Pentru Romulus Moldovan, poezia este un „pod de cuvinte” şi un mod de a fi

În Tabăra prieteniei „De amicitia” din Alba Iulia m-am reîntâlnit cu un bun prieten, poetul Romulus Moldovan, care nu a venit cu mâna goală, ci cu al doilea său volum de poezii, „Pod de cuvinte”, Editura „Ecou Transilvan”, 2020, Cluj Napoca.

Ingenios şi grăitor în acelaşi timp titlul volumului „Pod de cuvinte”, sugerând legături interumane prin comunicare, conectarea la gândul celuilalt, părtășia la același cod. Dacă e să mă raportez la omul Romulus Moldovan, el este într-adevăr un prieten de cursă lungă, care cultivă acest sentiment cu asiduitate, ardoare şi absolută sinceritate, folosind drept principal liant cuvântul.

Printre cei care au scris despre poeziile lui Romulus Moldovan este şi poetul Ion Mureşan, care, pe ultima copertă a cărţii spune: „Poezia este, pentru Romulus Moldovan, un ritual de trecere, un pod de cuvinte între ceea ce este dat în simţuri şi ceea ce poetul bănuieşte că este dincolo de simţuri, deasupra lucrurilor mărunte. De altfel, în poemele sale revin obsesiv cuvinte din recuzita trecerii între două lumi: vaduri ale melancoliei, ferestre către cer, porţi tainice. Poetul mizează totul pe puterea ochilor minţii de a «percepe nevăzutul», lumina din oasele subţiri ale iubitei, semnalele pe care le fac îngerii ori cuvintele ce se înşiră ca o «cenuşă vie» deasupra hârtiei”.

Volumul „Pod de cuvinte” este structurat în patru capitole: Capitolul I – „De pe Cetăţuie”, cuprinzând poeme dedicate locului în care trăieşte; Capitolul II: „Fereastră deschisă”, cu poeme reflexive; Capitolul III: „Vadurile melancoliei”, reunind poeme sentimentale cu meditații la trecerea timpului nemilos; Capitolul IV: „Ochii minţii”, un grupaj „varia” (sau nu am intuit eu un subiect dominant).

Poemul care deschide volumul, „De pe Cetăţuie”, este o privire panoramică a timpului acestuia liniar (pe care-l trăim) în unitatea lui trecut-prezent-viitor: „Înaintez ca păianjenul / pe o pânză subţire. // De pe Cetăţuie întrezăresc / iubiri uzate scurgându-se / pe străzile Clujului / spre gurile de canal. // Din sângele formei / se ridică învelişul verbelor / rostite cândva de tine / şi un fel de cenuşă vie / ia forma cuvintelor / ce se înşiră deasupra hârtiei albe. // Ca un strigoi înţelept / se apropie uitarea”.

O poezie descriptivă, aparent fără complicații filosofice și cu un final uşor de întrezărit este „Apa Someşului”: „Apa Someşului curge impasibilă / despicând cetatea Clujului în două. / Mai sus de Podul Garibaldi, noaptea / poţi să admiri de pe mal licăriri jucăuşe / şi să asculţi şopotul încifrat al curgerii, / alături de răţuştele sălbatice, / întocmai ca odinioară. // În aval, pe malul drept, / încerc să mă bucur / de bătăile accelerate ale inimii / adulmecându-ţi existenţa fragilă”. Dar, dacă te gândești la panta rei și dacă mai și faci asociație cu pulsul, lucrurile se complică în ideea de trecere, de transformare, de vremelnicie asociate cu ritmicitatea.

Un poem dedicat maestrului Cornel Udrea, „Coronaviruşi”, mi-a atras atenţia prin felul clar, neafectat în care poetul Romulus Moldovan reuşeşte să ne facă să înțelegem ce este iubirea, în esența ei (iubirea fără zorzoane, fără protocol, fără cutume): „Altcineva a scris un tratat privind / întrebările neesenţiale / şi răspunsuri irelevante despre iubire. // Nimeni nu a scris însă despre / remediul naturist pentru pălăvrăgeală. / Un renumit medic nonagenar clujean / a confirmat că îndrăgostiţii autentici / sunt aproape muţi, aproape surzi / şi uneori orbi de-a binelea. / Dar se iubesc”.

De reţinut în mod deosebit (după părerea mea) din cea de-a doua secțiune a cărții poeziile „Umbre”, şi „Poziţia desăvârşită”, dedicate părinţilor săi. Citez din ultima dintre ele: „Mamei mele nu-i plac înmormântările, / iar tatăl meu nu suporta moartea. / Văzându-l vreo trei zile în poziţia desăvârşită, / am simţit gustul sărat al deznădejdii. // Lumina soarelui nu mai mângâie ca înainte” – cu timpul pe final, în degenerare, în pierdere, în dureroasă înțelegere a datei.

Chiar dacă nu o spune explicit, poetul Romulus Moldovan este un îndrăgostit şi un admirator al femeii, un adept al iubirii  perene, visând la iubirea perfectă, venită din străfundul inimii, vezi în acest sens poeziile „Templul iubirii” (din care citez: „Vulnerabilă, volatilă, / fericirea pare ceaţă vehiculată / în reclame nereuşite, alături de / o senzaţională ştire neconfirmată / difuzată pe canale mass-media, / despre ce s-ar putea întâmpla cândva”) și „Oasele tale”, pe care o reproduc în totalitate, pentru frumuseţea mesajului ei: „Gândurile mi se furişează / spre măduva oaselor tale delicate. / Străbat cu uşurinţă învelişul / de haine, de aer şi de carne. // Trec peste hotarele trupului străveziu / izbind necontenit cărămizile / zidului subţire zămislit / în jurul sufletului tău istovit. // În oasele tale delicate / e o iubire proaspătă, / precum lumina din credinţă”. Aceeași esențialitate care îl interesează.

Capitolul III are în componenţă poemul care dă titlul volumului – „Pod de cuvinte” –, versuri traduse în engleză de Andreia E. Breaz şi în franceză de Ion Cristofor, poezie care ne face, și ea, să reflectăm la trecerea timpului, la scurgerea nisipului din clepsidră: „Îngrozitoare teama / acelei secunde reci, / fereastra şi poarta / prin care deopotrivă / va trebui să treci. // Cu cât mai preţioase / aceste simţăminte, / însângeraţi fiori. / Femeie, bărbat, / pod de cuvinte, / agoniseli deşarte, / acelaşi drum deschis, / mereu alţi trecători”. Însă, cu toată „teama îngrozitoare” și cu toată deșertăciunea, formularea „mereu alţi trecători” va să zică despre speranța continuității (prin alții, la fel de „trecători”, dar care vor avea „mereu” cui să predea ștafeta pe „același drum deschis”).

Cel de-al patrulea capitol – „Ochii minţii” – cuprinde poezii cu teme variate: iubirea, oraşul (omphalos mundi), natura, destinul, timpul, cuvântul, moartea etc. Am reţinut, de aici, pentru eventualii cititori ai acestor rânduri, poezia „Miracol”: „Biciuit de gânduri / reci şi subţiri. // Uitarea se aşază / domol ca un fum / negru, înecăcios, / pe cele mai noi amintiri, / pipăindu-mi creierul / în mod dureros”.

Poetul Romulus Moldovan scrie o poezie de suflet, ancorată în real, chiar în realitatea cotidiană. Este o creație de un lirism cerebral impecabil, iar modul simplu de exprimare uimeşte şi încântă în acelaşi timp cititorul, care descoperă în „simplitate” și un bogat subtext.

Aș spera ca trăirile omului și observațiile lui să se transubstanțieze în multe alte versuri de același calibru al expresiei și al reflecției și să avem cât de curând un nou volum de versuri, spre bucuria cititorilor.

Închei cu câteva gânduri din prefaţa scrisă de poetul şi criticul literar Ion Cristofor: „Cu lecția bine învățată de la maestrul său Ion Mureşan, Romulus Moldovan reușește, în acest nou volum, intitulat Pod de cuvinte, să fie el însuși, reconfirmând semnele de originalitate prezente în cartea de debut. Prima calitate a acestui autor este firescul cu care își construiește discursul, fără nimic patetic sau teribilist, fără să exhibe false angoase sau să mimeze abisale profunzimi. Poetul clujean înțelege să se exprime cu o bine-venită simplitate, să își transcrie emoțiile și reflecțiile cu o cuviință a exprimării care îl onorează. // Structural, Romulus Moldovan este un fin caligraf al melancoliei, al unor reflecții pe marginea trecerii timpului, a dragostei și poeziei, a entropiei ce ne domină existența. Spațiul său de manifestare este cel al cotidianului umil, al unor reflecții făcute de la înălțimea unui loc privilegiat, Cetățuia din Cluj-Napoca. Poetul rămâne mereu «Cu gândurile ancorate în cotidian», în fața unei realități ce se răsfrânge în oglinzile unei lucidități ce nu acceptă jocurile facile ale imaginarului, ale unor paradisuri artificiale. // Poetul forează cu sârg în memoria unui trecut din care revine mereu fantoma unei fericiri amânate. Grefier al unor neliniști nedefinite, difuze, Romulus Moldovan caută cu voluptate «vadurile melancoliei», cum se intitulează una din secțiunile volumului. // Ajuns la un echilibru fericit al expresiei poetice, lirica practicată de Romulus Moldovan în acest al doilea volum al său confirmă o voce poetică tot mai  sigură, ce merită urmărită cu toată încrederea și simpatia”.

                                                                                   Gelu DRAGOȘ, U.Z.P.R.