Modernismul poeților trubaduri provensali din secolul al XII-lea

 

Contemporanii au o preconcepție, devenită tipar, despre evul mediu și, mai ales, despre începuturile acestuia. În general, iluminismul și raționalismul baroc din secolul XVIII au impus o viziune schematică și falsă asupra perioadei medievale de început. Se consideră umanismul și renașterea, ca și „iluminări” spirituale, abia cu secolul XV-lea și, mai ales, în secolul XVI, deși istoria este mult mai surprinzătoare decât crede lumea modernă. Încă din secolul XIII, universitățile europene erau focare de cultură, chiar dacă patronate de biserică, aici se dezvoltau, pe lângă teologie – regina științei, și artele liberale și artele frumoase. Această viziune ”inchizitorială” asupra evului mediu timpuriu este greșită și de un dogmatism pueril. Chiar și în poezie există o perspectivă ”evoluționistă” și o obturare a adevărului istoric. Încă din secolul al XII-lea, prin trubadurii provensali, poezia primește valențe și trăsături de o modernitate surprinzătoare. Teme ca iubirea, frica de moarte gentilețea, războiul, viața zilnică sunt abordate într-o versificație ce pare decupată din sfârșitul secolului al XIX – lea. Metafora este atât de vie și expresivă încât recitind poeziile trubadurilor nu poți să nu fi uimit de valoarea lirică ridicată a acestor poeți din secolul XII, majoritatea provenind din sudul Franței, nordul Spaniei și nord-vestul Italiei. Poeții trubaduri au apărut la sfârșitul secolului XI în sudul Franței, scriind poeziile în limba occitană, o limbă neolatină diferită de franceză. Se impune o lirică de curte, în care iubirea față de stăpâna castelului era un leit-motiv major, dar nu generalizat. Poeții epocii, care făceau parte din categorii sociale diferite, de la nobili, la clerici, țărani și cavaleri, readuc din lirica antichității temele și motivele dragostei, dar și a melancolia dictornului latin ”fugit irreparabile tempus”, pe lângă temele cavalerești ale epocii și elogiul războiului. Poeții trubduri din clasele sărace erau asimilați cu jonglerii, fiind nelipsiți de la marile curți regale, ducale sau ale baronilor locali. Poetul din categoria socială ”burgheză” era un fel de ”măscărici” al curții care exalta inimile cavalerilor pentru lupte în războaie și turniruri, dar și înflăcărau inimile domnițelor, plictisite de recluziune și lâncezeală în iernile lungi. Spre surprinderea celor din ziua de azi, trubadurii proveneau și din clerul catolic. Un paradox al epocii era că destui călugări sau preoți scriau ode de iubire dedicate soțiilor mai marilor nobili ai vremii. Iubirea curtenească era o modă a secolului XII, iar morala nu era deloc catolică. Modernitatea moravurilor de atunci nu părea deloc ”medievală” dintr-un secol ”obscur” și întunecat. Desigur trubadurii erau cunoscuți pentru ”canso d’amor”, acel ”cântec de dragoste”. Ei interpretau la lăută sau violă, pentru că poeziile lor erau ”cântate”, unele devenind adevărate serenade pentru doamnele din marea nobilime. Trubadurii se implicau în multe dintre chestiunile sociale, politice şi religioase din vremea lor. Poeții erau și consilieri intimi ai puternicilor regi sau nobili ai vremii. Perioada lor de glorie a fost în secolele XII-lea şi al XIII-lea, devenind un model european. Ei scriau sau recitau, conform unor cercetători, în cea mai rafinată limbă dintre toate limbile romanice vorbite. Această limbă era numită limba d’oca — limba vorbită de aproape toţi locuitorii Franţei la sud de Loara şi de cei din regiunile învecinate din Italia şi Spania.Trubadurii cântau doar căsătoria din afara căsătoriei, care nu era trupească, ci doar o unire spirituală, care se pare că nu intra în conflict cu morala catolică, deși se cunosc cazuri de destui poeți trubaduri ce ”au călcat strâmb„ cu obiectul feminin al adorației. Deși majoritatea poeților, ca Jaufre Rudel, îndrăgostit fără să o vadă de prințesa de Tripoli, scrie poezii de iubire pe care i le dedică.

Coform legendei (vida) moare rănit în brațele prințesei, într-un han după luptele cruciate de la asediul Damascului în 1147, fără ca iubirea să se consume profan.

”Romanul trandafirului”, care exprimă dragostea unui poet față de un trandafir este cea mai frumoasă și sugestivă parabolă a epocii trubadurilor. ”Roman de la Rose” are ca temă dragostea cavalerească. Aceasta e prezentată într-un vis, fiind o alegorie despre un om, care este introdus de Oiseuse într-o grădină. Sub influența Zeului Dragostei acest om se îndrăgostește de un trandafir și de aici viața lui are doar un singur scop, să rupă un boboc de pe acest trandafir. În realizarea acestui țel este ajutat sau împiedicat de figuri alegorice, de exemplu Politețea, Pericolul, Mintea, Mila, Rușinea, Teama. Poetul e ajutat de Natura și poate rupe trandafirul dorit. de fapt iubirea se împlinește trupește? Trubadurii realizează liric, un paradox specific modernității: cântă unirea spirituală, dar se ”cade” în iubirea profană. Arta iubirii, a lui ”fin’amor”, se învaţă! Trubadurul dobândind, printre altele, o înţelepciune lăuntrică, de ordin spiritual (Les Fous d’Amour au Moyen Age. Orient-Occident, Editrices: Claire Kappler, Suzanne Thiolier-Méjan, L’Harmattan, Paris, 2007). „E mort, cel căruia nu îi este dat / Să simtă a dragostei suflare“, cântă, acompaniat de lăută, Bernard de Ventadour, trubadur născut în secolul al XII-lea, în castelul Ventadour (Limousin), considerat cel mai de seamă cîntăreţ din lirica provensală. Astăzi, în lumea postmodernă, de unde lipsesc tot mai mult entuziasmul, marile elanuri ale iubirii (convertită aproape total în sex), răbdarea, onoarea, poezia (şi chiar lăutele, s-au refugiat la muzeu), ne este tot mai greu să desluşim tîlcuirea unor asemenea versuri, aparent desuete” scrie Silvia Chițimia. (Dilema Veche nr. 573/2015).

Recitind acești poeți trubaduri de secolul XII rămânem uimiți de modernitatea limbajului și mesajului, deși poemele sunt construite prozodoic în stilul popular iambic, dar într-un ritm silabic permisiv, ceea ce oferă libertatea de exprimare a emoției și mesajului liric. Acești poeți, parcă i-ar fi citit cu 800 de ani înainte pe americanul Allan Edgar Poe, cu eseul ”Principiul poetic”, care stă la baza poeziei moderne. Poetul impune sugestia sau intuiția în construcția poetică. Pentru Poe, emoţia ţâşneşte din interiorul unei frumuseţi absolute, diferită de pasiune, dar şi de adevăr şi de precizia limbajului ştiinţific: „scopul meu a fost să sugerez că, deşi acest Principiu este de fapt Aspiraţia umană spre Frumuseţea Absolută, el se manifestă întotdeaună printr-o emoţie înălţătoare a Sufletului, cu totul independent de acea pasiune care constituie beţia inimii sau de acel adevăr care e satisfacerea raţiunii”. Stéphane Mallarmé Paul Verlaine sau Arthur Rimbaud puneau cât mai mult obscur, sugestie și simbol în exprimarea poetică, care era descătușată de forța rațiunii pentru a iniția noua poezie și modernitatea ei. Desigur criticii literari consideră că poezia modernă se naște prin Poe, Baudelaire, Verlaine, Rimbauld sau Mallarmé, deși, dacă-i citești pe trubaduri, realizezi că modernitatea nu este o chestiune de epocă contemporană cu ”motorul cu abur” sau a primelor automobile diesel, ci o formă de manifestare de la începuturile evului mediu provensal. Poezia autentică nu evoluează schematic, tezist sau ideologic, ci se exprimă prin intensificarea transmiterii lirice a emoțiilor din forța universală a inefabilului necunoscut. Putem vorbi de o modernitate a evului mediu timpuriu în sudul Franței prin poezia trubadurilor. În poezie, se pare că nu funcționează același algoritm, ca în istoria politică, economică sau socială. Poezia deține timpul său istoric care nu este evolutiv, ci de multe ori este involutiv față de percepția ierarhică a istoriografiei clasice, de la marxism, pozitivism sau modernismul Școlii Analelor. Specificul introspectiv și sinergic al versurilor poeților trubaduri provensali vine și din denumirea de trubadur – ”trobar clus”, care înseamnă închis, abscons încâlcit sau ermetic. Ce poate fi mai modern? În secolul XII ”ermetismul” era o expresie lirică. Teoreticianul literar francez H.I. Marrou a dezvăluit într-o carte ”Trubadurii” modernitatea poeziei scrise în dialectul provensal. Arnaud Daniel, un nobil din Riberac a scris frumoase poezii de dragoste, fiind numit de Petrarca un ”gran maestro d’amore”, dar care în unele versuri surprind un autentic ”spleen” de tip ”bacovian”:

”Arnaud trimite cântul despre unchi și unghie,

Să-i placă celei ce nuiaua-i ține loc de suflet,

Lui Dezirat, a cărui faimă în odăi intră”

Citim o poezie de o expresie abstractă, aproape suprarealistă, cu toate că este scrisă în jurul anului 1200. Poezia lui Arnaud Daniel poate sta alături într-o antologie a expresioniștilor germani fără probleme de inadvertență stilistică. Poeții trubaduri ornează cu o ”obscuritate” voită preajma, în stilul lui Apollinaire. Obscurul este sugerat într-o referință specific modernismului. Trubadurii folosindu-se de limba provensală caută să scrie ”încâlcit”. Termenul în limba occitană este ”entrebescar los motz”. Sugestia este a unei limbi intenționat ”întortocheate” similară poeților neoavangardiști români din Transilvania de după 1989. Raimbaut d’Aurenga, care a trăit între anii 1147 – 1173, fiind lord de Aumelas, undeva în sudul Franței, a inventat stilul artistic ”trobar ric”, care este mult mai ”obscur” decât ”trobar clus”. Sigur ”încâlceala” aceasta se putea referi nu numai din punct de vedere liric sau figurativ, ci și pentru faptul că acești poeți stricaulșa propriu armonia medievală și morala strictă de la curțile princiare și nobiliare, prin izbucnirile amoroase și telurice. Raimbaut d’Aurenga ne-a lăsat peste timp două versuri care clarifică ”modernitatea” trubadurilor provensali:

”Cuvinte rare împletesc, întunecate, colorate,

Cuprins de gânduri, meditând”

Aceste versuri pot fi incluse într-o antologie avangardistă din anii 1920, alături de Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Urmuz sau Marcel Iancu. Poetul provensal se integrează perfect stilului imaginativ avangardist. Arnaud Daniel, care l-a inspirat pe Dante și Petrarca, rămâne cel mai ”modern” poet provensal din ”renașterea” secolului al XII-lea, la fel de fascinantă ca cea a lui Leonardo da Vinci din secolul XVI.

”Eu sunt Arnaud care adună vântul

Iar iepuri prinde cu un bou

Și care-noată spre amont”

 Asistăm la un manifest poetic modernist în care paradoxurile poetice a contrastelor ideatice și antinomice se întâlnesc în aceste versuri. Următoarea imagine le întrece poate pe toate?

”Versuri voi scri` cu tesla și rindeaua ,

Exacte, singure nu or să fie

Decât de le voi șlefui cu pila”

Trebuie să recunoaștem că s-ar putea numeroși poeți post-moderniști să-l invidieze pe poetul trabadur din secolul XII, cu versurile ”Decât de le voi șlefui cu pila”. Unde este ”obscurantismul, medievalismul, clericalismul, întunecimea și schematismul” evului mediu timpuriu la acești poeți provensali? Istoria poeziei nu se pliază pe cea istroiografia clasică, pentru că poezia nu este ”evoluționism”, ci trăirea expresiei forței emoției care descătușează formele rațiunii, prin explozia de lirism a inconștiutului universal șlefuit de cultură și, în cazul de față, de iubire. Alt trubadur, Giraud de Bourneil cunoștea că adevărata poezie nu este cea care se înțelege de la început (ce formă d emodernitate clară), ci spre final.

”Un cântec, la-nceput.

Nu apare atât de reușit

Precum arată la sfârșit”

Provocarea aruncată de poet este continuată cu un paradox de un confrate contemporan provensal, ”senior Linhaure”:

”Mi-ar place, Girard de Bourneil,

Să știu de ce blamezi mereu

Stilul obscur…”

Unii critici literari consideră că poezia trubadurilor a fost influențată de islam și, mai ales, de poezia andaluză din Spania maurilor. E posibil ca unele motive să fi fost sub influența liricii arabe, dar stilul și gramatica versurilor proevensale este de o originalitate și modernitate de limbaj într-o gramatică proprie și inedită, care depășește tâgirile iubirlor ascetice din Bagdadul Abbasizilor. Trubadurii reinventează expresia poetică prin formele sensibile ale forței emoției. Problema trubadurilor nu era lumea ”clare et distincte”, cum o identifica, peste 400 de ani, mai târziu Spinoza, ci presărarea de cât mai mult ”obscur” în expresia poetică. Prin poezia trubadurilor provensali asistăm în secolul al XII-lea la o adevărată revoluție a expresiei poetice, la o ”modernitate” înainte de modernitatea, așa cum o înțeleg criticii literari ai vremurilor noastre. Poeții trubaduri provensali au simțit că prin versurile lor transformă lumea, astfel cum compunea un poet medieval: ”iubirea care mișcă soarele și celelalte astre”.

 

Ionuț Țene