- FRAGMENT -
- Doamnă!... se auzi strigată şi reveni din neaşteptata rememorare a unei perioade din trecutul ei nu prea îndepărtat… Ce-s zece ani?… Nimic!… Dar i se părea atât de straniu să se intersecteze din nou, cu povestea acelei Lenuş…
- Doamnă, mai aveţi chef să mă ascultaţi?...
- Sigur, spune, cum nu?... Eram atentă la ce spui… Cu Lenuş, asta, te-ai mai întâlnit?... N-ar fi vrut să-şi trădeze curiozitatea, nici să-i dezvăluie suspiciunile ei…
- Acum v-am spus. Lenuş asta mă ţinea închisă într-o cabană. Nu eram numai io, era multe fete, luate cu japca sau cu minciuni, ca mine… N-am putut vorbi cu niciuna, nici n-am ştiut că-s acolo, decât după ce m-am dat, să mă scuzaţ, la **** (ooo…, sinceritatea asta naturală o făcu să zâmbească!… Dar se ruşină imediat şi reuşi să-şi reprime zâmbetul fără să fie observată de femeia căreia numai de râs nu-i ardea). Că venea Lenuş cu un bărbat, un peşte, în fiecare zi la mine în cameră şi mă bătea, el cu picioarele, ea cu palmele şi mă trăgea de cap până în beci, unde era legaţi vo cinci câni mari şi răi… Într-o zi, nu s-o mulţumit să-mi arate cânii şi să mă bată… (femeia închise ochii o secundă, inspiră şi expiră sacadat, apoi se uită la Ressa, în ochi cu o privire dură şi, paradoxal, pierdută). Peştele o fluierat cu două deşte şi, din întuneric, am văzut că vine cătă noi un om cu-un câne ţînut de lanţ… Am îngheţat toată… Când s-o apropiet de noi, din colţu’ celălalt o ieşit doi bărbaţi, unu’ negru, tânăr, altu’ alb, mai bătrân un pic, da şi el, în putere…
- Astăzi serveşti clienţii ăştia, de nu, câinele ăsta te sfâşie în colţi… Dezbracă-te şi arată-le cât eşti de drăguţă… Nu fi proastă, că-i mai bine decât să te mânânce câinii!
Cânele ţinut de lanţ pă lângă mine, să tot smucea şi mârâia… Ceia doi s-o lipit de mine şi m-o dezbrăcat… Apoi o făcut ce-o vrut… Io nu eram cu ei… Am închis ochii, mi-am ţinut răsuflarea şi am vrut să mor… M-am trezit în cameră şi am ştiut că mi-o făcut tot felu, că-i simţeam în tot corpu’… Mai la câteva luni, o dat mâncare la câni o femeie, nu mint, am auzit io urletele, o noapte întreagă, şi lătratul cânilor… Doamne, că n-oi putea uita veci cum urla femeia şi să ruga în limba ei să o scape cineva de-acolo… În noaptea aia nu era niciun client în cabană, eram numai noi, fetele şi Lenuş cu patronu… Barăm că eram într-o pădure, departe, de bună seamă că tăt o auzit cineva cum urlau şi cânii şi femeia, că pă cea seară o vinit o grămadă de poliţişti… Ne-o aflat pă noi, drogate, eram tăte în sufragerie şi nime nu era cu noi. O fugit cu actele noastre şi cu tăt ce putea dovedi cine-s ei… Da’ înainte de-a fugi, ne-o spus că ne taie şi ne dă la alţi câni, dacă vorbim despre ei la poliţie… No, nici n-aveam cum vorbi despre ei, că nu ştiam cum îl cheamă pă el, şi pă ea numai de Lenuş o cunoştea tăte… Ne-o dus la poliţie, ne-o ţinut acolo vo două-trei zâle, n-am putut înţelege ce ne întreabă, nici n-am ştiut răspunde la întrebări, până când o vinit un român să ne interogheză, apoi ne-o trimis acasă cu un microbus. Eram şasă fete din România şi patru era din Bulgaria… Ş-apoi, să vedeţi, când am văzut că nu pot scăpa, am spus că vreau să fac orice-mi cer ei, că eram şi drogată, de la un timp mă drogau în fiecare zi, ca să nu mă mai împotrivesc şi făceam tăt ce zicea clienţii… Erau şi câte zece pe zi… Câteodată, aveam deodată câte tri-patru… „Fabulează, sigur fabulează… Ce minte murdară are, ce contaminată e de filme”… îşi zicea în timp ce asculta… „Şi totuşi… nu pare genul de consumator de cărţi sau de film… spune adevărul… nu înfloreşte, dimpotrivă… se străduieşte să redea întocmai… fără să insiste pe amănunte… Nu, nu mai vreau să ascult, e greu să asculţi, cum să trăieşti, efectiv, asemenea situaţii?!...”
- Dar… scuză-mă, te rog… o întrerupse, nemaiputând asculta mărturisirea asta şocantă, dezgustătoare, incredibilă… Dac-ai scăpat de acolo, cum de te-ai mai dus a doua oară?...
Femeia îşi fereşte privirea… Se uita fără ţintă, rotindu-şi ochii şi tăcând. Ressa crezu că n-a fost auzită, apoi, imediat se gândi că pusese o întrebare incomodă la care nu va primi răspuns. „Cât de proastă poţi să fii ca să cazi a doua oară în aceeaşi capcană?” îi trecu prin minte… Se trezi dispreţuind-o pe fata asta care şi-a deschis sufletul în faţa ei şi i se făcu ruşine, pentru a doua oară, de gândurile ei suspicioase, nedrepte, dispreţuitoare… Răspunsul veni, într-un târziu, rostit cu o voce aproape de nerecunoscut… Durere, dezamăgire, dezgust, repulsie se simţeau în răguşeala gravă… Încet, rar, îşi reîncepu povestea tulburătoare:
- N-am vrut… Am stat acasă numa trei luni… Mama nu lucra, io nu aveam servici, tata sta numa la crâşmă… În sat erau tri crâşme şi niciun loc unde să lucre oamenii… Pământu îl lucra vara, ce să mai lucre la el… Nu poţ trăi din lucru pământului, la noi… Mai am patru fraţi, mai mici ca mine… Când îi vedeam că rabdă frig şi foame, uitam prin ce-am trecut… Da’ nu m-aş mai fi dus afară… M-am gândit multă vreme ce să fac, de stat acasă nu era de stat… M-am dus să-mi caut de lucru la oraş, am lucrat pă bani puţini, pă care i-am dat pă drum, pă navetă, că n-aveam unde sta acolo… Şi-ntr-o zi o venit la mama o pretină de-a ei, din Braşov. Nu era ea din Braşov, era de la noi, da s-o măritat şi locuia acolo de mulţ ani, dinainte de a mă naşte io. No, şi-o vinit acasă la noi, s-o vadă pă mama… „Tu, i-o zîs la mama, ce ţii fata asta acasă? Trimite-o la lucru în Italia!” Mama s-o uitat la ea şi-o zâs: „D’apoi, numa acu să întoarsă din Germania! Nu să putu descurca, o vinit înapoi. Unde să să ducă sângură, că nu ştie vorbi, n-are şcoală, ce să facă şi p’ acolo?... Nu tăţ reuşesc…” Mama nu ştia nimic despre ce-am avut de tras în Franfurd… Mi-o fost ruşine, groază şi nici n-am vrut să-mi aduc aminte… Io n-am ştiut de bărbaţi până atunci şi nu aşa aş fi vrut să aflu de ei… Pretina lui mama s-o uitat la mine de parc-ar fi ştiut ceva şi-o spus că trebe încercat iară. Că tăte fetele să duc la spălat de vasă, la curăţenie, la îngrijit bâtrâni. Că pântru asta nu trebe nici să ai şcoală, nici să ştii limba. O-nveţi acolo, n-ai ce face… Atâta i-o povestit la mama în cele două zile cât o stat în sat, c-o lămurit-o să mă trimită cu ea la Braşov şi să mă puie în legătură cu cineva care duce la sigur femeile la lucru, în Italia. Când s-o dus la Braşov, m-am dus cu ea. Am aşteptat două zile şi în a treia aveam paşaport nou şi-o maşină o venit după mine, la poartă. Era un microbus cu doişpe locuri. Tăte erau ocupate de fete tinere ca mine… Am urcat şi m-am aşezat în spate, unde aveam loc. Pă drum m-am tot gândit că poate iară nu-i bine, da’ mă tot rugam în gând să mă ajute Dumnezeu şi să nimeresc bine, de data asta… Am ajuns la Arezzo, ne-am dat jos toate, la o poartă de fier, înaltă cât casa. O ieşit un bărbat şi-o femeie… M-am gândit atunci că-i nu ştiu cum să coborâm toate la un loc şi să intrăm toate în aceiaş casă… Da’ n-am coborât bine şi porţile s-o deschis, femeia s-o apropiat de noi şi ne-o vorbit româneşte.
- Haidaţi, fetelor! Sînteţi aşteptate ca pâinea caldă!… Nu m-am gândit c-aş cunoaşte-o… Da’ o cunoşteam! Era Lenuş, femeia dracului!! Atunci mi-am dat seama că pretina mamii era pretina lui Lenuş. Am vrut să mă strecor după maşină, să trec strada şi să fug! Ori să mă urc înapoi în maşină, să mă ascund între scaune, în spate şi să mă întorc acasă… N-am apucat! Şoferu’ o pornit maşina şi dus o fost!... Una dintre fete, nu avea mai mult de şaişpe ani, părea fericită că va locui în casa asta mare şi frumoasă şi tot întreba:
- Da’ toate vom lucra aici? Au nevoie de toate câte sîntem?
Săraca, se temea că n-or lua-o la lucru, că-i prea tânără! Celelalte tăceau, se uitau, mergeau înainte, pă poartă… Ştiau de-acasă că agenta de plasare a forţei de muncă le-a întâmpina împreună cu patronul agenţiei, le-a caza şi le-a trimite la lucru, după cum o solicitat fiecare… În casă, am cerut buletinele, paşapoartele, da ne-o spus că le trebe lor, să ne facă sogiorno, că, zicea Lenuş, patronul Romano-i om corect, nu vrea să aibă de lucru cu poliţia…
„Romano!!...” Stupefacţia era atât de mare încât Ressa se blocă. „Oare e posibil?!... Chiar e posibilă o astfel de coincidenţă?!...” Romano! L-a cunoscut pe un Romano, a băut un ceai cu el, a fost lăsată în grija lui, la Rimini, pentru două zile. „Oare?... Nu! hai, că-i prea de tot, nu mă mai las furată de amintiri! S-ascult fata asta până la capăt!”
- Ne-o-ntrebat cum ne cheamă, de unde sîntem, ce şcoală am făcut, ce limbi străine cunoaştem… Apoi, nime n-avea mai mult de zece clase. Toate eram cu liceu’ neterminat.
- Păi, la studiile astea, zicea Lenuş, nu vă ia nimeni la lucru! Nu sînteţi bune numai de-o singură meserie. Acolo nu vă trebuie şcoală! („Păi, da! Victime sigure!” îşi zicea Ressa. „Au profilul perfect al femeii traficabile. N-au cultură, n-au educaţie, n-au statut, sunt fără rost şi fără ţel, deci vulnerabile. Naivitatea lor nu e inocenţă, e ignoranţă, prostie!” Simţea revoltă şi dispreţ faţă de fetele astea lipsite de apărare. Era cât pe-aici să-şi zică: „Aşa le trebuie! Dacă-s proaste!”Apoi, instantaneu, îi fu din nou ruşine de cruzimea cu care le judeca. Şi se strădui să le compătimească. Căută resursele empatice care s-o ajute să le înţeleagă.)
„Fetele erau momite după reţeta clasică – oferirea unui loc de muncă într-un local de lux, bine plătit, dar în realitate ele erau obligate să se prostitueze. Grupul infracţional din Bistriţa era în legătură cu un grup similar din Elveţia, iar rolul acestuia era de a racola tinerele şi a le asigura transportul în Elveţia. Aici erau preluate de partenerii străini ai reţelei de traficanţi şi obligate să se prostitueze.” (Gazeta de Nord-Vest.)
UBI BENE?...UBI PATRIA?...
(UN ROMAN AL EMIGRĂRII)
AUTOR: VALERIA BILȚ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu