E greu de crezut că pe fondul prosperității americane se dezvoltă o
producție de filme în care se amestecă violența, crima, violul, șomajul, lipsa
de sens a vieții, sfidarea legilor și a morții, bătaia de joc față de tot ce-i
omenesc, față de morală și mai ales credință, prin persiflarea lui Dumnezeu și
a sfinților, cu personaje marginale, la limita existenței. Și nu este vorba
despre filmele de serie B, despre filmele comerciale, ci de filme cu Oscar. Îmi
trec prin minte zeci de filme valoroase care practică acest amalgam de
elemente, l-am numit stilul
crazy, fiindcă totul este o nebunie, nimic nu
mai este normal, tot ce se întâmplă este anormal, atipic, sărit de pe fix. O
lume paranoică, de coșmar, bântuie lumea, realitatea nu mai are nici o normă,
de parcă a venit sfârșitul lumii și ceea ce contează este să fii cât mai
schizofrenic.
Iată o serie de capodopere ale acestui gen: Angel Heart (1987), Natural
Born Killers (1994), Twelve Monkeys (1995), Red
Dragon (2002), Seven Psychopaths (2012), London
Fields (2018), ce să mai spunem de filmele lui
Tarantino, toate cu mari actori, realizate de mari regizori, modele de
performanță cinematografică.
În timp ce omul rătăcit, debusolat, visează la o viață normală, iar
omenirea tinde spre o soluție realistă, spre o viață echilibrată, astfel de
filme contrazic această tendință, sunt ca o compensare la bine, alarmându-ne,
arătând cât de înșelător este binele și cât de subțire este granița dintre bine
și rău. Ele prezintă o lume aparent normală, căreia îi dă jos masca și
descoperim o realitate dystopică, total dezumanizată.
Oameni ce par respectabili, virtuoși chiar, iubitori de familie, precum
eroii principali din Șapte
psihopați, ajung de nerecunoscut, la stări
psihopatice inexplicabile. De ce trăiesc ei așa? Filmul este scris și regizat
de Marin McDonagh, multi nominalizat și încununat cu premiul Oscar pentru Six Shooter, Thee
Billboards Outside Ebbing sau In Bruges, unde joacă actorii preferați, Colin Farrell și Brendan Gleeson. Șapte psihopați este prezentat drept o comedie neagră înecată în sânge. Marty (Colin
Farrell) este un scenarist care visează să-și ducă la bun sfârșit scenariul
„Șapte psihopați”. Are numai titlul și nici un personaj, nici o acțiune. Doar
sticla cu alcool. Fiindcă asta cică îi definește pe irlandezi. Așa cum pe
francezi brânza, pe italieni macaroanele, pe ruși vodka… Dar pe americani?
Toleranța, îi zice Billy (Sam Rockwell), cel mai bun prieten al lui Marty,
actor fără slujbă și hoț de căței cu jumătate de normă, care ține morțiș să-l
ajute pe Marty, furnizându-i idei psihopate. Hans (Christopher Walken) este
complicele la fărădelegi al lui Billy, un om religios cu un trecut violent.
Charlie (Woody Harrelson) este gangsterul psihopat al cărui câine tocmai l-au
furat Billy și Hans. Charlie vrea cu orice preț să-și recupereze cățelul.
Charlie este imprevizibil, extrem de violent și n-ar sta o secundă pe gânduri
să ucidă pe oricine ar fi implicat în acest furt. Urmează o cursă nebună, să-i
prindă pe hoți și Harrelson joacă total crazy, precum l-a jucat și pe eroul
din Natural
Born Killers. Și personajele feminine, interpretate
de staruri precum Olga Kurylenko, Abbi Cornish sau Gabourey Sidibe,
nominalizată la Oscar, nu fac decât să potențeze acțiunea, prin contrast,
oferindu-și dragostea unor psihopați. Te și miri cum de femei așa de frumoase
și deștepte acceptă un trai delirant, imprevizibil, nesigur.
E un vertij fără sens. Toți se suspectează, se urmăresc, au idei trăsnite,
se ucid întâmplător între ei, este o sarabandă în care triumfă comedia crimei,
fără să fie parodiată crima, fiindcă personajele mor, dispar, într-adevăr. Sau
sfidează moartea, precum Hans, care, după ce îi este omorâtă soția, în spital,
bolnavă de cancer, le cere ucigașilor să-l omoare și pe el. Și chiar îl omoară.
Moartea nu pare să mai aibă nici o valoare. Iar dacă ea nu are, nu are nici
viața. Ca să prețuiești viața trebuie să respecți moartea și să știi să te
păzești.
Filmul se vrea o ars
poetica, fiindcă Marty scrie scenariul în timp
ce îl trăiește. Este un film despre cum se scrie un scenariu, un astfel de
scenariu bestial, în care se inventează 7 psihopați, dar cu semn de întrebare
la număr, ceea ce arată că nu mai e nimeni normal, toți sunt psihopați. Și
toate crimele și explicațiile logice și sublogice se petrec în goana după un
cățel, care este foarte frumos și privește mereu întrebător spre această lume
nebună, care se bate pentru el. Singurul lucru pe care îl face în tot acest
tăvălug, la urmă, dă lăbuța cu mâna lui Billy, căzut, ciuruit, care moare cu
satisfacția că are un prieten. Este un film în film, cu posibile versiuni ale
personajelor și întâmplărilor.
O altă nebunie din aceeași specie este Angel Heart (1987), un „neo-noir
psychological horror film”, în regia faimosului Alan
Parker, avându-i în distribuție pe Mickey Rourke și Robert de Niro, iar în
rolul unei prezicătoare pe Charlotte Rampling.
Harry Angel este un detectiv particular și are un nou caz: diavolul (Robert
de Niro), care e îmbrăcat în negru, cu părul lins și mâncând ouă fierte după un
ritual seducător, îi dă sarcină să-l găsească pe Johnny Favourite, un șef de
orchestră, care se pare că a fost omorât. Numai că lucrurile nu sunt atât de
simple, Johnny nu vrea să fie găsit. Investigațiile îl duc pe Harry într-o lume
a forțelor oculte și demonice. În Harlem-ul anilor ’55, fiecare martor
contactat de el sfârșește bestial asasinat, parcă după un ritual satanic. Cu
cât află mai multe despre clientul său, cu atât descoperă lucruri noi și despre
sine, și despre familia și iubita lui. Obligat să lupte pentru viața sa, Harry
este forțat să cadă la învoială cu însuși Diavolul. Ca eroul lui Keanu Reaves
din Avocatul
Diavolului. Nu mai vorbesc de seria care îl are
protagonist pe Anthony Hopkins în rolul unui psihopat absolut, un nebun care
vrea să demonstreze că există crima perfectă, bătându-și joc de anchetatori,
precum impavidul Will Graham, jucat de Edward Norton, care reușește să pună
capăt crimelor cu propria moarte. În Red Dragon el devine călău și victimă, după
ce-i dovedește lui Hannibal că este un cannibal! Filmul îl are operator pe Dante
Spinotti, același care a filmat și Tăcerea meilor (1991).
Interesant că maniera crazy de a povesti, foarte sofisticată,
se transmite de la un film la altul, cam timp de câteva decenii, filmele
americane ale marilor regizori și actori seamănă între ele. Din acest punct de
vedere, există o unitate copleșitoare a filmului american, care devine
inimitabil și imbatabil.
De regulă, decorul acestor filme reprezintă un peisaj insalubru, locuri
pustii, maidane, deșerturi, șantiere părăsite, ruine, închisori, o atmosferă de
„film noir”, greu de imaginat că așa ceva mai există la New York, New Jersey
sau alte metropole unde se petrece acțiunea lor. Există clar un contrast voit,
pentru a demonstra că El Dorado este o iluzie, că apocalipsa vine și peste
casele de lux. Personajele, adesea marginale, dar și importante la un moment
dat, care însă s-au ratat, au umor, iar actorii joacă cu plăcere scenele în
care schimbul de replici este strălucitor. Nu există acțiune, oricât de
dramatică, să nu existe o replică din zona umorului involuntar, care destinde
pericolul, care arată că eroul nu se sperie în situațiile-limită.
Iar acest stil
crazy, impus de mari regizori și actori, a
fost preluat de toată producția hollywoodiană, mai ales în comedii, precum Cât îmi dai ca să te împușc? (2000)sau Când
bărbații nu-ți dau pace (1992).
Dar toate filmele cu Bruce Willis și Jack Nicholson sunt așa. Sau să vedeți
pelicula Unul nu
aude, celălalt nu vede (1989), în care doi
prieteni, unul orb, altul surd, care au un chioșc de ziare, sunt singurii
martori la o crimă din fața chioșcului lor. Poliția îi cercetează, dar unul nu
a văzut nimic, iar celălalt a simțit un parfum de femeie. La fel de crazy este
și I Do (But
I Don’t), bine tradus în românește Da, dar mai degrabă ba (2004), în care frumoasa Lauren (Denise Richards) se ocupă de alții,
le organizează nunțile, dar uită de sine, devenind un fel încurcă lume, ca
eroii din Spărgătorii
de nunți (2005), cu simpaticul Owen Wilson
în rolul principal, un actor cu vocația crazy, aș spune. La fel ca și Leslie Nielsen,
care în Reposedata (1990) realizează o parodie a clișeelor americane, în primul rând a
celor vampirice. Până și filmele SF au împrumutat acest stil sucit, ca în Timecop (1994), care spune totul prin chiar titlu, tradus la noi „Răfuială dincolo
de moarte”. Acest stil domină și filmele dedicate noii generații, în special pe
latura sexy.
Iar stilul place, are imitatori pe tot pământul, de la producțiile indiene
la serialele românești, cum ar fi „Las Fierbinți”, unde acest stil împins la
exces a ajuns o caricatură. Să fii cât mai anormal, cât mai atipic, cât mai
bombastic, ca în „Babardeală cu bucluc”!! Din păcate, față de modele, aceste
imitații sunt periculoase, fiindcă ele cultivă umorul ieftin, bășcălia, replici
fără spirit, incultura, o hazna bătaie de joc față de artă, față de bani și
public!
Scopul filmelor crazy este, din punct de vedere estetic, precum acela al tragediei antice, a
cărei acțiune provoca eliberarea spectatorului de teamă și cruzime, un fenomen
numit catharsis. Însă pentru asta, în cazul filmului, este nevoie de o inițiere în
convenția cinematografică.
Grid Modorcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu