În Tabăra prieteniei „De amicitia” din Alba Iulia m-am reîntâlnit cu un bun prieten, poetul Romulus Moldovan, care nu a venit cu mâna goală, ci cu al doilea său volum de poezii, „Pod de cuvinte”, Editura „Ecou Transilvan”, 2020, Cluj Napoca.
Ingenios şi grăitor în acelaşi timp titlul volumului „Pod de cuvinte”,
sugerând legături interumane prin comunicare, conectarea la gândul celuilalt,
părtășia la același cod. Dacă e să mă raportez la omul Romulus Moldovan, el
este într-adevăr un prieten de cursă lungă, care cultivă acest sentiment cu
asiduitate, ardoare şi absolută sinceritate, folosind drept principal liant
cuvântul.
Printre cei care au scris despre poeziile lui Romulus Moldovan este şi
poetul Ion Mureşan, care, pe ultima copertă a cărţii spune: „Poezia este,
pentru Romulus Moldovan, un ritual de trecere, un pod de cuvinte între ceea ce este dat în simţuri şi ceea ce poetul
bănuieşte că este dincolo de simţuri, deasupra lucrurilor mărunte. De altfel, în poemele sale revin obsesiv
cuvinte din recuzita trecerii între două lumi: vaduri ale melancoliei, ferestre
către cer, porţi tainice. Poetul mizează totul pe puterea ochilor minţii de a
«percepe nevăzutul», lumina din oasele subţiri ale iubitei, semnalele pe care
le fac îngerii ori cuvintele ce se înşiră ca o «cenuşă vie» deasupra hârtiei”.
Volumul „Pod de cuvinte” este structurat în patru capitole: Capitolul I –
„De pe Cetăţuie”, cuprinzând poeme dedicate locului în care trăieşte; Capitolul
II: „Fereastră deschisă”, cu poeme reflexive; Capitolul III: „Vadurile
melancoliei”, reunind poeme sentimentale cu meditații la trecerea timpului
nemilos; Capitolul IV: „Ochii minţii”, un grupaj „varia” (sau nu am intuit eu
un subiect dominant).
O poezie descriptivă, aparent fără complicații filosofice și cu un final
uşor de întrezărit este „Apa Someşului”: „Apa Someşului curge impasibilă /
despicând cetatea Clujului în două. / Mai sus de Podul Garibaldi, noaptea /
poţi să admiri de pe mal licăriri jucăuşe / şi să asculţi şopotul încifrat al
curgerii, / alături de răţuştele sălbatice, / întocmai ca odinioară. // În
aval, pe malul drept, / încerc să mă bucur / de bătăile accelerate ale inimii /
adulmecându-ţi existenţa fragilă”. Dar, dacă te gândești la panta rei și dacă mai și faci asociație
cu pulsul, lucrurile se complică în ideea de trecere, de transformare, de
vremelnicie asociate cu ritmicitatea.
Un poem dedicat maestrului Cornel Udrea, „Coronaviruşi”, mi-a atras atenţia
prin felul clar, neafectat în care poetul Romulus Moldovan reuşeşte să ne facă
să înțelegem ce este iubirea, în esența ei (iubirea fără zorzoane, fără
protocol, fără cutume): „Altcineva a scris un tratat privind / întrebările
neesenţiale / şi răspunsuri irelevante despre iubire. // Nimeni nu a scris însă
despre / remediul naturist pentru pălăvrăgeală. / Un renumit medic nonagenar
clujean / a confirmat că îndrăgostiţii autentici / sunt aproape muţi, aproape
surzi / şi uneori orbi de-a binelea. / Dar se iubesc”.
De reţinut în mod deosebit (după părerea mea) din cea de-a doua secțiune a
cărții poeziile „Umbre”, şi „Poziţia desăvârşită”, dedicate părinţilor săi.
Citez din ultima
dintre ele: „Mamei mele nu-i plac înmormântările, / iar tatăl meu nu suporta
moartea. / Văzându-l vreo trei zile în poziţia desăvârşită, / am simţit gustul
sărat al deznădejdii. // Lumina soarelui nu mai mângâie ca înainte” – cu
timpul pe final, în degenerare, în pierdere, în dureroasă înțelegere a datei.
Capitolul III are în componenţă poemul care dă titlul volumului – „Pod de
cuvinte” –, versuri traduse în engleză de Andreia E. Breaz şi în franceză de
Ion Cristofor, poezie care ne face, și ea, să reflectăm la trecerea timpului,
la scurgerea nisipului din clepsidră: „Îngrozitoare teama / acelei secunde
reci, / fereastra şi poarta / prin care deopotrivă / va trebui să treci. // Cu
cât mai preţioase / aceste simţăminte, / însângeraţi fiori. / Femeie, bărbat, /
pod de cuvinte, / agoniseli deşarte, / acelaşi drum deschis, / mereu alţi
trecători”. Însă, cu toată „teama îngrozitoare” și cu toată deșertăciunea, formularea
„mereu alţi trecători” va să zică despre speranța continuității (prin alții, la
fel de „trecători”, dar care vor avea „mereu” cui să predea ștafeta pe „același
drum deschis”).
Cel de-al patrulea capitol – „Ochii minţii” – cuprinde poezii cu teme
variate: iubirea, oraşul (omphalos mundi),
natura, destinul, timpul, cuvântul, moartea etc. Am reţinut, de aici, pentru
eventualii cititori ai acestor rânduri, poezia „Miracol”: „Biciuit de gânduri /
reci şi subţiri. // Uitarea se aşază / domol ca un fum / negru, înecăcios, / pe
cele mai noi amintiri, / pipăindu-mi creierul / în mod dureros”.
Aș spera ca trăirile omului și observațiile lui să se transubstanțieze în
multe alte versuri de același calibru al expresiei și al reflecției și să avem
cât de curând un nou volum de versuri, spre bucuria cititorilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu