Cum petreceau liceenii clujeni de 1 Mai la Cluj-Napoca, în anii ’80

Azi sărbătoarea de 1 Mai muncitoresc nu mai are nicio relevanță simbolică pentru români. E doar încă o zi liberă pentru city‑break‑uri, pensiuni montane, la mare sau la țară. Melodia „Râde iarăși primăvara” de Ciprian Porumbescu (https://www.facebook.com/watch/?v=573958403235608) fusese pusă pe versuri noi și transformată de regimul comunist în imnul zilei de 1 Mai muncitoresc. Azi, frumoasa melodie a bucovineanului Ciprian Porumbescu nu mai trezește emoții, doar pentru cei din generația mea, care au mai apucat, în anii 1980, serbările, paradele și petrecerile câmpenești de 1 Mai. La sfârșitul anilor ’80 nu mai credea nimeni în comunism, marxism sau în regimul ceaușist. Totul se transformase în formalism sau motivație de petrecere și de zi liberă, bineînțeles după parada obligatorie de 1 Mai. Cu câteva zile înainte de 1 Mai se producea o mare agitație în liceul meu de filologie‑istorie „Ady Șincai”, din centrul municipiului Cluj‑Napoca. Diriginții de clasă, alături de secretarul UTC pe școală și secretarii UTC pe clase, făceau liste cu elevii care trebuiau să participe la parada comunistă de 1 Mai din fața Teatrului Național și de pe B-dul Dr. Petru Groza. Liderul PCR pe școală, un fost jurnalist cu mustață de la un ziar central, R.L., trimis la munca de jos în școala noastră de Ceaușescu, intra peste noi în pauze să ne spună ferm să ne înscriem pe listele de participare la parada de 1 Mai.

Elevii din cămin, cei din mediul rural, spuneau că trebuie să meargă acasă la lucru în grădină, alții își scoteau certificate medicale, iar eu, cu „dizidenții” liceului — în frunte cu Lovasz M. (viitorul șef de cabinet al lui Szőcz Géza, decedat recent de o boală necruțătoare), caricaturistul Radu Z., cu care lipteam manifeste anticomuniste pe holurile liceului, și cu poetul D. C., cu care recitam poezii interzise — refuzam să ne înscriem pe listele de paradă. Apoi începea calvarul: presiunile din partea dirigintelui, de altfel un reputat istoric de valoare internațională azi, dar și mustrările din partea liderilor UTC, viitorii lideri politici sau ai economiei de piață ai Clujului de azi. Personal, am participat o singură dată la parada de 1 Mai, mai mult din curiozitate. De fapt, parada era un marș haotic în care muncitorii de pe platforma industrială CUG sau de la Carbochim și Terapia, îmbrăcați în șalopete noi, treceau primii pe lângă tribuna oficială din fața „obeliscului sovietic”, unde trona prim‑secretarul partidului Ioachim Moga cu mahării locali; apoi urmau alte categorii sociale, de la profesori până la croitorese. UTC‑iștii, în costume de liceu sau albastre de PTAP, conduși de liderii UTC — viitorii politicieni ai tranziției și integrării europene, printre ei aflându‑se tânărul lider comunist local George M., prieten cu Nicu Ceaușescu — defilau urmăriți de pionieri cu cravate roșii și cămăși albe de nailon. Parada dezlânată era pe acorduri din megafone ale cântecului lui Ciprian Porumbescu, presărate cu pauze în care se scandau lozinci: „Ceaușescu pace”, „Ceaușescu și poporul” etc. Propriu‑zis, parada era o plimbare dezlânată în care noi, tinerii, făceam glume și râdeam de postura inflexibilă de paiață a liderului PCR local, Ioachim Moga. Cu toții așteptam nerăbdători partea a doua a zilei de 1 Mai: petrecerea cu mici și bere la Făget sau Hoia.

După ce ajungeam pe B‑dul „Dr. Petru Groza” (azi Eroilor) ne dispersam din coloană și fugeam fiecare către „casele” noastre din blocurile muncitorești, nu înainte de a ne da întâlnire la un loc fix din pădurea Făget, la ora 13. Parada se termina, în general, spre ora 12. Ajunși rapid acasă, în cartierul muncitoresc Mănăștur, cu autobuze Ikarus roșii supraîncărcate, care mergeau pe butelii de gaz amplasate deasupra, luam repede o pereche de blugi albaștri cumpărați din Oserul de la Timișoara, de la sârbi, pe care îi frecam cu cărămidă de BCA albă furată de pe șantiere, ca să le dăm „autenticitate”, așa cum făceau grupurile de tineri naționaliști și anticomuniști maghiari din cartier, cunoscuții „cioveși”, cu care ne mai băteam pentru că vorbeau urât despre Avram Iancu. Altfel, în rest ne înțelegeam bine și beam bere împreună pe terasa de la Big Mănăștur sau în „jungla” din pârâu, care azi este acoperit de pe B‑dul Primăverii. Unul dintre liderii cioveșilor era celebrul Akos, prieten cu mine, care pleca o dată pe an în Ungaria, că așa dădea voie partidul să mergi cu pașaportul verde, și ne aducea Coca‑Cola și brânză topită cu „paprika”. Bucuriile acelor vremuri erau foarte simple. Ca adolescenți, după parada muncitorească, ne întâlneam la celebra „Poiană” din Făget, la capătul actualei baze sportive „La terenuri”, unde câțiva adolescenți cu blugi prespălați și frecați cu BCA și cămăși de nailon sau tricouri marinărești, cu câțiva lei în buzunar, aprindeam un foc din vreascuri în care frigeam, ținând în mână, bucăți de crengi de alun înfipte în bucățele de slănină. Unsoarea scursă o puneam pe felii de pâine și le mâncam cu o poftă nebună, într-o vreme când toată mâncarea era raționalizată la Cluj‑Napoca.

După ce mâncam bucățelele de pâine cu slănină topită beam apă din sticle de sticlă cu dop de plută și plecam spre cabana Sf. Ion prin pădurea de brazi, ca să vedem petrecerea câmpenească și ce a organizat partidul comunist. După un drum de 45 de minute prin pădurea de foioase și de brazi ajungeam la vechea cabană Sf. Ion, ridicată din lemn uns cu petrol. Aici, în câteva tonete de tablă, se vindeau mici la grătar și bere Ursus Jubileu 1978. Tonetele erau puține și cozile imense. Mii de mănăștureni și clujeni așteptau la coadă să ia doi sau trei mici cu muștar — că nu se dădeau mai mult — și o bere Jubileu de căciulă. Din câteva casetofoane aduse din Ungaria se auzeau melodii de ABBA, Modern Talking, AC/DC sau Toto Cutugno. Fete tinere dansau pe capotele bătrânelor Dacii 1300. După ce stăteai o oră la coadă, luam doi mici cu muștar, cu scobitori pe tăvițe de hârtie, și o bere de fiecare. Nimeni nu ne întreba că suntem minori — legislația nu era atunci că nu se vinde alcool celor sub 18 ani. Luam micii și berea și ne retrăgeam la umbra din pădure și mâncam cu poftă. Apoi, printre glume nevinovate de adolescenți, beam berea Jubileu cu gust de sodă. De altfel, nu erau rare unele zvonuri despre decese după ce se bea dintr‑o sticlă de bere care nu fusese bine spălată după reciclare. După ce mâncam și beam, ne întindeam pe frunze uscate la odihnă și priveam spectacolul lumii agitate, a cărei singură bucurie era să stea la coadă în fumul greu al grătarelor, să asculte ABBA sau Boney M și să le ofere copiilor Quick Cola.

După ce terminam cu distracția în Făget, mergeam pe jos prin Tăietura Turcului la Pădurea Hoia, acolo unde, pe un amfiteatru natural de iarbă, la marginea pădurii și a muzeului satului, se desfășurau pe scene de asfalt și beton spectacole folclorice. Bani de bere nu mai aveam, dar întotdeauna găseam un prieten sau coleg cu o halbă la care i se făcea milă de noi și beam împreună din paharul greu de sticlă, privind la Dumitru Fărcaș cum cânta la taragot sau la Furdui Iancu. Și uite așa trecea simplu ziua de 1 Mai, iar seara ne întorceam în cartierul muncitoresc Mănăștur, pe întuneric, cu becuri stradale sparte sau lipsă, dar fericiți că am avut o zi liberă. Ne puneam în sufragerie, pe canapea, și aprindeam televizorul alb‑negru Compliment 75, Lux sau Olt, în care îl vedeam pe Nicolae Ceaușescu cum salută imensa paradă de 1 Mai de la București. Beam un sirop de căpșuni cu apă ca să ne astâmpărăm foamea și ne culcam visând la „raiul” capitalist, că de cel comunist eram de mult lămuriți ce hram purta. După 1990, liderii UTC ne‑au spus „pa” și au plecat la București în Parlament și apoi, mai târziu, la Bruxelles. Noi am rămas.

Ionuț Țene

România, în pragul falimentului economic, moral și demografic. Spre dispariție?!

Reforma lui Bolojan a însemnat să se ia de la săraci și să se dea la bogați. S-au tăiat salariile celor săraci ca să ajungă bani pentru clientela de partid, pentru pensii speciale și pentru cumulul veniturilor la pensionarii speciali și la magistrați. Abia peste 15 ani magistrații se vor pensiona ca ceilalți români, iar securiștii și polițiștii au rămas cu pensii la 45 de ani, unice în Europa, pentru ca apoi să lucreze tot la stat. Inclusiv reformele în administrația locală au însemnat doar să se ia bani de la cei fără carnet de partid ca să ajungă la cei cu carnet de partid sau cu carnet de la servicii.

Totodată, judecătorii Curții Constituționale a României (CCR) beneficiază de salarii și sporuri substanțiale, având un salariu de bază de peste 47.000 de lei (aprox. 9.232 de euro) și sporuri ce includ: spor de stres/supliment: 11.768 de lei (aprox. 2.300 de euro), reprezentând 25% din salariu; spor de confidențialitate: 2.354 lei (aprox. 500 de euro). Aceste sporuri contribuie la un venit lunar total care depășește semnificativ salariul de bază. În ciuda crizei economice, CCR nu a aplicat măsuri de austeritate și a menținut nivelul veniturilor. Judecătorii nu sunt afectați de reducerea pensiilor speciale, deși Curtea a validat aceste măsuri la nivel general. Unii judecători cumulează salariile cu pensii speciale consistente, precum Cristian Deliorga (aproximativ 68.700 lei lunar) și Mihaela Ciochină (aproximativ 34.000 lei lunar). Doar trei judecători nu beneficiază de pensii speciale, ceea ce ridică întrebări privind echitatea sistemului. Aceste informații apar într-un context de deficit bugetar de 121,77 miliarde de lei, generând discuții despre necesitatea reducerii cheltuielilor și optimizării resurselor publice. Veniturile judecătorilor CCR continuă să atragă atenția, evidențiind diferențele dintre așteptările publice și realitatea financiară a instituțiilor statului.

Subliniez că datoria externă totală a României a crescut cu 1,5 miliarde de euro în primele două luni ale anului 2026, ajungând la 229,9 miliarde de euro, conform datelor publicate de Banca Națională a României (BNR). În detaliu, datoria pe termen lung a atins 182,5 miliarde de euro, cu o creștere de 1,2% față de sfârșitul anului 2025, în timp ce datoria pe termen scurt a scăzut la 47,4 miliarde de euro, reprezentând o diminuare de 1,5%. Rata serviciului datoriei externe pe termen lung a fost de 12,9%, în scădere de la 18,4% în 2025. Gradul de acoperire a importurilor de bunuri și servicii a fost de 6,7 luni, față de 6,0 luni la sfârșitul anului anterior. De asemenea, gradul de acoperire a datoriei externe pe termen scurt, calculat în raport cu rezervele valutare, a fost de 107,3%, comparativ cu 104,4% în decembrie 2025. Contul curent al balanței de plăți a înregistrat un deficit de 3,1 miliarde de euro în perioada ianuarie–februarie 2026, mai mic decât deficitul de 3,6 miliarde de euro în aceeași perioadă din 2025. Deficitul pe balanța bunurilor a scăzut cu 932 milioane de euro, în timp ce balanța serviciilor a avut un excedent mai mic cu 225 milioane de euro. În ceea ce privește investițiile directe ale nerezidenților în România, acestea au crescut la 1,128 miliarde de euro, comparativ cu 854 milioane de euro în aceeași perioadă a anului anterior. Participațiile la capital au totalizat 1,180 miliarde de euro, iar creditele intragrup au marcat o valoare netă negativă de 52 milioane de euro. Tăierile lui Bolojan au dus la criză, nu la relansare.

Producția industrială din România a înregistrat o scădere semnificativă în primele două luni ale anului 2026, comparativ cu perioada similară din 2025, conform datelor publicate de Institutul Național de Statistică (INS). Astfel, în perioada 1 ianuarie–28 februarie 2026, producția industrială a scăzut cu 2,6% ca serie brută și cu 2,5% după ajustarea în funcție de numărul de zile lucrătoare și de sezonalitate. În februarie 2026, față de luna precedentă, producția industrială a avut o creștere de 9,3%, însă analiza pe mai lungă durată relevă tendințe îngrijorătoare. Industria prelucrătoare a înregistrat o scădere de 4,4%, iar industria extractivă a scăzut cu 2,7% în primele două luni ale anului. Pe de altă parte, sectorul de producție și furnizare de energie electrică și termică, gaze, apă caldă și aer condiționat a cunoscut o creștere de 7,6% în aceeași perioadă, comparativ cu anul anterior. Când se compară februarie 2026 cu luna corespunzătoare din anul precedent, s-au observat scăderi în industria extractivă (-3,5%) și în industria prelucrătoare (-2,8%), deși sectorul energetic a crescut cu 4,5%. Aceste date reflectă provocările cu care se confruntă economia românească, evidențiind dificultățile din sectorul industrial și necesitatea unor măsuri adecvate pentru a stimula creșterea și a stabiliza economia.

Datoria externă a României se apropie de 230 de miliarde de euro, după o creștere de 1,5 miliarde de euro în primele două luni ale anului 2026, conform datelor recente publicate de Banca Națională. Datoria pe termen lung constituie 182,5 miliarde de euro, în timp ce datoria pe termen scurt se ridică la 47,4 miliarde de euro. În acest context economic complicat, președintele Consiliului Fiscal, Daniel Dăianu, subliniază necesitatea continuării măsurilor de consolidare fiscală, mai ales în lumina noului șoc energetic generat de conflictul din Orientul Mijlociu. Dăianu avertizează că o posibilă blocare a strâmtorii Ormuz ar putea afecta sever prețurile combustibililor și ale altor bunuri, iar daunele aduse infrastructurii energetice din regiune sugerează că nu se va reveni rapid la prețurile anterioare. De asemenea, el menționează că datoria publică a României se află în jur de 60% din PIB, o creștere semnificativă față de 39% în 2019, devenind o vulnerabilitate majoră pentru economia națională în contextul costurilor de împrumut tot mai ridicate. Astfel, consolidarea bugetară devine o prioritate pentru a menține datoria sub control și a asigura stabilitatea economică pe termen lung.

Conform proiecțiilor demografice realizate de Eurostat, România își va pierde aproape un sfert din populație până în anul 2100, estimându-se că va avea aproximativ 14,4 milioane de locuitori, în scădere cu 4,6 milioane de persoane față de cei 19 milioane prognozați pentru 2025. Clasa de mijloc dispare în România, iar greul reformelor îl duc tot cei săraci, care au fost afectați de măsurile lui Bolojan, nu cei bogați și cei din sistemul care ne conduc de 35 de ani. S-au făcut tăieri, au avut loc reduceri, dar cheltuielile au crescut în bugetul de stat pentru că nu s-a tăiat la clientela de partid și la privilegiații din sistemul corupt care conduce România. Într-o țară în care reforma lui Bolojan a însemnat să se ia bani de la mame — de la indemnizații pentru creșterea copilului, de la burse pentru elevi — pentru a se da clientelei de partid, securiștilor, pensionarilor cu cumul și magistraților, este clar că ne aflăm într-o iarnă demografică și suntem pe cale să dispară ca popor. Suntem singura țară în care nu există un proiect de sprijin economico-social al natalității. Mai mult, părinții cu peste trei copii sunt pedepsiți prin impozite și prețuri mai mari pentru veniturile care se împart la mai mulți. Grindenii, Bolojenii, Friții și toată clasa politică post-decembristă, cu opacitatea pecuniară a serviciilor secrete, nu au înțeles că consecința politicilor lor greșite va duce la dispariția României ca stat — politic, economic și demografic. Cine le va mai plăti pensiile si salariile nesimțite celor din clasa supra-pusă de privilegiați? Nimeni. Poporul român este epuizat. Asistăm la falimentul total al țării, cu complicitatea guvernelor post-decembriste, clasei politice și a serviciilor secrete ignorante. Datori vânduți, cei puternici ne vor arunca la „câinii războiului” și dezmembrării. E nevoie de o resetare totală și dureroasă ca să nu disparem ca națiune si țară. Cine ne va mai salva?

Ionuț Țene

Péter Magyar – o creație a sistemului FIDESZ și un nostalgic revizionist-iredentist

Față de tot corul de bocitoare internaționale care clamează o schimbare de paradigmă în Ungaria, le spun că se înșală. Péter Magyar este o resetare a sistemului politic maghiar din jurul FIDESZ și al lui Viktor Orbán. La Budapesta nu a câștigat alegerile un opozant din opoziția reală la puterea sistemului maghiar, adică partidul socialist, ci o creație a sistemului securist al partidului FIDESZ. De fapt, alegerea lui Péter Magyar este o șmecherie a sistemului politic maghiar corupt pentru a păcăli Bruxelles‑ul și vecinii. Péter Magyar este, de fapt, tot un Viktor Orbán, dar mai violent, mincinos și mai revizionist. Péter Magyar nu ar fi câștigat fără sprijinul fostului AVO și al oamenilor de afaceri din preajma lui Orbán. Nu este nicio schimbare în Ungaria, ci o prelungire a guvernării Orbán, care vrea să folosească banii de la Bruxelles pentru a injecta în economia maghiară falimentară. Budapesta avea nevoie de banii europeni, dar își va menține aceeași politică revizionistă, iredentistă și nostalgică față de Trianon. Ceea ce nu știu maghiarii este că banii europeni vin la pachet cu politica ideologică „woke” și cu trimiterea banilor unguri la Zelenski. Péter Magyar este pui de nomenclaturist comunist. Mama, Mónika Erőss, deseori menționată ca dr. Erőss Mónika, conform rapoartelor, a avut legături cu sistemul judiciar maghiar, fiind menționată ca secretar al Curții Supreme și ulterior vicepreședinte al Oficiului Național de Justiție (OBH). Este fiica lui Pál Erőss, un cunoscut judecător de la Curtea Supremă din perioada comunistă, cunoscut publicului maghiar și din emisiunea TV „Jogi Esetek”. Originile evreiești din partea mamei au făcut parte din pedigree‑ul regimului nomenclaturist comunist. Deci Péter Magyar nu vine din neant; este un produs al nomenclaturiștilor comuniști din vremea lui János Kádár. Astfel, Péter Magyar se crede mai șmecher decât Ursula, Putin și Xi Jinping la un loc. S‑a născut în plin regim comunist; tatăl său a fost un jurnalist de prestigiu în epoca comunistă, iar mama o judecătoare din sistemul juridic bolșevic al lui János Kádár. Mónika Erőss a ajuns, prin sprijinul nurorii, ministru al Justiției și a fost pusă șefă la Oficiul Juridic anticorupție.

Toate aceste beneficii de la sistem nu l-au mulțumit pe acest narcisist egoist și mândru. Péter Magyar, avocat și fost membru al partidului de guvernământ din Ungaria, s-a alăturat protestelor anticorupție conduse de Viktor Orbán la douăzeci de ani, contribuind la crearea grupului de apărare juridică „Nu vă fie frică”, din gelozie față de puterea lui Orbán și din motive financiare. Inițial căsătorit cu o persoană din cercul lui Orbán, Magyar s-a întors împotriva prim-ministrului, acuzând regimul de corupție și clientelism. La 45 de ani, el provine dintr‑o familie conservatoare‑comunistă și înstărită din Budapesta, având printre rude avocați, judecători și pe fostul președinte Ferenc Mádl. Magyar este acum liderul unei opoziții maghiare prin partidul TISZA. În realitate, este o continuare a sistemului corupt al FIDESZ. Astfel, Péter Magyar — fost membru al partidului de guvernământ și apropiat al cercurilor lui Viktor Orbán — a avut o ascensiune rapidă după ce s‑a reinventat politic, fondând formațiunea Tisza și câștigând alegerile din 12 aprilie. Imaginea sa de outsider antisistem contrastează cu un trecut integrat în establishment; de fapt, a avut funcții bine plătite în consiliile de administrație de stat. De asemenea, se spune că soția i‑a fost pusă într‑o funcție importantă, iar Péter Magyar ar fi înregistrat‑o discret și ar fi făcut declarații la presă. Aceste lucruri arată cât de mincinos și lipsit de caracter este Péter Magyar, dacă și‑a înregistrat soția ca să urce în carieră. Ce mizerabil moral.

Totul a dus la punctul sensibil: divorțul din 2023 de Judit Varga, fost ministru al Justiției, care i‑a dat funcții și sinecure lui Péter Magyar. Varga l‑a acuzat public de comportament abuziv, narcisist și toxic, în timp ce Magyar a replicat că fosta sa soție încearcă să protejeze și să legitimeze structurile corupte ale regimului Orbán, încercând astfel să‑l discrediteze. Conflictele publice, adesea virulente, au polarizat opinia publică și i‑au sporit notorietatea, ridicând totodată semne serioase de întrebare despre caracterul și comportamentul lui Magyar. Viitorul premier a crescut ascultând discuții despre politică la masa din familie. Familia sa extinsă îl includea pe Ferenc Mádl, care a fost președinte între 2000 și 2005, și pe bunicul său, Pál Erőss, un comentator de televiziune care oferea sfaturi juridice la televizor. În februarie 2024, un scandal i‑a forțat pe Varga și pe președinta Katalin Novák să demisioneze, după grațierea unui complice al unui pedofil. Varga, până atunci principalul candidat al FIDESZ pentru alegerile pentru Parlamentul European din acel an, a anunțat că își retrage candidatura. Acuzând oficiali FIDESZ că „se ascund în spatele fustelor femeilor”, Magyar a ieșit public, denunțând guvernul într‑o postare virulentă pe Facebook. Victoria TISZA la alegerile din Ungaria nu înseamnă o schimbare politică și nu transmite un mesaj cu ecouri regionale.

În primul său discurs după anunțarea rezultatului, liderul Péter Magyar a pus accent pe o nouă paradigmă: politica ca serviciu public, apropierea de cetățeni și campanii bazate pe contact direct, voluntariat și donații modeste, ca factori ai succesului în fața resurselor statale ale adversarului.Oamenii de afaceri ai lui Orban au trecut în spatele lui.  Discursul său victorios a fost de o ipocrizie înfiorătoare și a inclus atacuri directe la adresa fostei conduceri de la Budapesta și a unor figuri politice din regiune. Magyar l‑a criticat pe Viktor Orbán pentru sprijinirea lui George Simion, pe care l‑a descris ca ostil față de memoria maghiarilor din Transilvania, și a relatat decizia simbolică de a merge pe jos până la Oradea, parcurgând „un milion de pași” prin comunitățile maghiare din România, ca exemplu de reconectare cu diaspora. Péter Magyar l‑a acuzat pe liderul AUR, într‑un mod fraudulos că „a călcat pe mormintele strămoșilor”. A spus o minciună în spațiul public. Tototdată, în același discurs Péter Magyar vrea ca și Oradea și Partium să fie controlate de Budapesta și să desființeze Tratatul de la Trianon, dar să se folosească de banii europeni ai Bruxelles‑ului. Pe cine vrea să mintă poate cel mai mincinos premier din istoria Ungariei? Dacă ar fi venit socialiștii la putere, înțelegeam schimbarea de la Budapesta, dar Péter Magyar este un alt Viktor Orbán și o resetare a sistemului corupt FIDESZ. La Budapesta a rămas un premier de dreapta corupt, iredentist și revizionist, un pericol pentru România, Serbia și Slovacia. Ungurii lui Peter Magyar au reușit să păcălească naivii; însă niciodată nu ne va păcăli pe noi românii un produs al regimului nomenclaturist comunist care, în 1988, l‑a adus pe Orbán spre putere și acum, ca să‑i păcălească pe unguri, l‑au adus pe actualul lider Tisza. Românii din Ardeal trebuie să fie mai atenți față de Péter Magyar, care în primul său discurs a spus că Partium și Oradea fac parte „deocamdată” din România. Péter Magyar va fi sămânța unui scandal iredentist în Ardeal și un joker pentru Bruxelles. Să ținem aproape. Vin vremuri grele pentru România cu un premier la Budapesta care, în primul discurs, s‑a declarat inamic al României. Este mincinosul mincinoșilor.

Ionuț Țene

Ioan Aurel Pop — un Iorga al Ardealului

Despre istoricul Ioan-Aurel Pop este greu să te rezumi la un simplu articol sau studiu de prezentare. Opera și personalitatea sa complexă și complementară pot fi surprinse doar într-o monografie exhaustivă. Voi încerca să surprind succint câteva dintre trăsăturile operei sale istoriografice remarcabile. Știu că epitetele sau adjectivele elogioase pot deranja cititorul într-un articol biografic comprimat, dar istoricul merită toată recunoașterea noastră, a celor pasionați de istorie, dar și a cititorului neavizat, când i se deschide un portal de cunoaștere prin creionarea operei celui care este astăzi președintele Academiei Române. Despre Ioan-Aurel Pop nu se poate să scrii decât encomiastic, deoarece opera istoriografică este cu adevărată impresionantă și importantă în mersul scrisului istoric la români. Istoricul, prin opera sa, a oferit o direcție istoriografiei noastre: cercetarea rădăcinilor documentului și a izvoarelor istorice cu acribie și profesionalism, cu o interpretare exhaustivă și sintetică a evului mediu românesc. În anul doi de facultate de istorie clujeană trebuia să facem un curs de istorie medievală cu profesorul Ioan-Aurel Pop, dar acesta era detașat într-o muncă diplomatică de câțiva ani la New York, ca director al unui centru cultural românesc de acolo și profesor la o universitate americană (Pittsburg), așa cum se vorbea la cursuri și seminarii. Țin bine minte cum toți colegii de an și nu numai regretau faptul că nu vom face cursul de ”medievală” cu distinsul istoric. Încă din 1991 avea o imagine și o recunoaștere a prestigiului academic neștirbit în cadrul Universității clujene. A participat și în Franța la o dezbatere academică cu istorici francezi demantelând cu succes tezele revizioniste ale istoriografiei maghiare de atunci. Zile întregi noi studenții am discutat despre această emisiune care ne-a făcut să fim mândri că îl avem profesor la Universitatea ”Babeș-Bolyai”. În același an ia apărut istoricului cunoscuta lucrare ”Instituții medievale românești: Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV–XVI” (1991). Cartea s-a bucurat de o elogioasă recenzare în revistele literare locale, lucru care, din păcate, nu se mai întâmplă astăzi. Lucrarea istoricului a intrat repede ca bibliografie la curs și ca dezbatere la orele de seminar. Am citit-o în acei ani și am fost plăcut impresionat. Am descoperit că noi, românii ardeleni, nu am fost doar iobagi asupriți, ci și nobili cu instituții românești și religioase nobiliare, chiar dacă eram supuși coroanei ungare la începuturile evului mediu.

Ioan-Aurel Pop l-am perceput încă de la începutul lecturilor mele ca pe un istoric de sinteză și îndrumător. El însumează moștenirea de acribie documentară a lui David Prodan, spiritul de sinergie arhivistică al lui Ștefan Pascu și atenția la detaliu și la fapta istorică a lui Constantin Daicoviciu. Istoricul Ioan-Aurel Pop are această calitate științifică și academică de a lua ce e mai bun de la foștii înaintași, distinși istorici. Cel puțin la doi dintre ei, Ștefan Pascu și David Prodan, fiindu-le ucenic. Acad. Ioan-Aurel Pop este un istoric tutelar, cel mai bun din generația actuală după Nicolae Iorga, PP Panaitescu și Gheorghe Brătianu; de altfel, le continuă moștenirea. Istoricul este special pe istoria Transilvaniei, dar și pe momente importante din trecutul poporului român dincolo de Carpați. Este un ”spiritus rector” (înainte de a deveni rector la U.B.B.), care unește valorile, ierarhiile și energiile naționale. Este și un spirit unionist, de echipă, care poate coagula energiile intereselor naționale prin scrisul său istoric. Este un patriot luminat, un democrat și un european convins prin structura sa umanistă și culturală. Acad. Ioan-Aurel Pop reprezintă azi un simbol al elitei românești contemporane, care stă în fruntea națiunii după modelul pașoptist. Este recunoscut și îmbrățișat de către Biserica Ortodoxă Română, fiind membru în Adunarea Generală a bisericii majoritare. A fost distins cu medalia „Crucea Transilvană“ din partea Mitropoliei Clujului, Maramureșului și Sălajului, în 2014, medalia „Crucea Nordului pentru mireni“ din partea Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, în 2016 și medalia „Crucea Şaguniană pentru laici“ din partea Mitropoliei Ardealului, în 2015.Acad. Ioan-Aurel Pop este membru al Comisiei de istorie a relațiilor internaționale din cadrul Comitetului Internațional de Științe Istorice de la Milano. Este un om de știință recunoscut pe plan european și mondial, respectat în mediul academic și iubit de studenți și tineri, care îl văd ca pe un model. Pozițiile sale publice demne și corozive la adresa mediocrității politice sunt urmărite de sute de mii de români. Încă din anii ’80 Ioan-Aurel Pop a fost perceput ca un om al elitei românești, fiind șef de promoție și lider al organizațiilor studențești de atunci; pentru că a fi lider UASCR în acei ani, dacă nu erai cel mai bun la învățătură sau șef de promoție, nici nu erai băgat în seamă de forurile academice și conducătoare ale epocii.

Născut la 1 ianuarie 1955, zi predestinată unei vieți bogate în realizări, se naște la Sântioana, în comuna Țaga din județul Cluj, Ioan-Aurel Pop, viitorul istoric și academician, având părinții pe Ioan Pop și Lucreția Pastor. Viitorul istoric, cu notorietate internațională, urmează școala generală la Brașov, apoi liceul „Andrei Șaguna” din aceeași localitate, face stagiul militar redus, urmează cursurile Facultății de Istorie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, secția istorie-filosofie. Pe 14 iulie 1979 se căsătorește cu Amelia Piscanu, devenind profesor la Liceul Industrial nr. 6 din cartierul Mănăștur din Cluj-Napoca. Pe 30 august 1981 se naște unicul copil, fiica Anca Dana. În perioada 1984–1990 este asistent universitar la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În anul 1989 obține titlul de doctor în istorie la aceeași facultate după susținerea tezei intitulate „Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV – XVI”. În perioada 1990–1992 este lector universitar la aceeași facultate, după care, în următorii doi ani, este Visiting Professor cu bursă Fulbright la Universitatea din Pittsburgh, Pennsylvania, Statele Unite ale Americii. În 1991 Academia Română îi acordă Premiul „George Barițiu”. În următorii ani este conferențiar universitar, iar în 1996 devine profesor universitar. În perioada 1993–1998 este directorul Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, iar în următorii doi ani este directorul Centrului Cultural Român din New York. În anul 2000 devine coordonator de doctorat, iar din 2001 este ales membru corespondent al Academiei Române. În perioada 2001–2002 este Visiting Professor la Universitatea din Trento, Italia. În perioada 2003–2007 conduce Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția. Ioan-Aurel Pop a fost ales democratic rector al Universității „Babeș-Bolyai” pentru două mandate, până în martie 2020. Și așa, din treaptă în treaptă, datorită funcției cărților și studiilor publicate, este de președinte în 2018 la Academiei Române, pe care o prețuiește să recunoască prețul de câștig. Ioan-Aurel Pop. Este Doctor Honoris Causa al multor universități din țară și din Republica Moldova, face parte din numeroase organisme naționale și internaționale și este membru al Comisiei de istorie a relațiilor internaționale din cadrul Comitetului Internațional de Științe Istorice din Milano, precum și din multe alte organizații științifice de pe mapamond. Pe lângă cele peste 500 de studii și articole, a publicat mai mult de 70 de cărți, proprii și în colaborare, în: Albania, Argentina, Austria, Cehia, Germania, Italia, Marea Britanie, Polonia, Republica Moldova, România, States Unite ale Americii sau Ungaria. Dintre cărțile publicate, enumeram câteva: ”Românii și maghiarii în secolele IX–XIV. Geneza statului medieval în Transilvania”, ediția I (1996), ediția a II-a (2003); ”Geneza medievală a națiunilor moderne” (secolele XIII–XVI), 1998; ”Națiunea română medievală: Solidarități etnice românești în secolele XIII–XVI” (1998); ”Românii și România: O scurtă istorie” (1998); ”Istoria, adevărul și miturile. Note de lectură” (2002, ed. II – 2014); ”Contribuții la istoria culturii românești” (cronicile brașovene din secolele XVII–XVIII) (2003); ”I Romeni e la Romania. Una breve storia”, Centrul de Studii Transilvane (2004); ”Los Rumanos și România. Una breve historia” (2004); ”Patrimoniul natural și cultural al României. Munții Apuseni” [ed. Ioan-Aurel Pop, Marius Porumb], Centrul de Studii Transilvane (2004); ”Die Rumänen und Rumänien. Eine kurze Geschichte, Zentrum für Siebenbürgische Studien – Rumänisches Kulturinstitut”, (2005); ”Istoria românilor” (2010); ”Biserică, societate și cultură în Transilvania secolului al XVI‑lea. Între acceptare și excludere” (2012); ”Pământul și Țara în Evul Mediu românesc (secolele XIII-XVI)”, (2026).

Ioan-Aurel Pop evidențiază în studiile sale, mai ales, în cartea monumentală ”Istoria Transilvaniei” (co-autor Ioan Bolovan, 2013) că românii s-au numit întotdeauna pe ei înșiși „rumâni”, de la latinescul romanus, devenind, datorită statutului lor social, sinonim cu țăran; numai străinii le spuneau „valahi”. Pop publică scrieri ale umaniștilor care afirmă că valahii spuneau „rumâni”. Deci românii aveau conștiința romanității lor în Evul Mediu. Istoricii nu neglijează nici o componentă culturală a românilor ardeleni, care au făcut din Scheii Brașovului un focar de spiritualitate religioasă pentru întreg spațiul românesc. Coresi la Brașov a tipărit primele catehisme, sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Sf. Nicolae. Nici momentul Mihai Viteazul nu este trecut cu uşurinţă de istorici, cum o fac acum „demitizanţii” istoriei naţionale, ci arată clar că a existat o „conştiinţă naţională medievală”, prin religie şi măsuri administrative în favoarea românilor din Ardeal, pe care le-a luat domnul valah în anul 1600: mitropolie ortodoxă la Alba-Iulia, dregători români în dietă şi fruntea cetăţilor şi drept de păşunat pentru ţăranii români din Ardeal. O carte excepțională, care demontează întreaga istoriografie maghiară privind originea și continuitatea românilor din Ardeal, este lucrarea ”Din mâinile valahilor schismatici. Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale” (secolele XIII–XIV) scrisă de academicianul Ioan-Aurel Pop, publicată la Editura Litera, București, în 2011. Cartea este un eveniment editorial, deoarece istoricul clujean reuşeşte cu acribie şi cu o uriaşă documentare bibliografică să destructureze teza istoricilor maghiari că românii au sosit în Transilvania începând cu sec. XIII din sudul Dunării. Ioan Aurel Pop se foloseşte de documentele juridice emise de cancelaria regală maghiară şi de voievodul Transilvaniei, care atestă fără tăgadă că nobilimea maghiară a fost împroprietărită cu moşii, iazuri şi păduri prin deposedarea localnicilor români, care erau cei mai vechi locuitori ai ţării. Nu numai Cronica lui Anonimus de la curtea regelui Bela vorbeşte despre ducele „Gelou quidam blachus” când au sosit la anul 900 în Ultrasilvania, Arpad şi căpetenia Tuhutum, ci mai ales sutele de documente funciare şi juridice, ce atestă că nobilii unguri, coloniştii saşi sau cavalerii teutoni sau ioaniţi au fost împroprietăriţi cu bunui imobile luându-se cu japca din averea valahilor „schismatici”.

Cartea lui Ioan Aurel Pop este un adevărat instrumentar de lucru juridic şi istoric de atestare documentară a vechimii românilor în Ardeal. Românii au fost cutumiar şi juridic stăpânii ţării Ardealului până când regalitatea maghiară i-a deposedat treptat. Ungurii nu au găsit aici o terra deserta, ci o societate de cnezate şi voievodate româno-slave cu conducători puternici ca Gelu, Jula sau Menumorut şi cu o organizare comunitară şi bisericească de tip răsăritean bine structurată. Expansiunea regatului maghiar s-a făcut treptat până în secolul XIV. Regii unguri au fost nevoiţi de numeroase ori să recunoască nobilimea locală valahă, care avea un potenţioal militar excepţional, Nu întâmplător Iancu de Hunedoara a răsărit din rândurile cnezimii Ţării Haţegului. Numai presiunea religioasă catolică, a Papei în special, a obligat regii Ungariei să ducă o politică de catolicizare a românilor văzuţi ca şi schismatici. Treptat în secolul XIII, dar mai ales în secolul XIV românii ca şi ortodocşi sunt deposedaţi de pământuri şi împinşi la marginea societăţii ardelene. Cnezimea valahă preferă trecera la iobăgie decât să renunţe la credinţă, iar puţinii nobili români care se convertesc la catolicism se maghiarizează. Deci ortodoxia a fost un fundament de păstrare a identităţii naţionale. Treptat regalitatea maghiară încearcă o ofensivă catolică care a dus la „descălecatele” româneşti ale lui Bogdan în Moldova, ce devine „infidel” şi a legendarului Negru Vodă din Făgăraş în zona Câmpulung – Curtea de Argeş. Descălecatele s-au făcut de cnezi români ortodocşi în „ţări” locuite de români de aceeaşi religie. „Descălecatele” nu au fost făcute de nobili unguri catolici în mijlocul „schismaticilor”, pentru că nu ar fi fost acceptaţi de către localnicii „rumâni”. Înfrângerea regelui Carol Robert de Anjou la Posada, în 1330, şi mai ales ridicarea episcopiei de Argeş la rang de Mitropolie, subordonată Bizanţului în vremea domnului Nicolae Alexandru la 1359 zguduie din temelii aşezământul comunitar românesc din Ardeal. Nobilii maghiari şi regele Ungariei vor vedea de acum încolo un pericol etnic şi religios din partea românilor mult mai numeroşi. Românii sunt făcuţi „schismatici” şi „răufăcători” în imaginarul cronicilor maghiare, fiind deposedaţi de rangurile nobiliare şi de pământuri. Românii ardeleni intră într-o letargie istorică, fiind împinşi de autorităţile maghiare la marginea societăţii celor trei naţiuni: maghiară, săsească şi secuiască, şi în afara religiilor recepte: catolică şi, mai apoi, reformată. De aici apare mitul românului „tâlhar” şi „infidel”, de fapt românii se revoltau că regii maghiari îi deposedau de averea lor, fiind oferită cu hrisoave nobililor maghiari şi coloniştilor saşi. Românii se răsculau şi încercau să-şi revendice prin calea armelor sau furtului moşiile şi averile înapoi, fiind făcuţi de cronicarii unguri „răufăcători”. Istoricul Ioan-Aurel Pop arată clar că Munții Carpați nu au fost niciodată o graniță între români, ci o punte de legătură prin transhumanță și pentru circulația ideilor religioase. Țara Hațegului sau Țara Făgărașului, până târziu în Evul Mediu, au aparținut domnilor Țării Românești. Pe de o parte și de alta a Carpaților s-au construit biserici și mănăstiri ortodoxe care au păstrat identitatea etnică și religioasă a românilor, devenind focare de cultură. Ioan-Aurel Pop arată că românii și-au spus rumâni, indiferent că locuiau în Ardeal, Oltenia sau Moldova; numai străinii le-au dat numele de valahi. „Rumân” a devenit sinonim cu țăran, arătând condiția socială a românilor din Ardeal. De asemenea, istoricul clujean evidențiază faptul că nici măcar în regatul apostolic al Ungariei religia catolică nu era dominantă în secolul XIII: membri ai casei regale erau ortodocși și înrudiți cu țarul Serbiei, fapt ce a nemulțumit papalitatea și a dus la decăderea casei de Arpád. Numai în sec. XIV va avea loc o resurecție a catolicismului în dauna schismaticilor, adică a românilor ortodocși, care sunt excluși din stările de guvernare ale regatului sau voievodatului.

În plan istoriografic, o carte publicată de acad. Ioan-Aurel Pop și intitulată sugestiv ”Hunedoreștii — o familie europeană” (2023) aduce o contribuție substanțială la evidențierea rolului și misiunii nobilimii române din Ardealul medieval. Studiul este amplu și complex, scris cu acribie documentară și cu mare atenție față de adevărul istoric, în maniera marilor înaintași, Nicolae Iorga sau Gheorghe Brătianu. Cartea continuă, pe un palier evolutiv și exhaustiv, contribuțiile mai recente la istoria originii nobililor români din Țara Hațegului și Hunedoarei ale lui Radu Popa, Adrian Rusu și Ioan Drăgan. De fapt, volumul lui Ioan-Aurel Pop închide, perfect și cu acuratețe, cercul cercetărilor despre originile Hunedoreștilor, o familie nobiliară românească cu reverberații europene și cu o influență majoră în istoria regatului medieval ungar. Cartea este construită pe trei piloni istoriografici fundamentale: originea Hunedoreștilor, implicațiile europene ale cruciadei târzii conduse de Iancu de Hunedoara și românitatea, în sens medieval, a lui Matei Corvin, regele Ungariei. În jurul acestor trei trăsături esențiale și coerente ale istoriei nobilimii românești din Ardeal este construită o textură arhivistică și istorică de real interes, care face lumină în complicatul areal de congregații sau „universități” din spațiul intra-carpatic. Autorul rescrie, cu percuție documentară, istoria Țării Hațegului, un spațiu (terra) specific românesc, care are o continuitate românească de la formarea poporului român până în plină dominație regală maghiară medievală. Nobilimea românească, cnezială sau voievodală, din Țara Hațegului nu a fost singulară, ci făcea parte din marele cnezat sau ducat al lui Litovoi, amintit de Cronica Ioaniților din 1247 și emisă de regele Béla al IV-a al IV-lea al Ungariei. „Țara Litua” condusă de Litovoi era întinsă pe râul Jiu, atât în Oltenia de azi, cât și în părțile Hațegului și Hunedoarei. La 1247 există un singur ducat românesc unit și nu despărțit de Munții Carpați, prelungit pe râul Jiu. Originile nobiliare ale românilor din Hațeg și Hunedoara pot fi „oltenești”, pentru că există o unitate teritorială a lui Litovoi. Prin Diploma din 1247, regele maghiar caută să spargă unitatea dintre teritoriile românești de sud și cele nordice ale Carpaților printr-o măsură fiscală: veniturile românilor din „Oltenia” erau dirijate către cavalerii Ioaniți, iar nobilii români din Hațeg trebuiau să plătească impozitul către tezaurul regal. A fost prima încercare de a rupe „Țara Litua”. Nu întâmplător asistăm la răscoala nobililor români olteni și hațegani conduși de urmașii lui Litovoi; avem un document din 1285 al regelui Ladislau IV Cumanul care descrie lupta regatului ungar împotriva lui Litovoi, ucis în luptă, iar fratele său, Bărbat, căzut prizonier, este răscumpărat cu mari sumă de nobilime românească din Hațeg. Toponimul Bărbat este frecvent în Hațeg și Oltenia.

Regele maghiar a încercat să transforme Țara Hațegului în district și să desființeze autonomia ei, dar legăturile vechi dintre „olteni” și frații lor de peste munți nu au fost eradicate. Nobilimea hațegană a fost un important furnizor de ostași în lupta antiotomana; regii maghiari, conștienți de fapte lor militare, le-au confirmat privilegii, atestat mai frecvent pentru Hațeg și Hunedoara decât pentru alte regiuni. Mănăstirea Prislop sau alte ctitorii arată legături ”peste munte” între boierimea română. Pe de altă parte, Conciliul de la Florența (1439) și politica uniată a determinat emanciparea unor nobili români „uniți”, ceea ce a facilitat ascensiunea lui Iancu de Hunedoara în fruntea Transilvaniei și a coalițiilor antiotomane, făcându-l un simbol european al luptei pentru creștinătate. Iancu de Hunedoara și Matei Corvin au rămas prin figura și faptele lor, repere fundamentale pentru înțelegerea continuității românești intra-carpatice. Cronicarii și umaniștii contemporani nu au ascuns originea valahă a lui Iancu; dimpotrivă, o interpretau ca pe o origine nobilă, legată de tradiția romană. Victoria de la Belgrad (1456) condusă de Iancu a amânat avansul otoman spre Europa centrală și a consfințit rolul remarcabil al nobilimii hunedorene în istoria europeană. Metodologia istoriografică a lui Ioan-Aurel Pop se află în paradigma unui limbaj academic modern și european, dar cu o profundă atenție la izvoare, document și context regional. Prin cercetările sale, Pop a refăcut harta mentală a Ardealului medieval — nu ca teritoriu marginalizat, ci ca un spațiu populat de comunități românești cu instituții, elite și continuitate culturală. Ioan Aurel Pop este și un istoric polemist de mare clasă, reușind să desființeze cu acribie teoriile istoriografice demitizante de tip literar și eseistice ale bucureșteanului Lucian Boia, în cartea ”Istoria, adevărul și miturile” (2002). Reacția unor istorici susținuți (stipendiați) de ong-uri nu a întârziat să apară, istoricul Ioan Aurel Pop fiind acuzat de un anumit etnocentrism transilvan, lucru incorect științific, deoarece istoricul clujean și-a scris cărțile doar interpretând cu scrupulozitate izvoarele istorice. Opera lui Ioan Aurel Pop, abundent documentată și argumentată, revendică locul în rândul marilor sinteze ale istoriografiei românești și europene. În acest sens, comparația cu Nicolae Iorga — ca vocație enciclopedică, ca forță de sinteză și ca influență culturală — nu este exagerată: Ioan-Aurel Pop este, pe drept cuvânt, un Iorga al Ardealului.

Ionuț Țene

Istoricul Ioan Drăgan — între ispita medievalistă și cea arhivistică

Pe istoricul Ioan Drăgan l-am întâlnit prima dată ca profesor de liceu. În 1987 eram elev în clasa a X-a la Liceul de filologie-istorie „Ady Șincai”, când, la ora de istorie, a intrat în clasă un domn bine făcut și elegant îmbrăcat, cu părul negru și barba tunsă à la Mihail Kogălniceanu. Nu semăna cu ceilalți profesori „tovarăși” din perioada comunistă. Un an de zile Ioan Drăgan mi-a fost alături ca profesor de istorie competent și îndrăgit și ca dirigent atent la problemele clasei. Am fost, de asemenea, cu domnia sa și cu câțiva elevi pasionați de istorie la Răchitova, în vara lui 1988, într-o tabără arheologică coordonată de arheologul Adrian Rusu, săpând într-un cimitir medieval românesc lângă o biserică de piatră dărâmată. A fost o „vară de neuitat”, vorba prozatorului, în care am descifrat tainele arheologiei, căutând bănuți de aramă în gura craniilor descoperite. Când a plecat în 1988 din școală, fiind numit director la Arhivele Statului Cluj, cu toții i-am deplâns plecarea. Am pierdut un profesionist și un istoric care, la clasă, ne prezenta evenimentele istorice altfel decât prevedeau programele școlare, îmbibate de marxism-leninism și ideologie; întâlnirile organizate în sala festivă, în stil baroc, a școlii cu istorici universitari mi-au marcat viața și mi-au întărit pasiunea pentru istorie. Deși nu mă considera atunci un elev de nota 10 (pendulam între notele nouă și zece), i-am rămas dator moral profesorului de liceu care a devenit unul dintre marii istorici ai Transilvaniei de azi.

Ioan Drăgan s-a născut la 31 octombrie 1954, în satul Sărăcsău, comuna Șibot, județul Alba. Este un istoric și arhivist român cu o forță de muncă și de introspecție istoriografică neobosită, cu o carieră academică și administrativă extinsă, cu multiple contribuții în domeniul medievisticii, arhivisticii și editării de documente. Format inițial ca profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (Facultatea de Istorie-Filosofie, secția Istorie, 1977 — șef de promoție), Ioan Drăgan a obținut titlul de doctor în istorie la Institutul „Nicolae Iorga” din București (1998), sub conducerea profesorului Șerban Papacostea, și și-a completat pregătirea profesională printr-un stagiu tehnic internațional în arhive la Archives de France, Paris (2003). ctivitatea sa profesională îmbină predarea universitară cu cercetarea și managementul arhivistic. După o perioadă ca profesor de liceu în Cluj-Napoca (1977–1989), devine cadru didactic asociat la UBB (din 1982), susținând cursuri și seminarii de Istoria României, Istorie medievală, Arhivistică și Științe auxiliare. În 1989 se implică în cercetare la Institutul de Istorie din Cluj-Napoca, iar ulterior ocupă funcții de conducere în cadrul Arhivelor Naționale: arhivist și director al Direcției/Serviciului județean Cluj (1989–2012), fiind numit în 2012 director al Arhivelor Naționale ale României. Contribuțiile științifice ale dr. Ioan Drăgan includ peste șapte volume (autonom sau în colaborare) și circa 60 de studii și articole publicate în țară și în străinătate (Germania, Franța, SUA, Ungaria, Italia), axate pe medievistica transilvană, editarea de documente medievale și istoria arhivelor. A coordonat și a participat la proiecte naționale și internaționale — între care ArhiNET (2008–2010) și un proiect româno-german de conservare-restaurare a documentelor (2009–2011) — și a fost implicat în programe de cercetare la UBB, Institutul „George Bariț” și Centrul de Studii Transilvane din Cluj-Napoca.

Implicarea editorială și activitatea în societăți științifice reflectă rolul său activ în comunitatea arhivistică. A activat ca redactor-șef al Revistei de Arhivistică (din 1995), membru în colegii de redacție ale unor publicații de specialitate, membru fondator al Asociației Arhiviștilor „David Prodan” și al Institutului Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta”, precum și participant constant la reuniuni și congresuri internaționale de profil. Pentru cercetarea sa asupra nobilimii române din Transilvania (1440–1514) a fost distins cu Premiul „Dimitrie Onciul” al Academiei Române și cu Premiul CopyRo (2000). Alte recunoașteri includ Meritul Academic al Academiei Române (2010) și Ordinul „Bărbăție și credință”, în grad de Ofițer (2011). Sintetizând, Ioan Drăgan reprezintă o personalitate marcantă în domeniul istoriei medievale și al arhivisticii românești, combinând activitatea științifică riguroasă, responsabilitățile manageriale în sistemul arhivelor naționale și implicarea în proiecte și publicații care au contribuit la conservarea, studierea și diseminarea patrimoniului documentar românesc. intre lucrările istoricului Ioan Drăgan, pe teme arhivistice și în care s-a exprimat ca profesionist, menționez: „Din istoria arhivelor ardelene: 75 de ani de la înființarea Arhivelor Statului Cluj” (1995), „Arhivele Marii Uniri” (1917–1920), volumele I–II (2019), și „Arhivele de care România are nevoie” (Editura Argonaut, 2023). Una dintre lucrările de referință și monumentale ale autorului este „Nobilimea românească din Transilvania între anii 1440–1514” (Editura Enciclopedică, București, 2000). Prin această cercetare, în linia marilor istorici interbelici și postbelici — Silviu Dragomir, Ioan Lupaș și Ștefan Pascu — istoricul Drăgan subliniază o paradigmă esențială în istoriografia română: ideea că românii asupriți din Ardealul medieval nu erau doar „țărani” și „iobagi”, ci existau și ca elite nobiliare românești cu roluri economice și militare marcante în voievodatul transilvan și în Ungaria; un exemplu în acest sens este Iancu de Hunedoara. În acest demers identitar medieval ardelean se înscrie și studiul „Un privilegiu de la Matia Corvin pentru nobilii români din Rostoci (Zarand)”, publicat în volumul „Studii de istorie medievală și premodernă: omagiu profesorului Nicolae Edroiu” (2003).

Ioan Drăgan, ca fost director al Arhivelor Naționale, a avertizat de nenumărate ori, în aparițiile sale publice și în cartea sa fundamentală despre istoria arhivelor române – ”Arhivele de care are România nevoie” (Ed. Argonaut, 2023) – că menținerea Arhivelor Naționale în subordinea Ministerului Afacerilor Interne este un aranjament de sorginte sovietică, inadecvat misiunii arhivistice și dăunător patrimoniului documentar al României. Ioan Drăgan a criticat faptul că investițiile în sedii de arhivă au fost lente, preluarea arhivelor de la creatori a scăzut, iar informatizarea a fost implementată tardiv și fragil, confruntându-se cu lipsă de personal specializat și dificultăți de mentenanță. Aceste carențe au pus în pericol conservarea și accesul modern la fonduri. „Decizii administrative și legislative (OUG 39/2006, degradarea statutului instituției în 2009, reduceri de personal în 2011) au deturnat sau slăbit misiunea Arhivelor Naționale”, era opinia istoricului arhivist în funcția de director. De asemenea, pentru Ioan Drăgan strategia 2015–2021 și proiectul Legii Arhivelor, esențiale pentru redresare, au fost amânate sau blocate de MAI, împiedicând reformele necesare.Conflictul dintre practica secretizării MAI și obligația legală a ANR de publicitate a documentelor a generat restricții noi, exemplificate de istoricul Ioan Drăgan prin blocarea accesului la unele fonduri în 2022 — măsuri care necesită de altfel resurse umane greu de asigurat în condițiile existente. Consecința cumulată a fost degradarea capacității Arhivelor Naționale de a conserva, valorifica și pune la dispoziție patrimoniul documentar, cu efecte asupra identității culturale și a serviciilor publice. Drăgan pledează pentru repoziționarea instituției — prin separare de MAI sau prin garantarea autonomiei, a unui buget unitar, a personalului specializat și a procedurilor adecvate pentru conservare, acces și digitalizare — pentru a preveni pierderi ireversibile ale patrimoniului. Pe lângă demersurile de clarificare instituțională a arhivelor noastre, Ioan Drăgan printre publicațiile recente la care a contribuit se numără ”Izvoare privind Evul Mediu românesc. Țara Hațegului în secolul al XV-lea. Vol. II (1475–1500)”, apărută la Editura Școala Ardeleană (2025). Introducerea, ediția îngrijită, notele și registrele au fost realizate în colaborare cu Adrian Andrei Rusu și Ioan-Aurel Pop, iar colaboratori au fost Maria Frîncu, Mihai Kovács și Alexandru Ștefan. Cu toate aceste obligații Ioan Drăgan și-a făcut timp, după 37 de ani de când mi-a fost profesor și diriginte, să-mi scrie prefața la cartea ”Pe urmele valahilor uitați” (Ed. Casa Cărții de Știință, 2025). Gestul său m-a onorat.

Istoricul are însă și o viziune personală interesantă, uneori pesimistă, asupra trecutului istoric. Într-un interviu oferit publicației „Universul Juridic” în 2021, istoricul clujean ne introduce într-un univers al relațiilor geopolitice destul de brutale și în care ne regăsim, din păcate, și azi: „Popoarele mari fac istoria. Fără reguli, fără milă, fără explicații și fără anunțuri prealabile. Doar din calcule. Popoarele mici supraviețuiesc sau dispar. Pentru ele, istoria se scrie cu sânge, cu spaimă, cu amăgire, cu renunțări. După război, apar zeii și robii. Prea rar… oamenii liberi…” Aceasta este o definiție a relațiilor de putere din trecut, de o sinceritate zguduitoare și dureroasă. Tot în acest interviu, Drăgan descrie studiul istoriei cu paradigmele sale sinuoase: „Istoria rămâne doar un magazin de antichități în care se vând laolaltă falsuri grosolane și originale, pe care patina timpului le-a făcut de nedeosebit. Fiecare își alege de acolo ce vrea, după cum îi decorează mai bine prezentul.” În aceeași conversație (21 iunie 2021) el subliniază: „După fiecare luptă câștigată, un popor mare își caută o oglindă în care să se vadă mai înalt, mai grandios, pictează tablouri luminoase pentru posteritate. Când timpul vântură înțelepciune, învingătorul se arată mai mărinimos cu învinșii ori caută o lumină mai bună și un unghi din care atrocitățile și crimele să rămână ascunse cât mai adânc sub firul de iarbă. Doar istoria iartă: morții rămân cu morții, vii cu vii! Învingătorii stăpânesc «adevărul», ei sunt cei care îl pot spune sau nu. După cum vor.” Istoricul observă astfel în publicația sus-menționată: „Totul, până în ziua în care apare istoricul, cel care pune ordine în trecut, aruncă falsurile în ridicol și duce în muzee adevărul. Doar adevărul ne poate salva viitorul.” Aceasta este o definiție a mersului istoriei în lume, rostită de un om care a balansat toată viața între medievalist atent și arhivist pasionat, într-o sinergie folositoare istoriografiei române. Acuitatea sa de a privi trecutul ”sine ira et studia” este revelatoare pentru confrații mai tineri și ne trimite la esențe. Limbajul istoriografic al lui Ioan Drăgan este sobru și ușor sec, asemenea pozitiviştilor germani. Refuză orice formă stilizată a discursului istoric, fapt ce lasă impresia cititorului unei aridități semantice, dar pentru un specialist analiza istoricului Ioan Drăgan este, ”ab initio”, un limbaj eminamente științific. Contribuțiile sale istorice sunt o simbioză între documentul medieval și discursul arhivistic, oferind originalitate și o înțelegere comprehensivă a temelor cercetate. Ioan Drăgan face parte din categoria istoricilor majori ai Ardealului istoriografic, un nume de referință greu de ignorat de către autorii scrisului istoric și de către cititori. Și cel mai mult apreciez la istoric lipsa conotațiilor ideologice în scrisul său istoric. Vrea și reușește să fie obiectiv.

Ionuț Țene

Originea traco‑getă a mărțișorului. Primul mărțișor al strămoșilor noștri are 8.000 de ani

Mărțișorul, acest mic talisman simbolic alcătuit tradițional dintr‑un șnur răsucit alb‑roșu, reprezintă astăzi un simbol al primăverii, al sănătății, al dragostei și al norocului în spațiul românesc și în regiunile balcanice învecinate. Deși variatele mituri și adaptări istorice complică delimitarea unei origini unice, dovezile culturale, lingvistice și arheologice indică un substrat traco‑getic cu rădăcini milenare, anterior romanizării și slavizării. Culorile alb și roșu au origini indo‑europene și valențe solare. Termenul „mărțișor” este diminutivul popular de la marț (martie) — „micul martie” — reflectând legătura strânsă dintre obicei și începutul anului agrar, celebrat în regiunile preindustriale la 1 martie. Legătura cu Marte (Martius) în lumea romană explică unele influențe ulterioare, dar semnificația locală rămâne agrară și solară: renaștere, fertilitate, trecerea iernii. Există numeroase variante legendare care explică simbolismul culorilor și practica legării șnurului alb‑roșu, cum ar fi mitul luptătorului care eliberează Soarele/Primăvara, al cărui sânge îmbină roșul cu albul zăpezii (variantă românească). Legende moldovenești și bulgare asociază firul roșu cu sângele primăverii și firul alb cu zăpada sau cu solul protector. Povestea bulgară a unei evadări din perioada întemeierii hanatului (1 martie 681) explică adoptarea firului alb și roșu ca semn de protecție. Această legendă marchează un punct de cristalizare folcloric, dar nu exclude substratul preexistent.

Combinarea alb‑roșu are valențe indo‑europene și solar‑agrare: albul — iarna, puritate, lumina reînnoită; roșul — sânge, foc, viață, vitalitate. Împreunarea simbolizează balansul opuselor (viață/moarte, cald/rece) și victoria primăverii asupra iernii. De asemenea, șnururile erau percepute ca „funia anului”, legând purtătorii de ciclurile naturii. Arheologii au recuperat elemente comparabile mărțișorului — pietricele sau mărgele albe și roșii înșirate pe ață — în situri neolitice și eneolitice din actualul teritoriu al României (de ex., culturile Cucuteni, Schela Cladovei). Datarea acestor vestigii variază, cu estimări între cca. 5.000 și 8.000 de ani în urmă pentru unele descoperiri, iar situri precum Schela Cladovei (mileniul VII î.Hr.) oferă context local pentru practici rituale și simbolice legate de agricultură, protecție și renaștere. Situl de la „Canton” (km 854–935) a fost cercetat extensiv; printre arheologii care au studiat zona s‑a numărat Vasile Boroneanț, care a condus săpăturile începând cu anii ’60. Este una dintre cele mai vechi așezări umane din Europa, punând în evidență trecerea de la vânătoare/pescuit la primele forme de agricultură și o organizare socială complexă. Descoperirile de la Schela Cladovei plasează originea mărțișorului în zona Clisurii Dunării, confirmând o continuitate culturală milenară în spațiul românesc. Astfel, elemente ale tradiției pot fi urmărite până în neolitic și în epoca timpurie a trecerii la organizări sedentare agricole. (https://www.academia.edu/.../Schela_Cladovei_1965_1968...). Simbolul mărțișorului a fost preluat de populațiile daco‑romane după romanizare, combinând practici locale cu sărbători romane de primăvară (Martius). Influențele ulterioare slave și balcanice explică variantele precum mărțișorul/„martenitsa” la bulgari și practici similare în Macedonia de Nord și Moldova. Mărțișorul este considerat ca o protecție împotriva bolilor și a deochiului, precum și talisman pentru sănătate și fertilitate, marcând trecerea sezonieră. Inițial, mărțișoarele erau purtate ca talismane (la mână, la gât, la piept) până la înflorirea pomilor; șnururile erau apoi legate de ramuri (de regulă pomi fructiferi) pentru a transmite norocul în an. În perioade istorice recente, mărțișorul a evoluat către obiecte ornamentale mai elaborate, dar funcția rituală — vestirea primăverii și urarea de bine — s‑a păstrat. Practicile variază regional: în unele zone predomină purtarea mărțișorului de către femei; în altele, întreaga comunitate îl poartă.

Obiceiul mărțișorului figurează în Lista patrimoniului cultural imaterial UNESCO (2017 — dosar colectiv: Bulgaria, Macedonia de Nord, Republica Moldova, România), confirmând valoarea sa transfrontalieră și rolul în identitățile locale balcanice. Mărțișorul are o geneză complexă, cu un puternic substrat traco‑getic, iar urmele arheologice atestă practici similare încă din neolitic. Mărțișorul descoperit de arheologii români la Schela Cladovei este cel mai vechi artefact identificat asociat tradiției mărțișorului. Simbolistica alb‑roșie, funcția de talisman agrar și ritualurile legate de 1 martie reflectă o continuitate culturală adaptată prin interacțiuni romane, slave și balcanice. Astfel, mărțișorul este rezultatul unui proces evolutiv îndelungat, fiind un vechi obicei magic‑agrar transformat în emblemă a primăverii și a identității culturale regionale. Acest simbol al dragostei strămoșilor noștri geto‑daci a fost preluat de români și apoi de popoarele balcanice. Să oferim cu iubire acest mărțișor la cei dragi știind că are o vechime de peste 8000 de ani și a fost folosit de străbunii noștri traci, care prețuiau simbolurile solare ancestrale. Mărțișorul este și un simbol semantic al etnogenezei românești pan-balcanice.

Ionuț Țene

Cum i-a răzbunat ”roata istoriei” pe Horea și români împotriva habsburgilor!

 

orea, Cloșca și Crișan sunt Sfânta Treime a poporului român din Ardeal. La comemorarea martirilor Horea, Cloșca și Crișan, care se organizează anual, pe 28 februarie, în ziua supliciului tragerii pe roată a celor doi conducători ai revoluției de la 1784/1785, lângă monumental masiv din piatră și bronz realizat de Ion Vlasiu am meditat la roata istoriei. Monumentul dedicat de sculptorul Ion Vlasiu celor trei corifei ai răscoalei sociale, naționale și religioase a românilor din Ardeal este de un simbolism cutremurător. Acest grup statuar s-a realizat în 1974, de către Ion Vlasiu, fiind încrustat cu puternice simboluri ancestrale. Grupul statuar ”Horea, Cloșca și Crișan” este opera unui adevărat artist care a fost, pe lângă sculptor, un poet talentat și un prozator de excepție. Memorialistica sa este de referință pentru descrierea lumii artistice românești antebelice și postbelice, prin jurnalul ”În timp și spațiu” și romanul autobiografic ”Am plecat din sat”. Doar un sculptor și prozator vizionar putea face din Grupul statuar ”Horea, Cloșca și Crișan” un semnal artistic al poporului român peste timp, dar care explică, în același timp, și o idee arhetipală a roții care îl răzbună pe Horea împotriva autorităților austriece habsburgice, care l-au frânt prin tragerea pe roată la 1785. Pe obeliscul înalt de 15 metri, care străjuiește cele trei statui de bronz rondbos de 3,5 metri sunt inscripționate câte 10 roți pe fiecare parte a cuburile de piatră așezate unul peste altul. Deși specialiștii de artă, în toate descrierile, vorbesc de însemne arhetipale din Munții Apuseni, în realitate Ion Vlasiu conștient a sculptat de fapt roata ancestrală din vremea geto-dacilor, care s- regăsit în mostrele cercetărilor arheologice, dar și pe porțile maramureșene. Roata ca și soare – însemn solar – este un vechi simbol al autohtonilor. Roata este sub forma spiralei descoperite din cetățile dacice, dar și a soarelui de andezit de la Sarmisegetuza Regia. Așa arată roata de pe monumentul lui Ion Vlasiu de la Cluj-Napoca dedicate lui Horea, Cloșca și Crișan. Și aici intervine ironia istoriei. Habsburgii i-au condamnat pe Horea și Cloșca, prin codul theresian, la frângerea pe roată. De altfel fângerea pe roată a lui Horea și Cloșca a fost ultima condamnare la moarte în acest mod barbar. Dar, paradoxal, frângerea pe roată a martirilor români a fost în realitate o victorie, peste timp, cimentată prin jertfă. Roata ancestrală a vechilor daco-romani a devenit, prin frângerea trupurilor lui Horea și Cloșca pe eșafod, un simbol al victoriei vieții împotriva morții, precum și a soarelui contra întunericului. Roata jertfelniciei lui Rex Daciae a completat roata solară a arhetipului acestor locuri. Ion Vlasiu a sculptat conștient roata pe obeliscul de piatră, ca un însemn solar ancestral al ctitoriei prin jertfă a celor frânți de sistemul de tortură învechit al roții medieval. Ion Vlasiu a sculptat roata ca simbol solar al victoriei ancestralității și arhetipului față de vremelnici stăpânitori hababurgi. Pentru Horea, roata care l-a zdrobit, nu a fost semnul morții, ci un adevărat simbol al reînvierii neamului întru dreptate, libertate și credință.

Ion Vlasiu a fost un filosof al rostirii românești când a realizat Grupul statuar ”Horea, Cloșca și Crișan” de la Cluj-Napoca, care ne-a redat roata solară ancestrală, arătând foștilor stăpânitori austrieci că ”roata istoriei” s-a întors în favoarea foștilor români asupriți. Pornind de la ”roata istoriei” purcedem la o altă ironie a destinului. Horea și Cloșca au fost jertfiți prin frângerea pe roată de un tribunal austriac tocmai la Alba-Iulia, un loc intrat în conștiința românilor ca și capitala primei uniri a Țărilor Române realizate de Mihai Viteazul la 1600, dar și sediul mitropoliei românilor ortodocși din Transilvania, înființate de voievodul român.Habsburgii fără să-și dea seama au hotărât jertfirea răsculaților la Alba-Iulia, orașul care intrase în conștiința românilor ca locul primei uniri a celor trei Țări Românești. Astfel, eșafodul tragerii pe roată a lui Horea și Cloșca la comanda împăratului vienez s-a transformat la Alba-Iulia în altarul nașterii, prin jertfă, a națiunii române. Sângele lui Horea căzut din belșug pe pământul unirii lui Mihai Viteazul de la Alba-Iulia a cimentat și sfințit idealul unității poporului român, care s-a împlinit prin marea adunare de la Alba-Iulia de la 1 Decembrie 1918. Iată cum roata istoriei ancestrale i-a răzbunat pe Horea și Cloșca și pe români în orașul, care a devenit, datorită jertfei lor, cetatea Marii Uniri. Roata vechilor români i-a răzbunat devenind soarele renașterii în libertate.

Cum i-a răzbunat ”roata istoriei” pe Horea și români împotriva habsburgilor austrieci!

Horea, Cloșca și Crișan sunt Sfânta Treime a poporului român din Ardeal. La comemorarea martirilor Horea, Cloșca și Crișan, care se organizează anual, pe 28 februarie, în ziua supliciului tragerii pe roată a celor doi conducători ai revoluției de la 1784/1785, lângă monumental masiv din piatră și bronz realizat de Ion Vlasiu am meditat la roata istoriei. Monumentul dedicat de sculptorul Ion Vlasiu celor trei corifei ai răscoalei sociale, naționale și religioase a românilor din Ardeal este de un simbolism cutremurător. Acest grup statuar s-a realizat în 1974, de către Ion Vlasiu, fiind încrustat cu puternice simboluri ancestrale. Grupul statuar ”Horea, Cloșca și Crișan” este opera unui adevărat artist care a fost, pe lângă sculptor, un poet talentat și un prozator de excepție. Memorialistica sa este de referință pentru descrierea lumii artistice românești antebelice și postbelice, prin jurnalul ”În timp și spațiu” și romanul autobiografic ”Am plecat din sat”. Doar un sculptor și prozator vizionar putea face din Grupul statuar ”Horea, Cloșca și Crișan” un semnal artistic al poporului român peste timp, dar care explică, în același timp, și o idee arhetipală a roții care îl răzbună pe Horea împotriva autorităților austriece habsburgice, care l-au frânt prin tragerea pe roată la 1785. Pe obeliscul înalt de 15 metri, care străjuiește cele trei statui de bronz rond bos de 3,5 metri sunt inscripționate câte 10 roți pe fiecare parte a cuburile de piatră așezate unul peste altul. Deși specialiștii de artă, în toate descrierile, vorbesc de însemne arhetipale din Munții Apuseni, în realitate Ion Vlasiu conștient a sculptat de fapt roata ancestrală din vremea geto-dacilor, care s-a regăsit în mostrele cercetărilor arheologice, dar și pe porțile maramureșene.

Roata ca și soare – însemn solar – este un vechi simbol al autohtonilor. Roata este sub forma spiralei descoperite din cetățile dacice, dar și a soarelui de andezit de la Sarmisegetuza Regia. Așa arată roata de pe monumentul lui Ion Vlasiu de la Cluj-Napoca dedicate lui Horea, Cloșca și Crișan. Și aici intervine ironia istoriei. Habsburgii i-au condamnat pe Horea și Cloșca, prin codul Teresian, la frângerea pe roată. De altfel frângerea pe roată a lui Horea și Cloșca a fost ultima condamnare la moarte în acest mod barbar. Dar, paradoxal, frângerea pe roată a martirilor români a fost în realitate o victorie, peste timp, cimentată prin jertfă. Roata ancestrală a vechilor daco-romani a devenit, prin frângerea trupurilor lui Horea și Cloșca pe eșafod, un simbol al victoriei vieții împotriva morții, precum și a soarelui contra întunericului. Roata jertfei lui Rex Daciae a completat roata solară a arhetipului acestor locuri. Ion Vlasiu a sculptat conștient roata pe obeliscul de piatră, ca un însemn solar ancestral al ctitoriei prin jertfă a celor frânți de sistemul de tortură învechit al roții medieval. Ion Vlasiu a sculptat roata ca simbol solar al victoriei ancestralității și arhetipului față de vremelnici stăpânitori habsburgi. Pentru Horea, roata care l-a zdrobit, nu a fost semnul morții, ci un adevărat simbol al reînvierii neamului întru dreptate, libertate și credință.

Ion Vlasiu a fost un filosof al rostirii românești când a realizat Grupul statuar ”Horea, Cloșca și Crișan” de la Cluj-Napoca, care ne-a redat roata solară ancestrală, arătând foștilor stăpânitori austrieci că ”roata istoriei” s-a întors în favoarea foștilor români asupriți. Pornind de la ”roata istoriei” purcedem la o altă ironie a destinului. Horea și Cloșca au fost jertfiți prin frângerea pe roată de un tribunal austriac tocmai la Alba-Iulia, un loc intrat în conștiința românilor ca și capitala primei uniri a Țărilor Române realizate de Mihai Viteazul la 1600, dar și sediul mitropoliei românilor ortodocși din Transilvania, înființate de voievodul român. Habsburgii fără să-și dea seama au hotărât jertfirea răsculaților la Alba-Iulia, orașul care intrase în conștiința românilor ca locul primei uniri a celor trei Țări Românești. Astfel, eșafodul tragerii pe roată a lui Horea și Cloșca la comanda împăratului vienez s-a transformat la Alba-Iulia în altarul nașterii, prin jertfă, a națiunii române. Sângele lui Horea căzut din belșug pe pământul unirii lui Mihai Viteazul de la Alba-Iulia a cimentat și sfințit idealul unității poporului român, care s-a împlinit prin marea adunare de la Alba-Iulia de la 1 Decembrie 1918. Iată cum roata istoriei ancestrale i-a răzbunat pe Horea și Cloșca și pe români în orașul, care a devenit, datorită jertfei lor, cetatea Marii Uniri. Roata vechilor români i-a răzbunat devenind soarele renașterii în libertate. Horea, Closca și Crișan o SfantaTreime românească din Ardeal!

https://www.napocanews.ro/2026/02/cum-i-a-razbunat-roata-istoriei-pe-horea-si-romani-impotriva-habsburgilor.html

Ionuț Țene

Poetul Alexandru Petria e „Un bărbat la graniță”

 

Trebuie să recunosc că poetul Alexandru Petria e mereu surprinzător cu fiecare volum de versuri publicat. „Un bărbat la graniță”, de Alexandru Petria, apărut la editura clujeană Tribuna, este o carte de versuri consistentă nu numai tipografic ca volum, ci mai ales prin mesajul liric transmis, de o robustețe semantică și imagologică autentică. Petria propune o poezie de „margine”: directă, corporală, fără cosmetizări și false farduri. Versul e frust, confesional, oral, uneori prea dur, îmbibat de imagini tactile (sânge, votcă, obiecte uzate) care zdrobesc consolările estetice. Poetul îl scoate pe cititor din zona de confort. Îl pune să gândească și să simtă lumea poetică creată cu talent de Petria. Tonul poetic alternează între ironie tăioasă și gravitate confesivă, cu metafore neașteptate (o lanternă fără baterii, obeliscul de ceață) care construiesc o imagistică agresivă, memorabilă. Temele — moarte, singurătate, iubire compromisă, critică socială — sunt tratate ca realități morale, nu ca motive decorative. Volumul nu e „corect politic”, chiar dacă este scris doar în versuri. Forța volumului stă în onestitatea mai mult decât brutală și în vocea recognoscibilă, originală. Atinge limita care uneori devine zgomot stilistic, care poate estompa nuanța. E o carte care provoacă, deranjează și rămâne prin versurile ei în conștiința preajmei. Volumul impresionează și printr-o voce confesională puternică. Imaginile tactile ale poeziei pendulează într-un registru moral, nu neapărat estetic. Forța poetului este tocmai sinceritatea viscerală și capacitatea de a reda marginalitatea contemporană. Ne trimite la limite și la o retorică agresivă, acolo unde repetițiile tematice pot obosi și estompa nuanțele. Rezultatul finit este o carte lirică de un epic provocator, relevantă pentru poezia socială contemporană, dar incomodă pentru gustul convențional. Petria practică o poezie revoluționară ca stil, dar mai ales ca mesaj.

„Gaura din apă” e poezia emblematică de început, o formă de neatârnare în fața absurdului. Sunt versuri care creează o stare de căutare și absurditate: „e un timp unde apa ia o pauză … când o s-o găsești / o să-i arunci înăuntru / o lanternă fără baterii”. Poetul ne transmite cu candoare o imagine paradoxală, un ton meditativ-umoristic. În „Văduva neagră” ne sugerează tema inevitabilității morții, formulată direct și rece: „văduva neagră o să apară o dată, numai o dată … văduva neagră va înfuleca prima realitate.” Ritmul repetitiv pur și simplu accentuează fatalismul. „Femeia care mă caută” aduce figuri ale dorinței și identificării: „femeia cu pălărie-i cea mai femeie … femeia care mă caută mă află cu țigara în gură și cu pălărie.” Poetul deține un tezaur imaginar corporal, combinat cu mult umor. Suntem fatalmente condamnați la cheremul eternei taine mortuare. „Scrisoare către un bun prieten” ne oferă tonalitate confidențială, prietenie și melancolie: „mă gândesc mereu la tine … de aceea nu te-am sunat de un an, să nu ne secăm cu gura și mâinile și creierele propriilor necazuri.” Poezia „Cântec pentru întoarcerea acasă” reflectă un final reflexiv, o poeticitate salvatoare: „mai cântă-mi un cântec / să am cu ce să merg acasă … nu știi niciodată când un vers ține un om în viață / cu cinci secunde mai mult.” Puterea empatică e o funcție mântuitoare a poeziei lui Petria.

Alexandru Petria practică cu acuratețe lirică o prosodie naturală, fără complicații stilistice și metaforice exacerbate, având capacitatea de a transforma cotidianul într-un material poetic viu; umorul împletește luciditatea cu durerea. Versurile funcționează bine mai mult oral (o voce directă, ca o scenă urbană). În fapt, „Un bărbat la graniță” e un portret poetic al omului contemporan — vulnerabil, iritat, tandru când nu se așteaptă — scris în vers liber, cu imagini memorabile. Recomand pentru lectură celor interesați de poezie directă, urbană, cu ironie și accente confesive. Poeții tineri au ce învăța de la poetul bistrițean. Lirismul lui Petria este unul al confruntării directe cu limitele. Nu există refugiu în metaforă decorativă, ci o expunere frontală a precarității ființei. Poemele, construite în vers liber, cu sintaxă apropiată de vorbirea cotidiană, pur și simplu fascinează cititorul dornic de experiențe lirice noi. Această aparentă simplitate maschează o densitate reflexivă, ca la Sorin Grecu, Virgil Leon sau Ștefan Melancu, alți doi poeți ardeleni din aceeași generație (80/90):

„unde e dreptatea,
când
după o viață la second-hand,
primele haine noi
sunt cele de înmormântare?”

Se observă la poet fragmentarea ideii, pauza strategică, utilizarea limbajului comun („second-hand”) cu efect de contrast tragic, ca-n marea poezie postmodernă. Petria introduce nu numai expresii crude, colocviale, ci chiar triviale („mă piș”, „bășesc”, „curvele mi-au salvat viața”). Limbaj care poate scădea farmecul liric, dar crește însă savoarea mesajului pentru un public mai tânăr. Acestea nu au rol șocant gratuit, ci demitizează discursul poetic, readucând poezia în concretul biologic, cu sublinierea unei corporalități a existenței. Poezia nu mai este ființare, ca la moderniști, ci existență, ca la post-existențialiști. Suntem martori la o estetică a dezvrăjirii, apropiată de un realism existențial. Imaginarul poetic surprinde obiecte cotidiene cu încărcătură simbolică. Petria reconstruiește metafore și din elemente aparent banale: apa, aerul, ploaia, podul, limba, lanterna, macaroanele, paharul cu apă rece. Aceste exemple de mecanism simbolic sunt verbalizate liric în „Gaura din apă” ca metaforă a sensului imposibil de găsit, iar „limba” pulsează ca o identitate proprie. Obiectele la Petria nu sunt metafore elevate, ci metafore organice, extrase din comun. Dimensiunea existențială merge spre poemele care se dezvoltă obsesiv în problema morții („când știai c-o să mor” sau „ziua cea mai bună”), la absurditatea nașterii („mamă, de ce m-ai născut?”), până la lipsa sensului garantat, într-o singurătate ontologică propusă. În „când știai c-o să mor”, discursul devine aproape filozofic, punând sub semnul întrebării legitimitatea aducerii pe lume a unei ființe condamnate la moarte. Este una dintre cele mai radicale interogații etice din volum. Asistăm la o estetică a paradoxului la poet. Petria operează frecvent cu inversiuni axiologice: „viața este imorală fiindcă ucide” / „ziua cea mai bună” este ziua morții celui suferind / „te naști numai dacă meriți”/„timpul adevărat e numai cât ești fericit”. Această poetică a paradoxului produce o tensiune intelectuală, destabilizarea certitudinilor și implicarea activă a cititorului. Volumul nu este doar introspectiv. Există o critică socială difuză despre alienarea urbană, cinismul politic, economia dezumanizantă, degradarea valorilor: „fiecare idealist o să fie decapitat” exprimă pesimismul față de sistemele care neutralizează autenticitatea. Eroticul la poet nu este liric-idilic, ci mai degrabă ambivalent și uneori grotesc, legat de fragilitate și pierdere. „scrisul poeziei se aseamănă cu erecția matinală” — metaforă directă, biologică, prin care creația devine reflex vital, nu gest estetic sofisticat. Cred cu tărie că poezia lui Petria se poate defini prin realism existențial și minimalism expresiv, corelate cu o parabolă a cotidianului. Ironia amară are rol de catharsis, de demitizare a sacrului și de asumare a corporalității. Petria nu caută frumusețea ornamentală, ci adevărul brutal. Poezia lui este mai degrabă etică decât estetică în sens tradițional. E o etică revoluționară, anarhică, care curăță preajma decadentă. Scriitura lui Alexandru Petria se înscrie într-o direcție postmodernă evidentă, dar cu o gravitate existențială care o apropie de poezia autenticistă și de confesiunea brutală, a discursului moral reflexiv. Nu este un poet al jocului textual, ci al confruntării directe cu realul. Poezia lui Petria este lucidă, crudă, moral interogativă, existențialistă și paradoxal profund umană. „Granița” din titlu nu este doar temă, ci chiar o metodă poetică. Fiecare poem stă la granița dintre viață și moarte, dintre sens și absurd, dintre ironie și disperare.

„este o impostură să scrii despre moarte
dacă nu ți-au murit iubita, soția sau copiii,
n-ai cum să trișezi,
chiar dacă ți se zbârcesc coaiele de plictiseală,
moartea e una la o grămadă de primitori,
în ea nu găsim un port ferit…” (când nu ești)

La Petria, existența nu este o poveste, ci o trăire transfigurată de dor și durere. „Un bărbat la graniță” de Alexandru Petria e un volum confesiv și visceral care explorează limitele existenței — între viață și moarte, luciditate și degradare. Temele principale: boala, moartea, alcoolul, erotismul, relațiile familiale (tată–copil), singurătatea și ipocrizia socială. Forța cărții stă tocmai în onestitatea brutală și imagistica memorabilă, în limitele ce provin din tonul grosolan și din riscul de repetitivitate. Cu poetul Alexandru Petria la graniță mă simt mai în siguranță în tărâmul poeziei, pe care, cu talent și imaginație, îl trăiește și îl promovează în versuri translucide, de manieră post-postmodernă. E o noutate asumată de poet, atât liric, dar mai ales ca o comunicare hiper-avizată care cutremură.

Ionuț Țene