnitate a purtării în lume. Nu-l uit nici pe fiul său, Theodor Paleologu, profesor, diplomat, eseist și om politic, autorul cărții „Patologiile puterii”, adică puterea – drog și afrodisiac. Despre care voi vorbi cu alt prilej.

Invitație literară

 

18 – 19 octombrie, la DESEȘTI

Zile dedicate Poeziei și Credinței, Serilor de poezie, încununate cu Marele Premiu Nichita Stănescu, tradițiilor și rădăcinilor satului. Cu hramul bisericii monument UNESCO - Sfânta Paraschiva.

Pe covorul de iarbă, în curtea casei părintești a lui Gheorghe Pârja s-au scris și s-au spus atâtea cuvinte despre cuvânt, poezie și poeți! Cu parfum de pancove și plăcinte, de nuci și mere. O ceremonie intrată în tradiție, care demonstrează, prin vreme, cât de mult unesc cuvintele. De la poeții consacrați, la liceeni de la cenaclul Voci Eminesciene, din Baia Mare, la iubitori de poezie. De la poeți din România, la cei din Ungaria, Ucraina, Republica Moldova, Serbia, Israel, Italia, Belgia...

Și ce putere are Cuvântul! Și ce lumină are Credința! Și ce bine le stă, împreună, Poeziei și Credinței. Nici nu e de mirare că la una dintre ediții, când a fost alături de noi, PS Teofil de Iberia, arhiereu vicar al Episcopiei Ortodoxe a Spaniei și Portugaliei, a concluzionat: A fost atâta lumină că m-am simțit ca într-o biserică!

Sâmbătă, 18 octombrie

Orele 15 - La Biserica Monument UNESCO, slujba de pomenire pentru scriitorii trecuți în veșnicie.

Orele 15,30 - Decernarea Marelui Premiu „Nichita Stănescu” al Serilor de poezie de la Desești – Curtea Casei părintești a lui Gheorghe Pârja

Orele 17,00 - Dialoguri interactive: Puterea Cuvântului, Lumina Credinței, despre poeți și poezie. – Căminul cultural.

Duminică, 19 octombrie

Orele 9,30 - Slujba Utreniei

Orele 10,30 - Sfânta Liturghie de Hramul Bisericii Monument UNESCO .

Toamna, credința și poezia ne cheamă să pășim pe covorul de iarbă! Să ne gândim la Nichita Stănescu, să citim poezie, să vorbim despre puterea cuvintelor și lumina credinței, să căutăm soluții pentru regenerarea satelor, să nu ne uităm tradițiile și rădăcinile... În 18 octombrie 2025, când Deseștiul va fi, pentru a 46-a oară, o agora a poeziei, invitat de onoare este scriitorul Gheorghe Mihai Bârlea.

18 și 19 octombrie sunt zile pline de cuvinte alese, de lumină, de culoare, de bucurie! Cu mult efort! Satul are nevoi multe! Are nevoie și de modele!

Să stăm împreună și să ducem mai departe lumea satului!

Gheorghe PÂRJA

Poetul din Biserica Albă

                                                          de Gheorghe Pârja

Dincolo de Tisa trăiesc maramureșeni, după toate rânduielile unor comunități cu pecetea vechimii. Cu o lungă izolare de România, de peste o jumătate de veac, după căderea imperiului roșu, am putut fi oaspeți la ei acasă. Și ei în casele noastre. Marea mea uimire, care continuă a nu se stinge, a fost în 1990, să aflu în satele românești din dreapta Tisei un grai maramureșean cristalin, ca pe Văile Marei, Izei și Cosăului, un port bine conservat și obiceiuri și rânduieli asemănătoare cu ale noastre. Câteodată istoria năvalnică poate fi învinsă prin forța temeliei. A spiritului locului, care nu ține seama de presiunea cuceritoare, ci numai de legile firii din vechime.

România Mică din dreapta Tisei este o pildă despre cum unei erori a istoriei acești oameni i-au întors spatele și au menținut o entitate românească de toată admirația. Deși stăpânirile care s-au perindat peste ei au fost severe, nu și-au părăsit identitatea, nici nu și-au luat gândul de la țara-mamă. Cu un simț al istoriei de invidiat, cu tenacitatea de a nu renunța la ei înșiși, iată, ne întâlnim cu ei într-o formă culturală extrem de vie. Și să nu uităm că în acel spațiu binecuvântat de Dumnezeu s-au scris primele texte în limba română.

Din acest aluat al istoriei s-a plămădit și poetul Gheorghe Moiș, pe care îl cinstim astăzi cu prilejul lansării volumului de versuri TIMPUL ÎNVINS (Editura Casa Cărților, Baia Mare, 2025). El se numără printre primii cărturari pe care i-am întâlnit când am trecut pentru prima dată râul-hotar. De atunci, ne-a legat o prietenie cu aura căutării. S-a născut în comuna românească Biserica Albă, s-a instruit la Chișinău, devenind profesor în localitatea natală. Apoi a încercat limitele Oceanului, în Portugalia. Și s-a reîntors de unde a plecat. Această experiență de viață se răsfrânge și în acest volum admirabil. Care are aura valorică și estetică a precedentelor volume apărute la Ujgorod, Baia Mare și Cluj-Napoca.

Eul liric din această carte este o armură pentru ființa care se proiectează într-un peisaj cu multe denivelări istorice, dar poetul a deschis o fereastră spre cer, a inventat roți pentru timp măsurat cu un calendar de lut. Resfiră gânduri pentru tata, care vin din visul mamei, întrupată într-o biserică albă. Iubirea este o făptură de sărbătoare, înflorind ca un pom roditor în vreme de primăvară. Lumina Patriei a pătruns prin tăceri și acum crește ca lujerul spre soare. Limba noastră este murmur de izvoare prelinse din munți semeți, iluminând firea cu albastru de Voroneț. Sentimentul datoriei este păstrarea graiului care ne-a fost dat pe cerul virtuților de neam.

Am deslușit în versurile acestui volum și deschideri spre înțelegerea înstrăinării, pusă într-un lirism de școală clasică, așezat între cer și pământ, unde este Biserica Albă. Când am văzut-o cu ani în urmă, mi-am închipuit acele vremi văduve de clopot, cu anotimpuri viscolite, cu blesteme de la răsărit, care au răsucit locul. Am îngenuncheat lângă zidul Bisericii Albe și am auzit voci din altar. Parcă se apropiau de mine siluete necunoscute, iar chipul sfinților se lumina de rugăciune. Pe aceste straturi lirice și-a construit poetul Gheorghe Moiș edificiul poetic, ca o voce personală în acest univers cu multe miracole.

Din punctul meu de vedere, lectura acestui volum, cu un acut conținut elegiac oscilează între melancolia recuperatoare și reduta cuvântului. Autorul este un poet rafinat, care pune în armonie viziunea apolinică senină, cu rânduieli esențiale grave, decupate dintr-o vreme cu multe riduri. Poezia lui Gheorghe Moiș are toate datele unui lirism cultivat, cu idei limpezi și o construcție în ritmul poeziei contemporane din țara-mamă. În solidaritate cu Școala de Poezie de la Chișinău și Cernăuți. Este un fapt de apreciat la poetul din Biserica Albă. Acest volum cu grafică elegantă are sprijin lămuritor din partea confraților maramureșeni din stânga Tisei.

Poetul Nicolae Scheianu, în prefață, apreciază că: „Gheorghe Moiș este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați oameni de cultură din ținutul maramureșean din dreapta Tisei, un nume de referință printre poeții români din Transcarpatia. El este un poet de factură clasică, un poet atent la valorile tradiționale și la mediul cultural în care s-a format, nostalgic și senin, la valorile morale în care a crescut.” Iar Dana Buzura-Gagniuc, managerul revistei „Nord Literar,” în postfață, descoperă la autorul nostru că: „Poezia sa are cromatica și tușeul unei picturi naive, fără a avea nimic naiv, ci doar ilustrativ, relevând tabloul unei lumi nepervertite, a universului rural, a copilăriei, a elementelor care provoacă oniricul, inspiră și vindecă.”

Poetul și editorul volumului, Flaviu Claudiu Mihali, constată: „Patriotismul din lirica lui Gheorghe Moiș nu e înălțător. E mai degrabă sfâșietor, un fel de dor greu de stins și de definit.” Trei opinii care dau un contur mai evident poeziei lui Gheorghe Moiș. Poetul din Biserica Albă.

P.S. Astăzi, 29 septembrie, ora 13, în cadrul proiectului finanțat de Consiliul Județean Maramureș – „Poezia din Maramureșul fără granițe”, sub egida Editurii Casa Cărților, Revista „Nord Literar”și Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”, are loc lansarea volumului TIMPUL ÎNVINS, de Gheorghe Moiș, din Biserica Albă (Ucraina). Vor lua cuvântul: Teodor Ardelean, Gheorghe Mihai Bârlea, Flaviu Claudiu Mihali. Moderator: Dana Buzura-Gagniuc.

Poetul stelelor fixe

                                      de Gheorghe Pârja

Cu o bună întârziere, scriu despre un autor care a marcat poezia contemporană. M-am liniștit oarecum, când am aflat din presa literară că, anul acesta, a fost decretat „Anul Gheorghe Pituț,” deoarece s-au împlinit 85 de ani de la nașterea poetului. Sunt în ton cu lumea. Așa că îmi aduc aminte de o potrivire a timpului. De pildă, în ziua de 31 martie, s-a născut Nichita Stănescu, iar în 1 aprilie a venit pe lume Gheorghe Pituț. Vecinătatea aceasta din calendar a fost o mirare, comentată șăgalnic de amândoi în nopțile cu lună. Nichita a văzut lumina zilei la Ploiești, iar Pituț la Săliștea de Beiuș. Când am coborât în București, i-am surprins asupra unei prietenii profunde, de parcă trebuiau să păzească vărsarea unui fluviu în mare. Dar despre prietenia celor doi mari poeți, care au marcat lirica românească și europeană pe alocuri, a ultimei jumătăți a secolului trecut, cu alt prilej. Și, totuși, miracol se poate numi căderea unei antologii, „Noaptea luminată”, semnată de Pituț, din bibliotecă direct pe masa mea de scris. Semn al iluminării memoriei. Așa s-a ivit acest text.

Născut sub semnul lui Marte, copilul Gheorghe, după Diktatul de la Viena, își urmează familia refugiată din fața trupelor hortyste la Brașov și Moreni. După cinci ani, familia, întoarsă în locurile natale, găsește o priveliște carbonizată. Sunt anii în care, după scenele apocaliptice din timpul refugiului, copilul le descoperă, iar mai târziu le va folosi ca motive lirice. Cu o extraordinară acuitate, un univers cu totul diferit, fascinant, aflat sub zodia mitului. Părinții erau mari meșteri olari, dar și neîntrecuți povestitori, fiind știutori de carte. La 13 ani, adolescentul compune un poem lung. Profesorul îi recomandă să nu-și piardă vremea cu năluciri. Ceva similar mi s-a întâmplat și mie.

Urmează cursurile Școlii de silvicultură din Năsăud și este repartizat la Ocolul Silvic Beiuș. Intră în împărăția tăcerilor din Munții Bihorului, unde are în stăpânire doi munți împăduriți, pe care îi străbate zilnic, însoțit de un cal și o pușcă, pe care nu o va folosi niciodată. Continuă studiile de silvicultură la Școala de maiștri forestieri din Sighetul Marmației. Acest episod din viața lui ne-a sporit prietenia. Aici, la un cenaclu sighetean, îl descoperă poetul Nicolae Stoian, în trecere prin Maramureș, apreciind poezia tânărului ca o răbufnire proaspătă a naturii. Se înscrie la Facultatea de Filologie din Cluj. La Cenaclul facultății, devine prieten cu Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Ion Papuc, Negoiță Irimie, Romulus Rusan, Matei Gavril. Continuă studiile la Universitatea din București. Frecventează Cenaclul facultății împreună cu Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Adrian Păunescu, Marius Robescu, George Alboiu, Gabriela Melinescu, colega lui de bancă.

Debutează editorial cu volumul „Poarta cetății”. Critica îl receptează ca un debut matur al unui poet al profunzimilor. Devine membru al Uniunii Scriitorilor. Lucrează în presa literară. Părintele Dumitru Stăniloaie, marele teolog, îl onorează cu prietenia sa. El îi obține o bursă la o Universitate catolică din Germania. Îl cunoaște pe episcopul Antonie Plămădeală. Continuă să publice cărți de poezie, bine primite de critică. Filosoful Constantin Noica scrie despre poezia lui. La fel Petre Țuțea îi dăruiește manuscrise ale cărților sale. La Ohrid, în Macedonia, îl cunoaște pe Adam Puslojic. Este din nou student al Universității din Koln. Audiază cursurile lui Martin Heidegger. Este prezent la seminarii naționale și internaționale. Rămâne mai sărac în urma pierderii prietenului Nichita Stănescu. Publică poezie și elaborează proiectul unui roman.

Participă la întâlnirea fiilor Maramureșului de la Muzeul Satului, semn al legăturii lui Pituț cu spiritul acestui spațiu. După 1989, are proiecte generoase pentru almanahuri și reviste. Dar în iunie 1991, un accident vascular îi va grăbi sfârșitul la 51 de ani. Era 6 iunie. Este înhumat la cimitirul Bellu, în vecinătatea prietenului său, Nichita Stănescu. A fost în mai multe rânduri în Maramureș, la Sighetul Marmației și la Desești. Bun prieten i-a fost sculptorul Mihai Olos. Multe seri culturale am petrecut în atelierul lui și alături de Gheorghe Pituț.

Poetul se bucură de multe aprecieri critice, fiind prezent în dicționare și antologii. Criticul literar Ion Pop scrie că poetul Pituț „marchează o întoarcere spre imaginarul clasic și romantic, angajând elementele unui cosmos generic, structurat în arhitecturi majestuoase, amintind de vizionarismul tinereții eminesciene, dar și – mai ales – de geometria versului sentențios al Glossei.” A cucerit poziția durabilă a spiritului contemplativ. Cum bine s-a autodefinit în titlul unui volum, Gheor­ghe Pituț a fost sunetul originar al generației sale. Mi-a fost un model liric în multe ipostaze. Mi-a fost un prieten de la care am învățat virtuțile bucuriei și nevoia înțelegerii lumii. Noica se întreba: „din ce duh ardelenesc sau istoric se trage poetul Pituț?” Din duhul pădurilor și al izvoarelor neamului, aceste stele fixe care ne-au asigurat dăinuirea.

Poetul Gheorghe Pituț fiind el însuși o stea fixă a poeziei contemporane. Tinerii care încearcă porțile poeziei, cunoașterea liricii lui s-ar alege cu multe foloase. Că în întunericul dintre două cuvinte, poate să trăiască oricând o întâmplare lirică. 

Florentin – reporterul fără graniță

 

                                de Gheorghe Pârja

Profesia este precum o statuie. Cei interesați de destinul unui om îi deslușesc viața și o reproduc ca o fotografie. Cei care se respectă nu folosesc retușul. Deși lumea noastră este plină de întoarceri pe dos. Am învățat din pruncie ca lucrurile reușite să le povestesc când se ivește prilejul. Așa mi s-a întâmplat cu acest text. Am învățat multe de la marele scriitor, cu rădăcini sighetene, Alexandru Ivasiuc, despre Marmația de frontieră, din romanul lui APA. Și acum, aici, la frontieră, pe Tisa, viaţa arată altfel. Dar nu toată lumea o vede în forma ei iluminată. Trebuie cineva să-i decupeze tâlcul. Aşa a fost inventat de realitate jurnalistul Florentin Năsui. Aici, la frontieră, omul este nevoit să se oprească, dar gândul lui poate trece până dincolo de orizont. Pentru cei care preţuiesc vuietul vremii ştiu că legea marginii de ţară are un registru de vamă. În care cronicarul scrie despre cum merge lumea.

Timp de peste patru decenii, în rolul omului cu scrisul la graniţă, a fost distribuit de soartă şi de patima lui pentru realitate jurnalistul Florentin Năsui. Căruia i s-au dat în grijă vreo trei văi, două maluri de apă şi un Maramureş muşcat. Rar mi-a fost dat să întâlnesc în viaţă un confrate care poartă cuvântul tot timpul în dreptul inimii. (Poate regretatul nostru prieten şi coleg Gheorghe Peter, născut şi el de veghe în Marmaţia). Florentin are câteva calităţi care sunt trepte de urcare spre suflet. Ştie că timpul se măsoară cu lumina şi întunericul, cu anotimpurile, dar mai ales cu cuvântul. Ştie că din viaţa asta trecătoare doar memoria și conştiinţa locului rămân mărturia unei epoci. Jurnalistul din el crede că nu există învechire în adevărul din verbe şi substantive. Niciodată nu şi-a potrivit gândirea, nici cuvintele pe muzici false.

Deși s-a retras într-o meditație a vieții, scrisul lui rămâne, alină lumea, o provoacă, dar poate să o facă să cânte. Stă mărturie de ziar și carte. Lui Florentin, un fin iubitor de istorie, i-a fost hărăzit să aibă reşedinţa pe frontieră. Dar spiritul lui căutător cutreieră ţara şi câteva teritorii europene. Un bun partener de dialog. Lectura fiind energia care nu lasă să ruginească profesia. Ca absolvent al Facultăţii de Jurnalism din Bucureşti a avut preţuire pentru breaslă. Pentru meserie. Pe lângă miile de articole, şi-a pus numele şi pe o carte cu dialoguri care-l reprezintă. Florentin Năsui este memoria activă a marilor manifestări din Marmaţia. Care-i dau nobleţe. Printre ele, la loc de cinste, stă Festivalul Internaţional de Poezie. Și Serile de Poezie de la Desești. Despre care Florentin are o avere de imagini.

Este cronicarul celebrului Memorial de la Sighet. Este jurnalistul care a trecut frontiera (fără vamă) la românii din dreapta Tisei. De unde a scris reportaje memorabile, care fac parte din patrimoniul jurnalistic al Maramureşului. Adunate într-o carte ar deveni un document de preţ, o mărturie despre oameni, locuri şi evenimente din istoia recentă. Zic asta deoarece scrisul lui are toate datele unui reportaj literar de calitate. Şi aici Florentin se aşază la frontiera dintre jurnalism şi proză. Fiecare număr din Graiul, care a purtat numele lui Florentin Năsui, are un ecuson în plus. Pentru Florentin Năsui, „Graiul Maramureşului” este locul de lângă inimă. (Mi-a spus-o nu o dată). Ca om, Florentin este un dor de oameni. În prezenţa lui, sufletul devine o pasăre în odihnă, curiozitatea lumii sporeşte, iar paşii umani parcă măsoară altfel timpul.

Adevărul este că nu-mi pot imagina Marmaţia fără Florentin. Deşi și-a schimbat reședința. Dacă nu mă credeţi, puteţi să-i întrebaţi pe Echim, Bârlea, Slujeru, Pralea, Todea, Marchiş, ori Dorel Codrea. Treceţi Tisa la Jotu, Opriş, Hrin, ori Botoş. Ori colegi din redacţia ziarului nostru. Câți am mai rămas.

Textele lui au fost iubite de cititori! Au rămas repere despre o realitate bine descifrată de el. A pus multe întrebări. În acest context mă simt dator, în numele adevărului, să spun că Florentin rămâne un reporter redutabil. Agreat și premiat. Cuvine-se să vă spun că în aceste zile, 30 iulie, Florentin Năsui, împlineşte şapte decenii de viaţă. Peste patru decenii la masa de scris. La mulţi ani, distinse coleg şi prieten! Preţuire familiei!

Un premiu care ne onorează

                            de Gheorghe Pârja 

Reprezentanța Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, salută și o felicită pe Dana Buzura-Gagniuc pentru prestigiosul premiu obținut recent pentru volumul „BUZURA LA BERINȚA. Locul de unde n-a plecat niciodată” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2024). Este vorba despre Premiul „Marian Papahagi”, decernat de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, secțiunea debut (ex aequo). Este un premiu care ne onorează pe toți cei care cugetăm cu gândul la literatură, la misterele ei. Într-o lume în care valorile sunt răsturnate, iată, vine și decantarea prin filtrul autorizat al scriitorilor consacrați de operă.
Am scris cu sinceritate despre această izbândă literară, mai ales că personajul principal al cărții, marele prozator Augustin Buzura, mi-a fost bun prieten, și în această calitate omenească pot depune mărturie mai aplicată. Reiau câteva păreri ale mele, scrise prin vreme, acum la primirea Premiului. Opinii despre autoare și personajul ei. În lumea literară din Nord, dar nu numai, satul Berința rimează cu numele marelui scriitor. Cum spuneam, am avut șansa să-l cunosc, să-i citesc cărțile și chiar să mi se confeseze în câteva interviuri. De fiecare dată, l-am întrebat: cum se răsfrânge spiritul satului în opera lui? Întotdeauna mi-a răspuns cu mijloace esopice, lăsându-mă să deslușesc singur realitatea trăită de autor și eventuale corespondențe cu arhitectura epică. Și am aflat.
Dar scriitorul mi-a spus o întâmplare petrecută într-o atmosferă împărătească. Ce a devenit o dimensiune esențială a acestei cărți. Era la Tokyo, în 22 septembrie 1998. Trebuia să deschidă Anul cultural românesc în Japonia. A făcut demersuri să schimbe data întâlnirii, dar la japonezi asemenea ceremonii nu se negociază. Dorea să fie acasă cu ai lui. În discurs, scriitorul a spus: „Eu vin dintr-un sat din Nordul României, Berința, locul de unde nu am plecat niciodată”. Erau de față prințul Hitachi, prințesa Hanoko, fostul premier Hata și multe alte personalități. După ce au aflat tâlcul afirmației lui Buzura, l-au lăudat. Mai târziu, japonezii s-au interesat ce reprezintă Berința pentru înaltul lor oaspete.
Da, satul natal! De unde au curs mai multe izvoare spre fascinanta operă a lui Buzura. Am fost și eu preocupat de oglinda în care se proiectează realitatea și ficțiunea la acest autor. Dar cartea Danei deschide un drum nou în cunoașterea locului în care s-a plămădit un suflet răzvrătit împotriva nedreptăților lumii. Acolo, la Berința, printre oameni și fapte, Augustin Buzura a deprins măsura lucrurilor și credința că numai adevărul ne face liberi. Astea, și multe altele de acest gen, le găsim zidite în romanele și publicistica lui.
Dana Buzura-Gagniuc vine prin această carte să stârnească ațipirea memoriei și să antreneze virtuțile mărturisirii, pentru a scoate la iveală tocmai izvoarele epicului. Jurnalistă cu talent, ea a depășit frontiera publicisticii și a trecut cu siguranță în zona captivantă a prozei memorialistice. A reușit un epic cu tâlc, făcând din marele prozator un personaj memorabil. Așa l-am perceput eu stând de veghe în acest volum. În jur se derulează Timpul care mângâie locuri și oameni, care țin pe umeri Cerul, casele și fac întâmplări care nu se uită. Unele dintre ele devin cărți. Cum este cea de față.
Dana Buzura a cules de pe pajiștea lumii din Berința acele fapte care nu se ofilesc, care vorbesc singure, care pot fi leac pentru viață. Două personaje reale din carte sunt cu destine complexe: au fascinația basmului, Mama Bună și Tata Moș, dar și proba unei realități istorice care au marcat și această zonă. Autoarea a avut răbdarea și harul de a asculta vocile memoriei celor din jur, pentru a ridica piramida epică. În prefața cărții, criticul literar Delia Muntean observă pe bună dreptate că: „Feliile de viață nu sunt recrutate aleatoriu și nici reproduse pur și simplu, în forma lor nudă, ci colorate afectiv. De altfel, contează mai puțin experiențele propriu-zise, cât freamătul interior stârnit prin recuperarea lor.”
Cu multă căldură natală, autoarea recuperează atmosfera unui timp revolut, cu personaje sortite povestirii, dar și întemeierii locului numit Berința, care sprijină prin destinul lor cuceritor, tocmai edificii radicale ale vieții. Viața aceea dură, dar și cu aura fericirii de deal și uliță. Așa s-au modelat, într-o vreme numai de ei știută, personaje care parcă așteptau să devină eroi ai unui arhaic adânc vorbitor. Și a venit Dana, le-a descifrat misterele, canoanele, credința și iubirile de sub umbra de nuc. Universul toponimic, farmecul onomastic, cu porecle duioase, viața școlii, frații, oameni din sat, care au marcat biografia scriitorului sunt izvoare care au consolidat un univers epic de referință. Din care s-au inspirat cu subtilă inteligență a povestirii și Augustin și Dana. Unchiul și nepoata.
Scrisorile lui Augustin către părinți sunt o avere memorialistică. Mă despart acum de fiorul subiectiv al acestui volum de excepție, care privește dintr-un unghi inedit devenirea unui mare scriitor și a lumii în care s-a născut. Meritul evident al Danei este iscusința, talentul, curiozitatea de a desface miracolul lumii în care s-a născut și a le preface în carte. Adică în durată, în probă de conștiință a datoriei, în farmec epic cuceritor. O carte alcătuită cu uneltele scriitorului. O spun pe propria răspundere. O carte care a trezit un mare interes și din pricina personajului, Augustin, dar și din fericita inspirație a autoarei. Presa literară a fost receptivă la valoarea cărții, publicând cronici entuziaste.
Dana a fost invitată la emisiuni care consacră cultura. Sincer, mă bucur că breasla scriitorilor din Nord se întărește cu valori confirmate de critică și cititori. Aștept toamna, când în livada cu prieteni vom culege rodul unei autoare inspirate. Că Dana a bătut la porțile literaturii. Și porțile s-au deschis!

 

Fotografia zilei - Poeții Ioan DRAGOȘ și Gheorghe PÂRJA

 

Foto: Ștefan JURCĂ

Instantanee foto după și la întâlnirea Reprezentanței Uniunii Scriitorilor, filiala Maramureș din 18 iunie 2025. Președinte Gheorghe Pârja

 

Foto: Nicolae Scheianu PĂUNA

Tătarul din Carpați, la Casa Albă

                                                                    de Gheorghe Pârja

Pledoariile politice ale încheiatei campanii electorale au fost fără profunzime. S-au axat pe multă iscodire a biografiilor, reproșuri de ocazie și mai puține, chiar foarte puține, elemente dintr-un proiect de țară. Acesta este jocul electoral. Nimeni nu a făcut trimiteri la cultură, ori la români care au făcut ori fac cinste țării. Din acest colț de pagină voi continua să fac trimiteri la fenomene culturale, la personalități maramureșene și românești care s-au remarcat în acest spațiu, care l-a dăruit pe Cantemir și Eminescu. Și multe alte genii pornite din plămada pământului românesc. Sunt români care au lăsat urme adânci și în destinul altor popoare. Așa că, acum, m-am gândit să fac portretul istoricului de talie mondială Kemal Karpat, cu rădăcini dobrogene, care a ajuns să fie consilier al președinților americani Carter, Reagan și Bush-senior.

Puțini români de astăzi cunosc vigoarea acestei personalități. Că este bine să ne apropiem documentele pentru a ne lămuri de unde bate vântul istoriei. Așa mi-am adus aminte de profesorul Kemal H. Karpat care a fost, cum ziceam, consultant al unor mari oameni ai lumii. Cartea care l-a consacrat a fost „Istoria democrației în Turcia”, în care descrie cu detalii societatea turcă, volum care l-a consacrat ca un specialist redutabil în politologie. S-a spus că este prima lucrare care descifrează enigma politicii interne turcești. Profesorul tătar s-a născut în România, la Babadag, în anul 1923. După cursurile Seminarului Teologic Musulman din Medgidia (1940), urmează Facultatea de Drept a Universității din Istanbul. Obține titlul de Doctor în drept public și politic. Ajunge cercetător științific la Universitatea Harvard. Doctor al Universității din New York. Profesor la Universitatea Wisconsin.

Îl chema Kemal Hasim Omer. După plecarea în lume își schimbă numele în Kemal H. Karpat. Mărturisea într-un interviu: „Am vrut să iau din puterea Munților Carpați. Ca să nu mă plec! Și am devenit ca un munte de puternic.” Istoricul și profesorul Karpat a văzut și a comentat cum se schimbă lumea, regimuri, puteri mondiale, populații, state, influențe. Credea că de la 11 septembrie 2001, mutația cea mai gravă a fost terorismul. Profesorul a analizat cauzele care au dus la aceste acte criminale. Marea majoritate a musulmanilor din Europa denunță actele de violență. Regreta că lipsește o organizație care să vorbească în numele islamului și să explice ce este islamul și ce nu este islamul. Așa cum catolicii au Vaticanul și Papa.

Europa a primit milioane de imigranți în ultima jumătate de veac. Într-o generație sau două europenii sunt asimilați. Cu musulmanii este mai greu. Diferențele de cultură și religie fac să existe o distanță între musulmani și băștinași. Profesorul Karpat nu credea că în România vor avea acte de violență. În Dobrogea nu va exista terorism. Musulmanii din România n-au niciun motiv să se revolte împotriva regimului. Acolo peste Ocean avea în preajmă familii de români. Cu care petrecea Crăciunul și Anul Nou, dar și el îi invita la sărbători. Credea că Dobrogea este un loc sfânt. În camera lui de lucru avea pe perete harta Dobrogei. Mărturisea că a păstrat limba română în comunicare deoarece în această limbă a crescut și a citit sute de cărți, s-a instruit în lumea cercetării. Știa limba română la perfecție.

A contribuit la bunele relații dintre România și Statele Unite. Avea o carieră internațională prodigioasă. Culminând cu invitarea la Casa Albă ca sfătuitor al mai multor președinți americani. Mi-a plăcut destinul și patriotismul acestui tătar născut în România. De care nu a uitat niciodată. În luna mai 2015, a fost la Cluj-Napoca, Universitatea clujeană i-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa. Avea 92 de ani. Discursul de recepție a fost rostit în limba română. Descoperindu-l, vi l-am prezentat și dumneavoastră, distinși cititori. Pentru a ne cumpăni cu un strop de mândrie. Istoricul care a rămas toată viața dobrogean a plecat din această lume, în februarie 2019.

Rugăciune pentru martiri

                                                                    de Gheorghe Pârja

Am spus-o de multe ori că dacă în biografia mea era nevoie de un oraș, apoi acela în primul rând este Sighetul Marmației. Aici m-am format ca tânăr intelectual, fiind elev la Liceul Pedagogic, urmaș al celebrei Preparandii care a luminat satele Maramureșului cu învățători. Aici am deprins miracolul Limbii Române, mi-am făcut prietenii trainice până în ziua de astăzi. Și cei plecați din această lume mi-au rămas stâlpi de rezistență sufletească. Marmația a rămas primul loc din viața mea unde am deschis ochii și sufletul spre cultură, prietenie și iubirea de oameni. Cu toată reverența mea, pentru acest loc istoric care mi-a intrat în destin, tot aici am dobândit o rană. Pe care o port și astăzi ca o povară nevinovată.

Treceam o vreme, elev fiind, pe lângă o clădire sobră, cu ușile și geamurile închise. Păzită de milițieni în turnuri de pază. Era sediul închisorii, unde au fost umiliți, au murit o parte din personalitățile poporului român, făuritori ai Marii Uniri. Acolo erau închiși și liceeni opozanți ai regimului comunist. Cazul Vișovan din Sighet este dureros, dar celebru. Cu vremea, rana mea s-a mai îngustat, deoarece am aflat adevărul despre suferința liderilor care aveau alte convingeri politice. Am avut în preajmă profesori curajoși – Grigore Balea, Eracle Titircă ori Ion Vancea – care mi-au spus adevărul despre îngrozitoarea perioadă a arestărilor de la mic la mare. Și acum mă cutremură moartea lui Iuliu Maniu, între zidurile acelea sinistre. A venit și o vreme a destinderii și a ocrotirii memoriei. În locul închisorii de tristă amintire a luat ființă un Memorial de aducere aminte. Prin 1993, Fundația Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în vederea transformării ei în Muzeu.

Proiectul-cadru a fost propus Consiliului Europei de către Ana Blandiana, președinta Academiei Civice, Ioana Boca, directorul executiv al Fundației, Gheorghe Mihai Bârlea, membru fondator al Fundației și membru în Consiliul Director, și alți entuziaști. Împreună au demarat marele Proiect ges­tionat de Romulus Rusan. Acum este un spațiu al memoriei, un argument al suferinței nevinovate. Da, este Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. Este o instituție unică de acest fel în această parte de Europă. În perioada mea sigheteană am ascultat multe povești de taină despre destine mutilate sau ucise pentru că nu au renunțat la părerile lor. Știu de la o persoană care a lucrat în interior cum a murit marele Iuliu Maniu în închisoarea de la Sighet.

Cică era o noapte ploioasă, iar sicriul cu trupul neînsuflețit al marelui bărbat unionist a fost pus într-o căruță și dus undeva pe malul Tisei. Căruțașul și însoțitorul erau atenți la drum, iar sicriul a căzut din căruță. Când și-au dat seama că mortul nu era la locul lui s-au întors și l-au recuperat. De aici, părerile sunt împărțite. Ba că Iuliu Maniu a fost îngropat în Cimitirul Săracilor de la Cearda, ba că a fost pus în malul Tisei să-l ducă apa. Am spus ultima variantă istoricului Marius Oprea, care a cercetat zona, și a căzut pe gânduri. Scriitorul Nicolae Carandino, pe care îl cunoșteam bine în studenția mea bucureșteană, a fost la căpătâiul marelui bărbat, când a murit. Era și el deținut la Sighet. Mărturii cutremurătoare am aflat de la Ioana Brătianu despre tatăl ei, istoricul și omul politic, Gheorghe I. Brătianu, mort în închisoarea de la Sighet în anul 1953.

De la primul studiu precoce, până la reflexiile ultime de la maturitatea viziunii sale, reflexii ale căror urme au fost înscrise pe zidurile celulei în care și-a dat sfârșitul, pasiunea cercetării și înțelegerii istoriei – cea a țării sale – i-a dominat spiritul și intelectul. A trăit perioada de lichidare a elitelor naționale. România era guvernată de consilierii sovietici, prin mijlocirea agenților puterii autohtone. Un alt caz de înjosire umană a fost cel al scriitorului Alexandru Ivasiuc, născut în Sighetul Marmației. De la el, în câteva nopți de taină, am aflat despre destinul lui trist din studenție, despre închisoare și domiciliul forțat. Am citit despre suferința din detenție a scriitorului Nicolae Steinhardt, episcopului Iuliu Hosu, părintelui Tertulian Langa, poetului Radu Gyr și a soției sale, sau a filosofului Mircea Vulcănescu. Și mulți care s-au jertfit pentru adevăr și credință.

Am scris acest text deoarece în 14 mai a fost Ziua Națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste. Această zi marchează amintirea evenimentelor petrecute în noaptea de 14 spre 15 mai, când au fost arestați mulți tineri intelectuali români care s-au opus regimului venit de la Moscova. Lumea politică actuală, prinsă de febra puterii, a uitat de acele triste vremuri, pe care nu le doresc să se mai întoarcă. Doamne, ferește!

Sighetul și-a răscumpărat imaginea tristă prin Memorial. Această instituție a memoriei, unde au avut loc episoade tragice, cu semnul suferinței, își onorează statutul pentru care a fost creată. În ultimii trei ani, orașul de frontieră este martorul unor oameni triști, alungați de la vetrele lor de război. Este cea mai stranie perioadă a acestor locuri de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Este emoționant și de apreciat gestul autorităților și al cetățenilor pentru a demonstra cu fapte că Omenia nu a dispărut de pe aceste locuri. Da, prietenul și vecinul la nevoie se cunoaște! Acum, aducerea aminte este solidară cu suferința.