Poetul Mihai Epli ocoleşte „lacunele speranţei”, fiind un învingător!

 

Motto: „Poezia este copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur şi al bătrânilor, peste durere, dezamăgire şi suferinţă”. Tudor Arghezi

Mihai Epli este un fervent participant la şedinţele Cenaclului Scriitorilor din Maramureş, la şedinţele Ligii Scriitorilor, filiala Maramureş dar şi un pasionat şi cititor de carte, găsindu-l mai tot timpul la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare. Personal, l-am încurajat în a scrie, multe dintre poeziile lui apărând pe blogul personal „Moara lui Gelu”.

Primul său volum „Lacunele iubirii” a apărut (într-un număr mic, din păcate) în 2020 prin grija unor prieteni de la BJPD BM printre care: conf. univ. dr. Ştefan Vişovan, Gabriel Stan-Lascu, Maria Gârbe, Gheorghe Şut, despre care am scris, la vremea aceea cuvintele: „Întreg volumul este axat pe tema iubirii: iubirea erotică, carnală, iubirea philia, iubirea maternă, familială, iubirea ludus, iubirea obsesivă, iubirea aproapelui, iubirea altruistă, iubirea de Dumnezeu. Unele subiecte par banale, altele se referă la teme esenţiale ale literaturii: ireversibilitatea timpului, cosmologia, iubirea în toate formele ei, natura, dragostea de neam, sensul fundamental al omului – apropierea de Dumnezeu, cugetarea filosofică privind rostul omului pe pământ, sentimentul dezrădăcinării, etc”.

La interval de doi ani, poetul Mihai Epli ne propune un nou volum de versuri „Lacunele speranţei”, editura „eCreator” Baia Mare, colecţia Poesis, majoritate fiind scrise în vremuri de răstrişte datorită pandemiei Covid 19. De multe ori îmi spunea la telefon că-i lipsesc întrunirile literare de la biblioteca judeţeană, întâlnirile cu boema băimăreană la Academia OJT.

Actualul  volum de poezii este mult mai consistent şi este structurat pe şase secţiuni: „Emoţii şi simţiri” cu un număr de 68 de poezii; „Pandemice” cu 35 de poezii; „Anotimpurile iubirii” cu 50 de poezii; „Vocaţia prieteniei” cu 72 de poezii; „Credinţă şi suflet” cu 35 de poezii.

Din nou observăm teme şi motive utilizate şi în primul volum dar şi multe poezii scrise ocazional, la moartea unor poeţii maramureşeni (Ioan Voicu, Dragomir Ignat), de 24 februarie când sărbătorim Dragobetele, de Ziua Bibliotecarului, de Moş Nicolae, de Sfintele Paşti, la o agapă la Casa Albă, la întâlnirile spontane sau nu cu fete care-i devin, în majoritatea poeziilor, muze.

Din prima secţiune am reţinut poezia „Trec anii, trec...” în care poetul îşi exprimă încrederea în viitorul ce va veni, se resemnează cu lucrurile rele care au trecut peste el. În fapt Mihai Epli este un optimist, aşa cum îl ştiu dintotdeauna: „A mai trecut un an din viețile noastre /Cu bune și cu rele am trecut  peste toate /Am luptat, dar vom lupta în continuare /Și în anul nou cu o speranță nemuritoare //În noaptea de revelion ne-am pus o dorință cu toții /Cu lacrimi de bucurie în ochii noștri /Așteptăm cu nerăbdare voia sorții /Cu mâinile încleștate ne rugăm la Cel de Sus /Să ne ocrotească de boli în noul an propus /Să ne cuprindă sufletele cu bucurii și împliniri /Și să trecem mai ușor peste amăgiri”.

Cea de-a doua secţiune, aşa cum îi spune şi titlul se referă la vremurile pandemice trăite, când frica a pătruns în inimile noastre, când ne luptam cu un virus nemaiîntâlnit şi mai ales nevăzut, când singurătatea devenea tot mai apăsătoare. Un exemplu în acestă afirmaţie este poezia „Sfârșitul lumii”: „ Mor oamenii nevinovaţi în fiecare zi/Acest virus acaparează pământul, /Lacrimi sufletești, eterne melancolii /Poartă în sine la înmormântare poporul.//Așteptată cu speranță să treacă potopul /Se roagă cu mâinile încleștate la Domnul /Pentru sănătatea dispărută de mult /De când a apărut acest "corona" de temut -//Am pierdut prieteni adevărați, de cataramă /Și nu mai pot întoarce roata ce se învârte, /Mă uit înspre cerul gol, înconjurat de lumină /Solitar, aștept ca păsările primăverii să-mi  cânte”.

A treia secţiune este dedicată celor 4 anotimpuri, pe care le iubeşte la fel de mult, fie că vorbim de „Iarna siberiană”, de „Vara toridă” sau „Toamna târzie”. Reuşeşte în poemele lui descriptive să surprindă plăcut peisaje ce fac bine sufletului şi privirii ca în poezia „Nori de cristal”: „Norii cristalini ating munții/Plouă cu lacrimi în natura vie/Apare iarna în inima-mi pustie/Cu fulgi de nea jucăușe ce adie//Privesc cu drag cum strălucesc munții/În lipsa ta zâmbesc și cuget singur/Șoapte reci aud ce dispar, fleur/În iarna rece ce-a luminat toți sfinții”.

Cele şase acrostih-uri sunt cu dedicaţie: Florica, Elena, Ioana, Constantin, Georgeta Mic şi „Acrostih 1” editorului, poetului, jurnalistului Ioan Romeo Roşiianu: „Roșiori de Vede este orașul talentelor literare,/mentorul meu în poeziile de calitate/eterna mea prietenie cu eCreator /onorata colaborare cu o editură internațională.//Ioan Romeo Rosiianu crează o altă lume /onirică în scrisorile sale epistolare/atinge cu un mesaj sublim cititorii de poezie /navigând între vis și realitate.//Recunoscător sunt ca am de la cine învăța/oglindit de statornicirea și prietenia ta,/șiruri de idei nu pot exprima/infinita compasiune din sufletul tău rănit/iubitor de oameni și de familie la nesfârșit./azi te ridici în picioare, dar mâine poate cazi/niciodată nu uita că prefăcuți și bastarzi/umple-vor pământul din antichitate până azi”.

Penultima secţiune cuprinde poezii dedicate „Vocaţiei prieteniei”, poetul Mihai Epli fiind el însuşi un om care cultivă această floare rară numită prietenie! Sunt poezii dedicate regretatului profesor Nicolae Felecan, „Sufletistului din Bozânta”, mamei, bibliotecarului „îmbrăţişat de lumină”, bebeluşului „mult dorit”, prietenilor adevăraţi, profesorului îngerilor, sufletului pereche, poetului orb, etc. O poezie însă face notă discordantă acestui sentiment cultivat de poet, e vorba de poezia „Povestea lăudărosului fără carte”, o poezie care a făcut furori pe facebook, spre deliciul confraţilor: „ Cine n-are carte, n-are parte,/Lauda  lui atunci devine mare/Când îi apar poeziile neconvenționale/În așa zisele reviste prestigiose./Când bea... își face iar păcate:/Își bate joc în continuare/De prietenii care îi sunt aproape -/Când se află într-o stare bachuseană/E la fel ca o drujbă stricată/Care urlă și se repetă/Cu aceiași poveste neuitată,/Monoton, ca o clepsidră”.

Secţiunea ultimă „Credinţă şi suflet” are poezii reuşite din care reiese patriotismul poetului faţă de ţara şi neamul în care s-a născut, dragostea şi frica de Creator, rugăciunea ca mijloc de apropiere de Dumnezeu şi mod de mântuire a sufletului . Câteva titluri în sprijinul afirmaţiei mele: „România mea dragă”, „Nemuritorul Eminescu”, „România noastră dragă”, „Mă rog la Tine Doamne”, „Înger în apropierea mea”, „Mântuitorul”, „Îngerul meu”. Vă supun atenţiei poezia „Ne rugăm către Cel de Sus”: „Trebuie să avem credință/Fiindcă El ne va scăpa de suferință/Bat clopotele bisericii/Toată lumea se roagă/Pentru vindecarea omenirii/Dumnezeu ne pune la încercare/Ca să trecem peste aceste lacune/Nu se știe ce va fi în continuare/Trebuie să ne rugăm la Sfânta Cruce!”

Citindu-i întreg volumul de poezii am constatat că Mihai Epli trăieşte prin poezie şi pentru poezie. Poezia reprezintă un mod de a fi, face parte din fiinţa lui, e o terapie la multele greutăţi prin care a trecut şi trece, una ar fi moartea mamei, alta ar fi distanţa fizică dintre el şi sora lui Anamaria care munceşte în străinătate, surioara care i-a ilustrat primul volum, apoi sistarea oricărei activităţi literare o dată cu apariţia virusului Covid 19, ceea ce, presupun, i-a dat viaţa peste cap. Consider că pentru poetul Mihai Epli poezia este un testament în versuri, fără timbre fiscale iar cuvintele versurilor sale sunt bătăile ritmice ale inimii, este căsătoria realităţii de azi cu idealul şi aşteptările de mâine. Poezia lui Mihai Epli este arta de a face să intre marea într-un pahar, viața într-un vers și durerea într-o rimă.

În fine poetul şi eseistul italian Giuseppe Ungaretti explica că: ”Poezia nu poate avea decât o singură rațiune: aceea de a comunica, printr-o rigoare foarte scrupuloasă, trăsăturile sufletești ale unei ființe umane altor suflete, cu scopul ca acestea să le cunoască și dacă poetul nu este prea orgolios, pentru a le înțelege el însuși și a le cunoaște cu adevărat.”, ceea ce cred că se întâmplă şi în cazul de faţă cu volumul de poeme „Lacunele speranţei”. Felicitări.

                                                                           Gelu DRAGOŞ