Mă-ntâlnii cu o sărbătoare

proză scurtă de Maria Tomița Corini

”Mă-ntâlnii cu una din cele mai frumoase sărbători, era Sfânta Marie. Doamne când o văzui atât de slabă și neagră, nu am rezistat ispitei, că dă, fac și eu parte, mai mult sau mai puțin, din lumea curioșilor și apoi sunt și eu femeie. O privii mirată și fără ocolișuri mă apropii de ea și o-ntreb:

- Sfântă Sărbătoare, Sfântă Mărie, ce bine că ne-am întâlnit, tare mult timp a mai trecut de când nu te-am văzut. Dar iartă-mă de îndrăzneală, te cunosc bine, cu mulți ani în urmă arătai altfel, acum ce s-a întâmplat de te văd tristă, neagră și slabă?

- Apoi draga mea, sunt neagră și slabă din tristețe, dacă tot trec pe dinaintea porții tale și de câte ori ajung în fața ei, îmi rup ochii căutându-te. De ani de zile te caut și nu te văd prin curte. Ții minte când erai acasă? Sfânta Sâmbătă se porăia pe lângă tine, nu avea odihnă nici cuptorul, din contra, era fericit mai ales după ce îi încingeai focul pe talpa vetrei sale! Năzbâtiosul cuprindea întreaga făptură lăuntrică, limbile focului săltau într-un dans năstrușnic tot bătând la papuc prin toate încheieturile! Era impus să se încălzească până la maxim! Tu, între timp lăsându-l să-și astâmpere respirația, alergai când în casă, când afară, întotdeauna pășeai peste o treaptă, nu-ți mai ajungea timp să le atingi cu tălpile tale disculțe pe fiecare în parte. Apropo de trepte! Tot săltând peste ele, într-o zi, după ce intrasei în casă, unul din copiii tăi pusese mătura pe treapta a treia și tu, din obișnuință făcând saltul de căprioară, ai pus piciorul peste coada ei, și... un zbor neașteptat, aveam impresia că...Doamne ferește! Dar ai avut o reacție fulger de-a-ți apăra pălăria, un salt în aer și te văzui aruncată înainte căzând pe coapsă...Doamne cum te țineau anii, aprinsă și zveltă, Marie!

Amintirile acestea m-au dus departe, dar să continui povestea cuptorului cu pricina, care avea la dispoziție câteva minute, nu mai mult de zece, de a-și domoli limbile de foc, gura lui așteptând tăvile ce-aveau minune de pâine crescută în ele,(secretul era...creșteau în voie, deoarece erau la ele acasă) deseori pregăteai și un străjer ce-l puneai chiar în gura cuptorului, lângă tăvi, era ceaunul plin cu sarmale. Ele, sfătoasele, se pregăteau de-a sări în gură, tocmai când și pâinea-și vedea fața rumenită. Deseori ceaunul ținea în căușul său faimoșii cartofi îmboboliți cu carne. Apoi, pe lângă pâine mai învârteai și niște plăcinte din acelea boierești, crescute și-nfoiate ca și împărătesele. Mai ții minte Marie? Aveai o rețetă, ce-ți plăcea foarte mult ca să te joci cu ea în fiecare sâmbătă , făcând biscuiți din aceea burduhoși, rotunzi și rumeni, de cum îi scoteai din cuptor, nici nu-i lăsai să se gândească, așa fierbinți cum erau turnai peste ei crema din albușurile ouălor bine bătute cu zahăr, făcându-le o baie din acelea boierești, dându-le un veșmânt nou, alb.

Deseori te urmăream și-ți dădeam atâta putere de treceai cu delicatețe peste lacrimile vieții. Cel mai mult îmi plăcea să-ți văd copilașii ce deveniseră miere pentru alți copii din mahala, adunându-se-n jurul lor la poarta ta, bucurându-se de deliciurile cu care îi mângâiai. Pe atunci mirosea a pâine coaptă, plăcinte, sarmale, până dincolo de coasta dealului, dar de când nu te mai văd prin curtea ta, ți-am găsit poarta plângând și toate ca toate, dar ți-a fugit și cuptorul de-acasă! Copiilor le-au crescut aripi, și-au luat zborul...

- Sfântă Sărbătoare, de-ai ști câtă bucurie mi-a adus întâlnirea noastră!

- Draga mea, nu ne-am întâlnit ocazional, eu sunt aceea care te caut de ceva timp și în sfârșit te-am găsit, dar cu părere de rău foarte departe de casa ta!

- Nu e vina mea scumpă Sfântă Sărbătoare!

Timpul este acel care le așează pe toate așa cum crede el, dar să știi, mă bucur nespus că te văd! Te privesc și îmi amintesc acele timpuri pe când veneai în ospeție la noi, te așezai la masa încărcată cu de toate, datorită ție Sfântă Sărbătoare, Sfântă Marie!

- Draga mea, eu eram doar oaspetele casei, știam foarte bine cu câtă dragoste pregăteai bucatele, le ungeai cu sufletul, le stropeai cu lumină și le îndulceai cu iubire!

Am încercat să șterg lacrimile din ochii ferestrelor tale, am încercat să liniștesc poarta, am rugat cuptorul să se reîntoarcă acasă, dar... răspunsul ești tu!

Mă doare, Sfântă Sărbătoare! Mă doare timpul prin care am trecut, mă dor lacrimile ferestrelor, plânsul porții și mai ales fuga cuptorului de-acasă, mă doare golul ne-mplinit de bunică lângă nepoți, mă dor pașii de la porți, mă doare luna ce cade-n spini, când mă vede-ntre străini, mă dor ochii de-atâta plâns, c-am ajuns unde-am ajuns, anii trec se duc îndată și pe nimeni ei nu iartă, mâine, poimâine, am nepoți bravi stejari ce îmi cresc atât de mari!...

Doamne Sfântă Sărbătoare! Dumnezeu ne este mare, de-ar putea să-ntoarcă roata să ne-adune toată gloata, pe la case să ne-aducă să nu știm ce-i aia ducă, noi trăim azi a cătării un război numit plecării. Parlamentul zău ne lasă să fugim cu toți de-acasă, hăt departe, peste hotare, noi suntem ce-n buzunare le turnăm bani înghețați, pentru șefi și deputați, pentru cei ce stau la cârmă, legea împletesc din sârmă, să ne lege-ncet piciorul noi suntem tăcuți, poporul... Nu știu cât vom mai răbda! Rău mă doare, zău mă doare gândul că-s după hotare, tare-aș vrea, aș vrea acasă, să-mi duc viața mai frumoasă, să am multe și de toate, și acces la libertate, drept la viață de-a trăi, zi de zi. Cine știe? Poate...într-o zi va fi!”