”Nicolae Iorga și seducția fascismului italian” de Georgiana Țăranu – între admirație ascunsă, atitudine critică și geopolitică actuală

Istoriografia de azi, de fapt din ultimii ani, suferă de o recrudescență a tezismului istoriografic de tip propagandistic, ca în perioada comunistă. Noul val de istorici confundă metodologia istorică cu morala curentă. Tot mai mulți istorici, antrenați de granturi și proiecte finanțate, țin cu tot dinadinsul să facă exces de zel în a critica subiectul cercetat din perspectiva istoriei contrafactuale. A devenit o modă a anistorismului cercetarea unui subiect sau a unui eveniment istoric din perspectiva prezentului, fapt ce încalcă normele metodologice clasice ale istoriografiei, însumate în celebra lucrare a lui Jerzy Topolski. Tot mai mulți tineri istorici, ca să-și justifice granturile sau pentru a avea succes în cariera universitară, fac compromisuri metodologice, scriind în maniera istoricilor comuniști din anii ’80, după modelul lui Fătu, Spălățelu, Mușat sau Ardelean. Limbajul critic se aseamănă, ca și abordarea cu ”mânie proletară” a subiectului supus demitizării.

Georgiana Țăranu readuce în atenție una dintre ”rămășițele” cele mai incomode ale biografiei intelectuale românești, adică admirația manifestă a lui Nicolae Iorga pentru Mussolini și pentru regimul fascist italian. Autoarea face aceeași greșeală a istoricilor stipendiați de anumite institute care au titlu ”de istorie”, dar, de fapt, fac propagandă și ideologie, promovând o istoriografie incorectă și în manieră contrafactuală, încălcând grav metodologia, făcând confuzia între „durata scurtă” și „durata lungă” bine creionate de Școala Annalelor. Georgiana Țăranu practică un ”limbaj de lemn istoriografic” în subsidiar, amintind la a treia propoziție cuvântul „fascist” și încercând să-l reducă pe marea personalitate istorico-culturală și politică Nicolae Iorga la un „bătrânel senil”, sedus de fascismul italian. De fapt, autoarea pune marele istoric într-un ”pat al lui Procrust” și îl limitează la perspectiva de a fi empatic cu un Mussolini care, în anii ’20 sau ’30, nu era același cu cel din 1938–1945. În viziunea ”certăreață” a autoarei, Iorga ar fi trebuit să știe, înainte de a fi asasinat în noiembrie 1940 de o brigadă teroristă emanată din Pactul germano-sovietic Ribbentrop-Molotov, că Mussolini va deveni aliatul lui Hitler în război și va participa la Holocaust. Să-l descrii pe Iorga prin prisma contrafactuală a prezentului ai știrbit economia cărții și a încălcat regulile unei istoriografii obiective, sine ira et studio. Influența curentului ”woke” destructurează azi istoriografia serioasă, devenind prea subiectivă și prea ancorată în tezele prezentului.

În volumul ”Nicolae Iorga și seducția fascismului italian” (Ed. Humanitas, 2025, din păcate cartea este prost legată și filele se dezlipesc din carte ceea ce încurcă lectura), autoarea construiește o teză concisă și documentată doar pe o trăsătură de caracter a marelui istoric român, care a fost mult mai complex prin scrierile și activitatea sa decât îl vede autoarea. A reduce pe Iorga la o cutumă a seducției legate de Italia lui Mussolini înseamnă, de fapt, a nu fi înțeles marea personalitate cu multiplele sale valențe care a fost Iorga, întemeiatorul naționalismului cultural și diplomatic românesc. E clar că la Georgiana Țăranu nu avem de-a-face cu o simpatie anecdotică, ci cu o atitudine complexă, modelată atât de convingeri personale, cât și de calcule geopolitice prezente, fără să țină cont de rolul public pe care Iorga l-a jucat până la sfârșitul vieții. În viziunea autoarei, Iorga trebuia să fie ”profet” ca să înțeleagă ce dorea Mussolini în 1928 pentru 1940 sau 1944, tocmai în plină epocă de ascensiune și elogiu adus chiar de mari jurnaliști ai vremii și de oameni politici occidentali, în frunte cu Churchill.

Prin muncă arhivistică și o utilizare judicioasă a presei contemporane și a literaturii de specialitate, Țăranu demontează cu entuziasm „muncitoresc” portretul hagiografic al lui Iorga — statuia intelectuală suficient de comodă pentru a omite ambiguitățile morale ale epocii. Cartea reintroduce „dimensiunea umană” a istoricului, totuși nu pentru a-l demoniza, ci pentru a explica cum autoritatea sa academică și publică a făcut posibile sau cel puțin respectabile anumite simpatii politice care astăzi par inacceptabile. Țăranu nu înțelege că o personalitate ca Iorga, cu multiple fațete de acțiune, putea, prin apropierea de Italia lui Mussolini și prin înțelegere cu Casa Regală de la București și cu ministerul de război român, să contracareze apropierea dictatorială italiană față de revizionismul german și maghiar. Iorga a înțeles perfect logica geopolitică a timpului său și, după instaurarea dictaturii regale în 1938, când Mussolini evident a pactizat cu Hitler și revizionismul german/maghiar, a devenit un critic al Italiei fasciste, dar fără să închidă toate porțile de legătură tocmai din interes patriotic, pentru a bloca revanșismul maghiar privind Ungaria. Însă autoarea, în entuziasmul său cotidian, îl abordează pe Mussolini ca o activistă civică de la un ONG din 2025, total incorect din punct de vedere al metodologiei istorice.

Analiza Georgianei Țăranu este totuși pertinentă în două direcții principale. Prima: documentarea. Fragmentarea și selectarea atentă a surselor primare relevă nu doar declarații elogioase la adresa lui Mussolini, ci și gesturi și poziții care, puse în context, arată o consonanță între admirația personală și interesele strategice pe care le promova Iorga. A doua: contextualizarea politică. Autoarea argumentează convingător că pragmatismul geopolitic — dorința de a asigura României un loc stabil într-un tablou european tot mai instabil — a prevalat adesea asupra unei aderențe doctrinare ferme. Pentru Iorga, Mussolini a reprezentat nu numai un model autoritar, ci și un actor care părea capabil să restabilească ordine și influență într-un moment critic. Totuși, după o înșelegere parțială, dar nu totală a subiectului abordat, Georgiana Țăranu reușește în ”concluziile” cărții să-l ”certe” pe Iorga, ca o ”gospodină în bucătărie”, pentru că nu a fost virulent antifascist și împotriva lui Mussolini. Avant la lettre? Nici măcar profeții nu știau ce avea să urmeze după 1938, dar Iorga ar fi trebuit să știe — e o abordare contrafactuală și neconvingătoare.

Volumul este plin de reproșuri la adresa lui Iorga din partea autoarei, care deranjează cursivitatea cărții. Stilul acesta „certăreț” strică coerența lecturii și analiza subiectului. Păcat. Țăranu tinde uneori către o lectură deterministă – de un structuralism ideologic rămas moștenire după 1989. Anumite afirmații izolate sunt mobilizate pentru a susține o concluzie generală despre „seducția” lui Iorga, în vreme ce nuanțele sau pozițiile critice sporadice primesc uneori o atenție inferioară. Această orientare selectivă a surselor favorizează imaginea unei admirații relativ constante, când, probabil, raportul lui Iorga cu fascismul italian a cunoscut nuanțe, ezitări și adaptări în funcție de conjunctură. Lipsa unei comparații sistematice cu alți intelectuali europeni contemporani limitează, de asemenea, capacitatea lucrării de a încadra fenomenul într-un tipar transnațional al relațiilor dintre elite culturale și regimuri autoritare. Tonul critic al autoarei are, în același timp, virtuți dar mai ales limite. Meritul ei ține de moda demitizării de azi, de a pune sub semnul întrebării tradiția hagiografică, dar, din păcate, trece prea dur în registrul moralizator, ceea ce poate diminua complexitatea analizei istorice pe care o revendică. Importanța lucrării Georgianei Țăranu rămâne, însă, în primul rând documentară și arhivistică. Ea deschide o fereastră necesară către responsabilitatea intelectualilor în spațiul public și afirmă necesitatea reexaminării miturilor naționale, dar nu evită, din păcate asemenea colegilor de generație, anistorismul și istoria contrafactuală. Studiul are valoare parțială pentru istorici și generală pentru publicul larg necultivat istoriografic și interesat de dinamica ideilor politice în România interbelică. Autoarea îl plasează pe Iorga în lumina contradictorie a timpului său, cu o proiecție din actualitatea de azi, fapt ce face lucrarea citibilă, ca o carte de vacanță și ne invită să vedem figura sa nu ca pe o statuie imuabilă, ci ca pe un personaj cu motivații, concesii și limite. S-a exagerat „tiranofilia” lui Iorga după întâlnirile cu Mussolini. Iorga dorea strângerea legăturilor culturale cu Italia.

”Nicolae Iorga și seducția fascismului italian” este deci o carte scrisă în stilul noului val istoriografic, care face compromisuri ideologice pentru tezismul diurn al prezentului. Este bine documentată și provocatoare, prea populară, dar limitată în analiză. Nu închide discuția, dar obligă la o replantare a întrebărilor privind rolul intelectualilor în politicile publice și despre cum admirațiile personale pot deveni, prin influență și poziție, vectori ai unor legitimități politice problematice. Autoarea pare că îl admiră în secret pe Iorga, dar, public, pentru a fi la modă cu noul trend demitizant din istoriografie (în genul lui Boia), îl prezintă ca sedus de Mussolini pe marele istoric la circa trei-patru fraze. Georgiana Țăranu nu a avut curaj să spună adevărul întreg despre Iorga, lăsându-se ”sedusă” și ea de anumite fragmente din editorialele marelui istoric din ”Neamul românesc”. Iorga e mult mai mult decât apare în carte. Iar Iorga a înțeles primul că Mussolini e un pericol prin renașterea revizionismului pentru integritatea României; de aceea s-a lăsat „sedus” ca să blocheze ”norii negri” ai pericolului. În 1938 Iorga a întors foaia pentru că deja știa ce urma, dar a lăsat o portiță deschisă de colaborare… pentru a salva unitatea României, lucru ce nu vrea să înțeleagă tânăra istorică. Desigur, din opera lui Iorga s-au inspirat corifeii naționalismului interbelic în frunte cu Codreanu, pe care Iorga îi invidia, ca un profesor gelos pe elevii săi, dar asta nu înseamnă că Iorga a fost un…Codreanu.

Autoarea, din păcate, nu a analizat – cu acribie – pe deplin personalitatea complexă a lui Iorga, așa cum au făcut-o, cu alte nuanțe, unele lucrări de acum 60 de ani, cum ar fi cea a lui Pamfil Șeicaru. Pare pentru cititorul avizat, că autoarea și-a făcut publicitate lovind cu ciocanul în statuia istoricului pe principiile ideilor de azi, care, desigur, nu vor mai fi la fel mâine. De aceea, pentru a nu denatura adevărul istoric, este nevoie de o critică istoriografică modernă, care să-i facă pe istorici să înțeleagă că nu sunt jurnaliști sau propagandiști plătiți după modelele trecătoare ale timpului de azi. Iorga nu a fost un personaj comod – era coleric de multe ori și foarte complicat ca om – dar merită măcar să fi obiectiv, în spiritul adevărului epocii de atunci, când scrii o biografie despre patriarhul istoriografiei românești.

Ionuț Țene

Bolojanul - unitatea de măsură a sărăciei românilor!

 

România se împrumută în prezent la limita categoriei recomandate pentru investiții (investment grade), având un rating de BBB- din partea agențiilor Standard & Poor's și Fitch Ratings, respectiv Baa3 din partea agenției Moody's. Ambele calificative reprezintă ultima treaptă înainte de categoria „junk” (nerecomandată investițiilor), iar perspectivele economice asociate sunt preponderent negative.Aici ne-a adus reforma lui Ilie Bolojan. S-au mărit taxele, impozitele și TVA-ul. S-a luat de la săraci și s-a dat la bogați. S-a luat de la indemnizațiile mamelor, de la bursele elevilor și studenților pentru ca banii să ajungă la pensionarii speciali, la cei care cumulează funcții în administrație, la sinecuri și la clientela de partid. Datoria externă totală a țării (care include atât sectorul public, cât și pe cel privat) a atins valoarea record de 230,9 miliarde de euro în mai 2026. Peste 64 la sută din PIB. Trăim pe datorie și năimiții o numesc „reformă”. Politica lui Bolojan echivalează propagandă pură. Beneficiarii ei sunt securiștii și clientela de partid. Suferă doar poporului și săracii ca să întrețină sistemul privilegiat din 1990 încoace.

Aceasta este așa-zisa reformă Bolojan, care a dus la recesiune, la împrumuturi uriașe pe piața bancară și la sărăcie generalizată.Deși demis de Parlament prin moțiune de cenzură, acesta nu mai pleacă și guvernează ca și cum nu am mai avea Parlament, în beneficiul Rheinmetall și al intereselor Berlinului de a transforma România într-o colonie Mitteleuropa. Bolojan echivalează cu falimentul țării. S-a inventat o nouă unitate de măsură a sărăciei, nemaiîntâlnită de la ciuma lui Caragea încoace: „bolojanul”.

Demisia, Bolojane, că au trecut 45 de zile de la demitere și fiecare zi în plus la Palatul Victoria este o încălcare a Constituției! În nicio țară democratică din lume un premier demis nu se ține cu ghearele de putere. Un om politic cu onoare pleacă. Doar într-o dictatură se întâmplă ca demisul să nu mai plece acasă. La fel ca într-o dictatură latino-americană. România intră în categoria junk, iar presa plătită spune că sărăcirea românilor este o reformă. Opoziția face prea puțin pentru înlăturarea celui care a fost demis de Parlament. Parcă cineva, în afară de Rheinmetall, îl vrea sine die la butoane, ca să împartă contractele cu USR-ul.Să-i revină doar poporului acțiunea schimbării?

Tot mai mult, ca în '89, plutește în aer schimbarea la față a României. Deși nu pare, mămăliga românească fierbe tot mai tare. Refuzul lui Bolojan de a pleca de la Guvern seamănă cu refuzul lui Ceaușescu de a părăsi puterea la Congresul al XIV-lea. Se zguduie toate straturile sociale nemulțumite de dictatură și sărăcire. Știm cu toții ce a urmat: Revoluția.

Ionuț Țene (NapocaNews)

Istoria contrafactuală interzice valoarea literară și scriitorii români. Cazul Goga

 Este o eroare fundamentală să abordăm trecutul în cheie contrafactuală. E o metodă defectuoasă, ieșită din paradigma istoriografiei. Opera literară trebuie delimitată clar de biografia autorului. Să nu uităm că Octavian Goga nu a fost doar „poetul pătimirii noastre”, pe care l-am învățat la școală pentru creațiile despre românii persecutați sub ocupație străină, ci și unul dintre fondatorii și creatori ai României Mari și ai actului Unirii din 1 decembrie 1918, când Transilvania s-a unit cu România. Cu atât mai mult, serviciile noastre secrete ar fi trebuit să prevină un act de vandalizare a unei statui care reprezintă un fondator al României Unite din 1918. Acad. Ioan Aurel Pop în scrierile sale are dreptate: nu se poate face istorie contrafactuală și interzice o personalitate istorică pe o percepție actuală subiectivă. Nu este corect metodologic și nici în spiritul adevărului. În Ardeal, de pildă, Goga este privit ca unul dintre pilonii unirii Transilvaniei cu România și ca o personalitate care a contribuit, prin acțiunile sale patriotice, la recunoașterea internațională a unirii la tratatul de pace de la Paris (1919–1920). Dispariția unui singur bust al lui Octavian Goga din Ardeal înseamnă un pas spre șubrezirea temeliei unirii și spre revizionism, favorizând dezmembrarea României și retrocedarea Ardealului unui stat vecin care l-a stăpânit cu cruzime până la 1 decembrie 1918. Atacurile împotriva lui Goga nu au legătură doar cu politica sa ca prim-ministru în 1938, ci și cu o politică actuală de revizionism și iredentism în Transilvania, încurajată, din păcate, de unii parlamentari sau politicieni care nu înțeleg trecutul, istoria și memoria românilor. Cu atât mai mult, instituțiile statului ar trebui să fie extrem de vigilente în fața acestor atacuri la siguranța națională, care, sub masca unui ”pseudo-antisemitism”, urmăresc obiective reale pentru dezmembrarea României și satisfacerea unor interese revizioniste și iredentiste ale unor state vecine. Cei care sprijină astfel de acțiuni de vandalizare sunt complici la atentate asupra istoriei și siguranței naționale, fapte echivalente cu trădarea și sancționate astfel de Constituția României.

Goga nu este un autor literar ”controversat”, ci un mare scriitor, o personalitate a vieții culturale române și universale. Biografia nu face parte din opera literară. Este greșit să formulăm problema confundând biografia cu opera. În această ecuație contrafactuală am ajunge, teoretic, să „interzicem” toți marii scriitori, de la Socrate la Céline, până la Iorga sau Eminescu. România seamănă azi tot mai mult cu „un stat fără câini de pază”, o țară a fără-de-legilor. Vandalizarea statuii lui Octavian Goga de la Iași și dispariția acesteia au avut loc de de câteva luni, iar până acum nici Poliția Iași, nici Parchetul Iași nu au comunicat public și nu au deschis un dosar penal împotriva celor care au pus la cale această faptă împotriva legilor, a statului român și a istoriei naționale. Orice construcție civilă, la fel ca orice monument de forță în România, se amplasează pe baza unor legi care trebuie respectate. Demontarea lor se face tot pe bază legală: avizul Ministerului Culturii, anularea autorizației de construire/ autorizație de demolare etc. După ce a făcut pușcărie Goga la unguri în penitenciarul Debrețin, pentru că milita pentru unirea Transilvaniei cu România, acum poetul este pus la index, fapt ce duce la o confuzie în spațiul public. Să scrii poezii bune și să fi interzis apoi că ai dorit și luptat pentru unirea Ardealului cu România reprezintă culmea absurdului legii Vexler.

Nu este vorba de „maturizare publică” privind dezbterea ”cazului Goga”, cum susțin „preoții” ideologici ai legii Vexler și ai ”cancel culture”, ci de o restaurare de tip neo-bolșevic pe care o credeam apusă odată cu decesul lui Brucan. Legea urmărește cu obstinație interzicerea scriitorilor patrioți și unioniști incomozi din punctul de vedere al inițiatorilor. Astfel, aceste legi sunt liberticide și o formă dură de cenzură; rolul lor este reducerea libertății de expresie și în general a libetăților cetățenești. Goga, ca și alți scriitori cu o operă literară valabilă, nu poate și nu trebuie interzis. Asistăm ab initio la un act ritualic de cenzură a valorilor culturale românești, cu care nu pot fi de acord. Opera literară nu este o ”confuzie” cu opera biografică. Confuzia este făcută intenționat de legiuitor pentru a reintroduce cenzura în România, ca în anii 1950. Din punct de vedere metodologic și al curriculumului istoriografic, istoria contrafactuală este o formă de cenzură și de ocultare a adevărului istoric. „Legea Vexler” este o lege care încalcă dreptul la memorie a unor scriitori români. Opera literară reprezintă sensul creației unui scriitor, nu biografia sa, dacă îl parafrazăm pe Nikolai Berdiaev (Sensul creației). În cazul de față, statuia a fost ridicată acum cinci ani prin emiterea unei autorizații de construire, în baza Legii nr. 50/1991, autorizație emisă la cerere pe baza certificatului de urbanism și a documentației tehnice (DTAC). Totodată, pentru obținerea avizului pentru monumente de forță, ridicarea statuii lui Goga s-a făcut și în baza Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. Statuia din Parcul Copou, fiind monument de for, a necesitat avizul comisiei monumentelor de for din cadrul Ministerului Culturii și avizul direcției locale de cultură. Orice îndepărtare a unui monument de forță ridicat pe baza unei autorizații de construire și a avizului Ministerului Culturii se consideră vandalizare, iar făptașii pot fi trași la răspundere penală conform prevederilor legale în vigoare. Mă surprinde faptul că structurile statului nu s-au sesizat în legătură cu acest caz — dispariția unui monument de for amplasat legal în centrul Iașului, o statuie care reprezintă un simbol literar național. Dispariția statuii poate fi interpretată ca un act împotriva siguranței naționale și ca o acțiune de tulburare a memoriei naționale, posibil în interes străin. Nu există nicio lege în România, nici măcar Legea ”anti-memorie” Vexler, care să statueze că statuile lui Goga trebuie demolate sau că denumirile de instituții cu numele poetului trebuie interzise. Numai o instanță judecătorească ar putea decide astfel ceva, iar nici atunci nu ar fi neapărat corect, deoarece memoria istorică nu poate fi reglementată în totalitate prin hotărâri judecătorești, ci prin cercetare istorică. La Iași, existența bustului lui Octavian Goga are un fundament istoric. Goga a organizat jurământul voluntarilor ardeleni veniți din prizonierat din Rusia țaristă, care au jurat să lupte la 1917 în armata română pentru unirea Transilvaniei cu România. Deci, în acest context, dărâmarea bustului lui Octavian Goga la Iași reprezintă un atac simbolic la unitatea României, fapt rămas nesancționat de către autorități. Prigonitorii lui Goga îl vor pe poet ca în poezia ”Sângele”:

”Azi călător fără de ţară,
Visând o nouă dimineaţă,
Ca un drumeţ într-o Sahară…”

Prin urmare, nu sunt de acord cu dărâmarea statuilor sau cu schimbarea denumirilor de străzi ori instituții care poartă numele lui Octavian Goga sau ale oricărui scriitor român cu opere ce au intrat în istoria literaturii române. Ar fi anticonstituțional și un atentat la memoria culturală și la istoria literaturii române să interzicem scriitori pe baza unor opinii biografice discutabile sau de foarte scurtă durată. Tratatul de istorie al Academiei Române (vol. VIII) a clarificat obiectiv rolul premierului Goga din iarna lui 1938. Noi, de fapt, ca români, îl omagiem și-l citim pe Goga ca poet și scriitor, nu ca om politic. Opera literară, recunoscută de istoria literaturii, nu poate fi cenzurată. Punct. Altfel vom reveni la istoria RPR a lui Mihail Roller, în care vom învăța doar despre „personalități” ideologic ”corect politic”. Poate asta doresc inițiatorii Legii Vexler? Anihilarea culturii române? Inițiatorii acestei legi liberticide doresc o ”deșertificare” culturală, o dispariție a ierarhiei literare românești? O lege care încalcă Constituția trebuie anulată. În concluzie, scriitorii români intrați în conștiința publică și în istoria critică a literaturii române nu pot fi cenzurați sau interziși. Ar fi un act de cenzură de tip comunist sau fascist. Nici măcar comuniștii nu au putut interzice ”Istoria literaturii române” a lui George Călinescu. Inițiatorii acestei legi liberticide au trecut, de fapt, „linia roșie” a bunului-simț și a lipsei de respect față de istoria literaturii române. Goga trebuie studiat la școală, în facultăți și poeziile sale recitate la evenimente publice, ca membru deplin al Academiei Române și Istoriei literaturii române și ca fost profesor la Universitatea ”Regele Ferdinand I” din Cluj, unde ar trebui să aibă un bust de interior.

Ionuț Țene

Moartea lui Lucrețiu Pătrășcanu. Vina de a fi român și patriot înainte de a fi comunist

 Trebuie să subliniez faptul că Lavinia Betea a reușit să scrie, într‑o carte poate prea exhaustivă, portretul liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu, o personalitate unică și un intelectual într‑un peisaj al comuniștilor ilegaliști români, mulți dintre ei analfabeți. Lavinia Betea o face cu empatie, reușind să evidențieze singurul lider român legat de vechea clasă politică interbelică în anii ocupației sovietice și ai instaurării stalinismului atroce, între 1944 și 1954. Lavinia Betea a scris o biografie completă, intitulată „Lucrețiu Pătrășcanu – moartea unui lider comunist. Studiu de caz”. Este la ediția a V‑a, revizuită și adăugită, și a apărut la Editura Corint. Lucrarea este cuprinzătoare, dar poate prea încărcată cu informații, ceea ce o face greu accesibilă publicului larg; în schimb, este foarte utilă și complementară pentru cercetători și pentru pasionații istoriei contemporane a României. Să nu uităm că Lucrețiu Pătrășcanu a fost membru al PCR din 1921, de la înființare, dar asta nu l‑a împiedicat să fie patriot român, fiind acuzat de colaborare cu Siguranța.

Cartea prezintă istoria celei mai lungi anchete din seria proceselor staliniste pe baza arhivelor SRI, încă de la începutul anilor ’90, cu aprobarea lui Virgil Măgureanu — lucru foarte greu de obținut atunci —, cea a lui Lucrețiu Pătrășcanu, și reconstruiește biografia tragică a acestui lider al Partidului Comunist Român. Volumul, ajuns la a cincea ediție — adăugită și revizuită pe baza celor mai recente lucrări de specialitate despre regimul comunist din România — prezintă destinul tragic al unuia dintre liderii PCR. La începutul anului 1948, prin funcțiile ocupate în partid și în stat, Lucrețiu Pătrășcanu (1900–1954) se număra printre persoanele influente ale tinerei Republici Populare Române: era membru al Comitetului Central și al Biroului Politic al partidului și ministru al Justiției. Era cunoscut pentru rolul său în înlăturarea regimului Antonescu, în încheierea armistițiului cu Națiunile Unite și în semnarea Convenției de armistițiu și a Tratatului de Pace cu Puterile Aliate și Asociate. Autoarea reușește să prezinte un Lucrețiu Pătrășcanu conectat la elita politică democratică interbelică și apropiat de Palatul Regal. Chiar implicarea sa în blocul partidelor democratice pentru înlăturarea lui Ion Antonescu s‑a făcut fără știința Moscovei. Acțiunea lui Pătrășcanu i‑a încurcat pe comuniștii care doreau ocupația directă a țării de către armata roșie. Pătrășcanu, care nu era iubit de „tovarășii” rămași la Moscova și conduși de Ana Pauker, s‑a implicat în lovitura de la 23 august 1944 cu Emil Bodnăraș cam de unul singur, tocmai pentru a salva România de la un război direct pe teritoriul ei și de la o ocupație atroce a sovieticilor. Lavinia Betea reușește să explice, prin documente de arhivă, rolul și importanța lui Pătrășcanu în menținerea unui statu‑quo relativ democratic, paradoxal, în plină comunizare. Pentru că era „întâi român și apoi comunist”, Pătrășcanu a plătit cu libertatea și apoi cu viața. Autorul cărții „Sub trei dictaturi” era un intelectual incomod pentru liderii comuniști, care îl invidiau pentru inteligența sa și pentru succesul la femei. De aceea, încă de la conferința PCR din octombrie 1945, Lucrețiu Pătrășcanu este criticat de concurenții din PCR pentru individualism și pentru favorizarea intelectualilor „burghezi” ca ministru al Justiției. Pătrășcanu s‑a dovedit, într‑un context de ocupație bolșevică, un patriot. Gheorghe Gheorghiu‑Dej l‑a perceput ca pe un competitor; de aceea i‑a dorit moartea. A fost acuzat și de relații bune cu liderii PNȚ pe care i‑ar fi protejat între anii 1944–1947.

Despre „cazul Pătrășcanu” s‑a spus și scris aproape totul, părând că nu mai este nimic de adăugat. Totuși, din lunga serie de poziții, documente și mărturii despre crima care a făcut cea mai mare vâlvă în lanțul crimelor comise de regimul comunist din România, lipsea o piesă esențială: o abordare clară și directă care să prezinte cazul ca un revelator crud al răfuielilor comuniste de pretutindeni. Acesta a fost demersul curajos și lăudabil al Laviniei Betea: să pătrundă în labirintul arhivelor și al mărturiilor referitoare la moartea liderului PCR. Poate a buchisit prea mult pe arhive, fapt ce te pierde câteodată în amănunte. Din această coborâre în tenebrele regimului comunist, autoarea scoate la suprafață nu doar un destin tragic printre altele, ci unul care ilustrează monstruoasa și implacabila logică a suspiciunii, terorii și crimei pe care s‑a întemeiat regimul. Prieteni siliți să devină delatori peste noapte, tovarăși de partid transformați în inamici ireductibili, anchetatori și torționari obscuri, conduși din umbră de figuri sinistre — toate apar, parcă, ca personaje ale unei drame jucate fără decoruri și costume, pe scena istoriei trăite de noi toți. Arestarea lui Pătrășcanu s‑a făcut cu acordul Moscovei; altfel nu se putea, deoarece Lucrețiu Pătrășcanu era semnatarul Convenției de armistițiu cu URSS din 12 septembrie 1944. La anchetă a fost acuzat de naționalism și de spirit burghez infiltrat în PCR — ceea ce era adevărat. Pătrășcanu a fost un intelectual‑patriot român, așa cum reiese și din îndelungata anchetă a Securității bine creionată de Lavinia Betea. Ca revoluționar de profesie, Lucrețiu Pătrășcanu a știut că va fi condamnat și împușcat. A fost arestat în aprilie 1948 și, după cea mai lungă anchetă din istoria proceselor staliniste — finalizată cu acuzații de colaborare cu poliția și Siguranța, spionaj, complot anti‑stat, crimă contra păcii etc. —, după șase ani a fost condamnat la moarte și executat. Ancheta și procesul Pătrășcanu sunt un caz tipic din seria proceselor staliniste, un exemplu al fenomenelor de manipulare și rescriere a istoriei în conformitate cu ideologia fiecărei etape a unui sistem totalitar și, totodată, o cheie de înțelegere a regimurilor comuniste, în special a istoriei României din a doua jumătate a secolului XX. E interesant cum procurorul și judecătorul mergeau pe la partid să ceară aprobarea sentinței.

Lavinia Betea reconstruiește cu pasiune, așa cum ne‑a obișnuit în cărțile sale, viața privată și consecințele politice pentru soții Lucrețiu și Elena Pătrășcanu, evidențiind modul în care anchetatorii Securității au folosit viața lor intimă pentru a‑i compromite și pentru a fabrica probe în procesul politic din anii 1948–1954. Lucrețiu Pătrășcanu, intelectual comunist format în Germania, adept al unei viziuni libertine asupra iubirii („teoria paharului cu apă”), a devenit primul comunist român ministru (Justiție, 23 august 1944). Împreună cu soția sa, Elena (fostă Herta Schwamen, scenografă, directoare și proprietară a Teatrului Țăndărică), au creat în jurul lor un cerc de prieteni și admiratori aflați în proximitatea puterii: între alții, folcloristul Harry Brauner și pictorița Lena Constante. Anchetatorii Securității au „exploatat” multiplele idile — fiecare dintre soți având relații amoroase paralele —, transformând intimitățile în probe de trădare, spionaj și complot. Sub tortură fizică și psihică, Lena Constante, Harry Brauner și Elena Pătrășcanu au dat declarații false; unele mărturii au fost obținute sau modificate sub presiune și umilire, iar în cazul Lenei Constante disperarea amorului a dus la tentative de sinucidere și la cedare sub anchetă. Ca urmare, Lucrețiu Pătrășcanu și Remus Koffler au fost condamnați la moarte (executați în noaptea de 17–18 aprilie 1954) și li s‑au confiscat averile; cadavrele au fost aruncate în gropi comune, iar identificarea ulterioară a rămășițelor a rămas neclară și controversată.

Urmările pentru apropiați au fost dramatice: detenții pe termen lung (Harry Brauner, Lena Constante), domiciliu obligatoriu (Elena Pătrășcanu — eliberată în 1956, supusă apoi unor restricții), pierderi materiale și sociale și stigmatizare postbelică. În anii 1967–1968, în ancheta de reabilitare inițiată sub Ceaușescu, s‑au căutat osemintele lui Pătrășcanu; ulterior, rămășițele (posibil combinate cu cele ale lui Koffler) ar fi fost transferate în Mausoleul din Parcul Carol, iar în 1991 familia a fost invitată să dispună de ele (urna a fost ridicată de Yanis Veakis). Pătrășcanu nu a avut copii; soția sa a murit în anii ’80. Pătrășcanu nu a cedat din demnitate la anchete. A spus de la început că ancheta și apoi procesul sunt o făcătură. La proces a spus în fața judecătorilor că „scuipă pe rechizitoriu”. Condamnat la moarte, a refuzat grațierea și a plecat spre moarte mândru și fără frică. În martie 1954 Miron Constantinescu, aflat la Moscova, a obținut aprobarea Moscovei pentru execuția lui Pătrășcanu. Era un nume prea important ca să fie executat fără voia Kremlinului. Dej a insistat să fie executat de teama de a nu‑i lua locul. Pătrășcanu a respins toate acuzațiile la proces și le‑a spus judecătorilor că el va fi reabilitat chiar de regimul comunist, lucru pe care l‑a făcut Nicolae Ceaușescu prin anchetele din 1967–1968, care au dovedit că procesul a fost o minciună însăilată de procurorul Șoltuțiu de la un capăt la altul, sub bagheta criminalului ministru Alexandru Drăghici. (După 1989, Drăghici a fugit la Budapesta.) Pe Șoltuțiu l‑am cunoscut personal în 2007, când, la primăria clujeană, i‑am dat — din partea primăriei — o mie de lei și Diploma de aur cu ocazia celor 50 de ani de căsătorie. Când l‑am întrebat dacă este vinovat de uciderea lui Pătrășcanu, s‑a înnegrit la față și a început să tremure. L‑am căutat acasă, în Piața Mihai Viteazul nr. 7 din Cluj‑Napoca, pentru a‑l intervieva, și nu mi‑a deschis ușa de frică. Criminalul comunist a rămas tot un laș. Cred că în ultimii ani Șoltuțiu a trăit cu pensie mare de nomenclaturist, dar cu fantomele lui Pătrășcanu în casă.

Tema centrală a lucrării poate fi apreciată și ca utilizare a vieții private ca instrument de represalii politice. „Iubirile” și relațiile personale ale soților Pătrășcanu au fost instrumentate pentru a fabrica vinovății, pentru a distruge reputații și pentru a elimina foști lideri ai mișcării comuniste. Textul subliniază și ambiguitatea memoriei postbelice (declarații contradictorii, minimalizări ale legăturilor în memorii după 1989) și durerea umană produsă de anchete, tortură și execuție — culminând cu reflecția amară a lui Pătrășcanu: pierderea încrederii în orice om. A declarat la anchetă că nu mai crede în oameni.

În legătură cu discursurile patriotice ale lui Lucrețiu Pătrășcanu la Cluj din iulie 1945 și iunie 1946, după greva academică studențească condusă de Valeriu Anania, trebuie să recunosc că aceste discursuri sunt de un patriotism luminat, în care liderul comunist bate cu pumnul în masă susținând că Transilvania este România. Lucru pe care l‑a susținut cu competență și la conferința de la Paris din 1946–1947. E adevărat că Pătrășcanu nu a susținut public celebra zicală „Mai întâi sunt român și apoi comunist”, dar a spus‑o în privat. Păcat că Lavinia Betea nu a inclus în cartea sa lucrările mele (două) despre greva studențească din 1946 și atacul de la căminul Avram Iancu, în care am arătat clar, cu dovezi orale ale participanților, liderilor țărăniști ai studenților Ion Ștefan și Horațiu Ciortin, care spun că după discursul lui Pătrășcanu de la Colegiul Academic din iunie 1946, Pătrășcanu a coborât în foaier printre studenții greviști și, în discuția cu ei, a spus „Mai întâi sunt român și apoi comunist”, frază care i‑a atras ura lui Teohari Georgescu, Vasile Luca și Ana Pauker și, apoi, moartea. Însăși Stalin, la întâlnirea cu liderii comuniști la Moscova, a fost îngrijorat de celebra grevă condusă de Valeriu Anania de la Cluj, considerând‑o naționalist‑fascistă. Liderii comuniști doreau o Transilvanie autonomă sau împărțită cu Ungaria. Din fericire, Lucrețiu Pătrășcanu, ca ministru al Justiției, s‑a opus acestui curent distructiv din PCR și a militat, împreună cu regele Mihai I și Petru Groza, ca Transilvania să rămână unită cu România. Cartea Laviniei Betea reabilitează un erou patriot român, chiar dacă a fost comunist, care a pus mai presus interesul național, unitatea națională și păstrarea unor elemente burgheze decât propria viață. A fost ucis de frații săi comuniști pentru că era român, intelectual și patriot.

Ionuț Țene

15 iunie 1889 – Ziua asasinării lui Mihai Eminescu pentru „vina” de a fi român

Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, a murit în ziua de 15 iunie 1889, deși unele mărturii și certificatul de deces vorbesc de 16 iunie 1889 — date care au creat confuzii, deși majoritatea cercetătorilor și biografilor îl situează decesul pe 15 iunie 1889. Moartea lui Eminescu a fost, susțin unii eminescologi, mascată de autorități care ar fi dorit să șteargă urmele celui mai mare opozant al alianței dintre România și Imperiul austro‑ungar și Germania, la dorința regelui Carol I. De asemenea, Mihai Eminescu, prin Societatea „Carpații”, ar fi pregătit o insurecție militară în Ardeal împotriva ocupației maghiare. Acțiunile sale și scrierile critice la adresa regelui Carol I și a corupției liberale au atras o conspirație împotriva sa încă din 28 iunie 1883, când Eminescu a intrat în malaxorul manipulărilor și provocărilor făcute de autoritățile statului și de poliția secretă, care urmăreau izolarea și înlăturarea lui din viața publică, mai ales după ce citise poezia „Doina” la inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare din Iași. Autorităților le-a reușit izolarea lui Eminescu, făcându-l „nebun”, dar nu li s‑a părut suficientă marginalizarea socială; s‑a impus chiar eliminarea sa fizică. În primăvara lui 1889 Eminescu a fost internat, sănătos, la sanatoriul dr. Șuțu de pe strada Plantelor din București, pentru a ieși mort, cu picioarele înainte, în ziua de 15 sau 16 iunie, după unele versiuni.

De-a lungul anilor s‑au vehiculat numeroase mituri și speculații în legătură cu moartea sa, iar data de 15 iunie 1889 a stârnit confuzii și controverse. Această eroare a fost alimentată de încercările urmașilor celor care l‑au prigonit de a ascunde circumstanțele misterioase și grabnice ale înmormântării sale, care a avut loc a doua zi, pe 17 iunie. Graba de a‑l îngropa a ridicat întrebări legate de motivele din spatele acestui act, alimentând suspiciuni privind o posibilă otrăvire cu mercur; mercurul fusese folosit uneori ca tratament, deși era periculos, iar administrarea lui a dat naștere la speculații despre o crimă cu premeditare. În Occident nu se mai administra în sanatorii mercurul ca tratament, dar, ciudat pentru „vindecarea” lui Eminescu, i s‑a aplicat un tratament folosit de doctorii noștri școliți la Paris sau Berlin. E un fake news că doctorii noștri, care erau racordați prin studii și conferințe la Paris, Londra sau Viena, nu ar fi știut că mercurul ucide. Lui Eminescu i s‑a administrat intenționat această substanță otrăvitoare? Mai mulți martori oculari și colegi din epocă confirmă că Eminescu a fost găsit mort în dimineața zilei de 16 iunie, fapt susținut de publicații contemporane. De exemplu, Corneliu Botez din Botoșani, fost magistrat de elită și unul dintre primii biografi ai lui Eminescu, a urmărit într‑o carte să restituie adevărul istoric privind data morții, menționând‑o clar în scrierile sale. Martorii contemporani, inclusiv jurnaliști și prieteni ai poetului, aduc dovezi că Eminescu a avut momente de luciditate înainte de a deceda, în care a cerut un pahar cu lapte și a dorit să discute cu medicul său, dr. Șuțu. Controversele sunt amplificate de relatările despre rănile pe care le‑ar fi suferit, inclusiv o presupusă lovitură cu o cărămidă în tâmplă. Astfel de acuzații sugerează nu doar agresiune fizică, ci și un context politic tensionat, dat fiind critica sa dură la adresa regimului și a alianțelor puterii. Unele voci susțin că ar fi fost victima unei conspirații, care i-au adus moartea.

În privința documentelor oficiale ale epocii, profesorul și eminescologul Nae Georgescu a atras atenția asupra erorilor din certificatul de deces, care includ greșeli evidente de dată, nume și vârstă. De pildă, se menționează că Eminescu ar fi avut 43 de ani și că numele tatălui său ar fi fost Mihail, când acesta se numea Gheorghe. Aceste erori ridică întrebări legate de modul în care autoritățile au gestionat moartea unei personalități atât de cunoscute și întăresc ideea că s‑a încercat distorsionarea adevărului. Mai mult, s‑a încercat ascunderea asasinatului de stat? La momentul morții poetului, Veronica Micle a scris un poem dedicat lui Eminescu, fără a ști inițial că acesta fusese deja decedat. Această sincronizare emoționantă subliniază adâncimea legăturii lor. De asemenea, data de 16 iunie a fost menționată de Veronica Micle în corespondența sa, consolidând ideea că această zi a rămas în mentalitatea colectivă ca zi de comemorare. Există mărturii din presa interbelică care susțin asasinarea lui Mihai Eminescu, lovit cu o piatră în cap de un „nebun” din sanatoriu. Iată relatarea unui martor ocular publicată în Universul (București, 28 iunie 1926), apoi preluată și în alte ziare interbelice: „Un modest cetățean, Dumitrache Cosmănescu, fost frizer, povestește cum îl servea pe Eminescu la prăvălia sa și cum, în ziua tragediei, l‑a însoțit în grădina sanatoriului. Potrivit relatării, un alt bolnav — un fost profesor sau director de liceu de la Craiova, aflat în stare de ebrietate sau de alienare — i‑ar fi aplicat lui Eminescu o lovitură cu o cărămidă, rezultând o rană gravă la cap. Eminescu ar fi căzut, sângerând, spunând: „Dumitrache, adu repede doctorul, că mă prăpădesc… Asta m‑a omorât!” L‑au dus înapoi în cameră, i‑au acordat îngrijiri, dar, după scurt timp, ar fi murit. Relatarea menționează că autoritățile sanatoriului le‑ar fi cerut martorilor să tacă, iar povestea a fost privită ca o consecință a neglijenței administrației. În unele versiuni ale relatării, autorul agresiunii este identificat ca Petre (Petrea) Poenaru, o rudă îndepărtată a inventatorului Petrache Poenaru, fost tenor și director de operă, aflat în internare la același sanatoriu. Conform acestor relatări, Eminescu ar fi fost lovit în timp ce cânta „Deșteaptă‑te, române!”, după care a suferit o deteriorare rapidă a stării sale. Se mai spune că, la autopsia din 16 iunie 1889, creierul poetului ar fi fost uitat la o fereastră deschisă de o asistentă, ceea ce ar fi dus la deteriorarea rapidă a țesutului, împiedicând astfel studii anatomopatologice amănunțite. Medicul Gheorghe Marinescu ar fi constatat că nu a mai putut efectua analize, comentând cu regret privitor la lipsa unui studiu anatomo‑patologic adecvat. Unele versiuni susțin că dr. Șuțu ar fi ascuns un deces anterior comunicat oficial pentru a justifica această situație. Pe actul de deces apar semnăturile a doi martori din personalul spitalului, posibil analfabeți, iar erorile și lipsa de claritate din documente au alimentat suspiciuni. Deteriorarea rapidă a creierului mă duce la concluzia că Eminescu a murit totuși pe 15 iunie 1889, dar conducerea sanatoriului și autoritățile au avut interesul să declare decesul mai târziu pe 16 iunie, pentru a fi înmormântat repede Mihai Eminescu și cazul să fie închis.

Într‑o scrisoare, sora poetului, Henrietta Eminescu, scria: „Atâta vă spun și vă rog să spuneți la toți că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie și moartea i‑a fost cauzată prin spargerea capului ce i‑a făcut‑o un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească Dumnezeu pe cei mai răi oameni din lume să fie instalați la dr. Șuțu, că fiecare va avea sfârșitul iubitului meu frate.” O altă ciudățenie este că, deși Mihai Eminescu era botezat ortodox și credincios, nu a beneficiat de cele trei zile de priveghi obișnuite. Poetul a fost înmormântat în regim de urgență, pe 17 iunie, în cimitirul Bellu, într‑o zi ploioasă, fără priveghi îndelungat și, conform unor relatări, fără o cruce frumoasă, ceea ce a întărit impresia că autoritățile au dorit să șteargă urmele unei crime. Înmormântarea rapidă a intensificat teoriile conform cărora moartea lui Eminescu ar fi eliminarea ultimei piedici în calea unor interese geopolitice pro‑austro-germane, care controlau România cu o mână de fier, iar unirea Transilvaniei cu România, pe care Eminescu o susținea, a fost amânată până la 1 decembrie 1918.

Ionuț Țene 

Origini maramureșene ale nobililor polonezi din Regatul Poloniei în Evul Mediu

 În sudul regatului medieval polonez, în zona Galiției, dar și în Pocuția — teritoriu al complementarității moldo-poloneze, stăpânit și iubit de Ștefan cel Mare — a existat o nobilime românească care a stat la originea aristocrației poloneze medievale târzii și care a făcut istorie. Maramureșul istoric, de pe ambele maluri ale Tisei, a fost un spațiu al interferențelor româno-maghiare și, prin extindere, româno-poloneze. După ce regalitatea maghiară s-a impus cu ideea de comitat în Maramureș, la sfârșitul secolului al XIV-lea, voievozii, nobilimea și „coconii” maramureșeni s-au refugiat nu numai în Moldova, ci și în Galiția și în sudul regatului medieval polonez, întemeind o puternică castă nobiliară cu origini românești care a coordonat politica monarhiei de la Cracovia în Evul Mediu. Colecția de diplome maramureșene (secolele XIV–XV), publicată în ediția clasică de Ioan Mihalyi de Apșa în anul 1900, oferă probe esențiale despre funcționarea Maramureșului ca spațiu de frontieră activ, legat atât de coroana maghiară, cât și de rețele politice, militare și economice spre Polonia și Podolia. Actele — donațiuni regale, reglări de hotare, evocațiuni comitatale și confirmări — arată intersecția dintre serviciul militar, dreptul de proprietate și tradiția consuetudinară în garantarea continuității posesiunilor și a rolului regional. Subliniez aici Maramureșul istoric, cu teritoriul dincolo de Tisa, spre Galiția și Polonia, unde funcționa mănăstirea ortodoxă Peri ca centru ecleziastic românesc pan‑ortodox. Diplomele medievale rămân surse privilegiate pentru reconstituirea relațiilor politice și sociale de pe frontiera estică a Regatului Ungar. În Maramureș ele documentează nu doar posesii și hotare, ci și mobilizări militare, relații clientelare transfrontaliere și mecanisme juridice prin care comunitățile locale (români, ruteni, sași, maghiari) își apărau drepturile în fața raidurilor și a presiunilor regale. Recompensele prin pământ, emise de curțile regale (Buda, Visegrád), leagă nobilii maramureșeni de politica externă a coroanei ungare; actele corelează serviciul militar în est cu atribuirea de moșii, consolidând loialități și capacități defensive regionale.

Reambulările (erectio metarum) fixează hotarele tradiționale și funcționează ca instrument practic de apărare a dreptului de proprietate atunci când lipsesc documente sau apar revendicări rivale. Evocațiunile comitatale și procesele locale soluționau disputele — inclusiv pe cele generate de jafuri și raiduri transfrontaliere — asigurând un cadru juridic local de redresare. Actele bisericești completează sfera laică, arătând că jurisdicția religioasă și numirile clericale făceau parte din rețelele de influență și reglementare, care depășeau frontierele Maramureșului spre Polonia. Diplomele conțin dovezi directe ale contactelor cu spațiul polono‑podolian: donații confirmate pentru fapte de arme în est, mențiuni despre decedați în expediții „contra Polonorum” (de ex. diploma din 1411 a lui Sigismund) și relații clientelare cu magnatul podolian (ex. donația lui Vasilie pentru Sarkad, 1398). Aceste probe demonstrează că Maramureșul era implicat activ în dinamica estică, nu doar ca țintă a raidurilor, ci și ca sursă de recrutare și teren al interdependențelor politice. Prin confirmări regale și reambulări, nobilimea locală reușea frecvent să recupereze sau să consolideze drepturile de posesiune, menținând rețele de proprietate relativ stabile și memoria topografică a regiunii. Voievodii și nobilii au funcționat ca intermediari între comunități și autoritate, jucând rolul de „actori de frontieră” care mediau relațiile cu coroana și cu elitele estice. Toponimia păstrată în diplome susține continuitatea demografică și culturală, reflectând o coexistență etnică și confesională complexă, reglementată prin practici instituționale. Diplomele maramureșene din secolele XIV–XV dezvăluie o frontieră conectată. Maramureșul a fost integrat în rețele politice și militare care se întindeau spre Polonia și Podolia, iar instituțiile locale (reambulări, comitate, biserică) au permis reziliența posesiunilor și a ordinii sociale în fața perturbărilor. Pentru istoriografia regională, aceste acte sunt indispensabile — ele arată cum serviciul militar, dreptul de proprietate și tradiția consuetudinara au consolidat rolul Maramureșului într‑o sferă geopolitică mai largă, demonstrând că frontierele medievale funcționau ca spații de interdependență, nu doar de separare.

Migrațiile politice și demografice ale cneziilor românești din Maramureș și din nordul Moldovei spre sudul Poloniei (Galiția, Pocuția) în secolele XIV–XV reprezintă un fenomen insuficient explorat în istoriografia română. Lucrarea lui Ion Drăgușanul, ”Urmașii lui Dragoș Voievod” (2024), readuce în discuție o dimensiune importantă a acestui proces: contribuția boierimii române la formarea unei elite locale care, în timp, s‑a integrat în șleahta poloneză și a modelat peisajul etno‑cultural al regiunii carpato‑păduroase. Maramureșul medieval ocupă un spațiu de frontieră între Regatul Ungariei și entitățile estice în formare. Consolidarea regimurilor politice din secolul XIV, presiunile administrative și confesionale ale coroanei maghiare, conflictele interne generate de formarea Moldovei și oportunitățile economice din sudul Poloniei au creat un cadru în care boierii și cnezii români au căutat alternative de stabilitate și avans social. Regii polonezi, interesați de consolidarea și exploatarea regiunilor estice, au oferit privilegii, pământuri și scutiri fiscale, facilitând stabilirea unor grupuri nobiliare venite din Transilvania și Moldova. Un factor determinant al integrării a fost existența, în teritoriile sud‑polone, a unor comunități pastorale și țărănești de origine română/valahă. Aceste comunități — atestate în sursele poloneze post‑medievale sub termenul „wołosi/valachi/vołosi” — asigurau un mediu social și cultural favorabil noilor veniți, facilitând adaptarea sub protecția normelor rurale, a cutumelor valahe (Jus Valachicum) și a unor practici economice specifice pastoralismului. Astfel, migrarea boierilor nu a fost neapărat o fugă, ci și o strategie de relocare către teritorii în care capitalul lor economic și rețelele de clienți puteau fi valorificate. Drăgușanul argumentează, pe baza unei combinații de cronici, hrisoave, conscripții fiscale și date folclorice, că unele familii boierești maramureșene s‑au implantat în sudul Poloniei și și‑au construit, în cursul secolelor, o poziție nobilă locală. Exemple frecvent menționate în literatura secundară includ ramuri ale familiei Dragoș (Dragów/Sasów), precum și familii ca Chłopiccy sau Tarnawski, precum și numeroase patronimice și toponime (Wołoszyn etc.) care reflectă originea valahă. Integrarea a presupus adoptarea limbii poloneze, convertiri confesionale (în contextul favorurilor regale, orientându‑se adesea spre catolicism sau, ulterior, uniatisme/greco‑catolicism) și asimilarea în obiceiurile șleahtei, păstrându‑se în anumite cazuri tradiții și elemente identitare distincte.

Documentele fiscale și conscripțiile poloneze (secolele XVI–XVII) relevă tratamentul distinct al „satului valah” și al coloniștilor valahe, cu cote și taxe specifice legate de ocupațiile pastorale. Aceste surse confirmă nu doar prezența valahilor, ci și recunoașterea lor ca categorie socio‑economică aparte — element relevant pentru înțelegerea condițiilor de viață și a raportului lor cu elitele locale. Drăgușanul avansează interpretări largi privind continuități etno‑culturale pe termen lung în arealul carpatic, inclusiv ipoteze asupra unor substraturi (referiri la influențe celtice sau pelasgice) care urmăresc să explice convergențe culturale între români, slavi și germani în spațiul montan. Astfel de ipoteze sunt stimulative, dar rămân problematice metodologic: ele necesită probe arheologice, lingvistice și genetice solide pentru a trece din zona presupunerilor în cea a concluziilor istorice. De asemenea, utilizarea frecventă a legendelor și a cronicarilor, fără verificarea riguroasă a provenienței și a corelațiilor inter‑sursă, poate genera suprainterpretări. Chiar dacă anumite aspecte ale argumentației pot fi discutabile, meritele cărții constau în readucerea în atenție a unei dinamici istorice adesea marginalizate: mobilitatea boierimii maramureșene, influența sa în dezvoltarea micro‑elitei din Galiția/Pocuția și contribuția la profilarea unei zone etno‑culturale româno‑slave din nordul Carpaților. Studiul stimulează reevaluarea conexiunilor transfrontaliere și invită la investigații interdisciplinare care să coreleze izvoare scrise cu probe arheologice, onomastice și demografice. Fenomenul migrației boierimii maramureșene în sudul Poloniei constituie o componentă relevantă a istoriei medievale a spațiului carpato‑păduros. Urmașii lui Dragoș și Sas — identificați în epoca modernă cu termenii de valahi, gorali sau vlași în anumite regiuni — reflectă atât mobilitatea socială, cât și plasticitatea culturală a epocii. Pentru a consolida și rafina ipotezele propuse de Drăgușanul sunt necesare studii care să privilegieze verificarea strictă a surselor primare, comparații onomastice sistematice, analize arheologice și abordări interdisciplinare care să delimiteze între ceea ce poate fi demonstrat și ceea ce rămâne interpretare provocatoare. Numai astfel se poate transforma o paradigmă stimulativă într‑un capitol solid al istoriei românilor din arealul carpatic și al influențelor lor în Europa Centrală și de Est.

Migrațiile boierimii maramureșene și nord‑moldovene către sudul Poloniei (Galiția, Pocuția) în secolele XIV–XVI constituie un capitol important, dar insuficient explorat, al istoriei europene medievale. Studiile contemporane românești și lucrările interbelice poloneze — în special monografia lui Ludwik Wyrostek (Familia Drag‑Sas, Cracovia, 1932) și analiza recentă a lui Ion Drăgușanul (Urmașii lui Dragoș Voievod, 2024) — conturează o imagine complexă: boieri și cnezi români care, confruntați cu presiuni politice și economice, își caută debușee în Regatul Polon, contribuind la formarea unor elite locale cu rădăcini valahe. Ludwik Wyrostek s-a născut pe 10 martie 1895 la Gliczarów și a decedat pe 4 octombrie 1947. A fost un istoric, genealogist și cercetător de istorie regională polonez specializat pe relațiile româno-poloneze și maghiare în evul mediu. Se face referire în cartea sa la nobilii maramureșeni. În acele vremuri, Maramureșul medieval era o zonă de frontieră între Regatul Ungariei, Transilvania și spațiul estic în formare. Consolidarea administrației ungare, extinderea controlului comitatelor și presiunile confesionale au generat mobilitate socială și politică. Paralel, sudul Poloniei oferea în această perioadă oportunități: protecția regală, privilegii de colonizare, pământuri disponibile și o piață regională în dezvoltare. Prezența unor comunități pastorale având obârșii valahe pe versanții nordici ai Carpaților a facilitat integrarea noilor veniți, creând o platformă socială și culturală compatibilă cu tradițiile cneziale românești.

Sursa principală de interes o constituie descendența cnezilor maramureșeni, în special familia Dragoș. Pe baza documentelor din arhivele poloneze, dar și a cronicarilor și a izvoarelor locale, Wyrostek și alți cercetători identifică ramuri ale familiei care s‑au stabilit în Galiția și în regiunile muntoase sud‑polone, primind privilegii și, în multe cazuri, integrându‑se în șleahta poloneză. Această integrare a implicat adoptări lingvistice și confesionale (catolicism sau ulterior uniatism/greco‑catolicism), însă înregistrările onomastice, toponimice și ecleziastice păstrează urme ale originii valahe: nume ca Wołoszyn, urme de obiceiuri pastorale sau mențiuni privind Jus Valachicum în documentele fiscale. Documentele fiscale și conscripțiile (secolele XVI–XVII) menționează explicit satele „valahice” și economia lor — păstoritul, plățile specifice, statutul coloniștilor valahe. Aceste surse arată că „valahii” erau recunoscuți ca o categorie socio‑economică distinctă, iar boierii veniți din Maramureș au profitat de aceste structuri: au primit pământuri, privilegii fiscale și posibilitatea de a‑și extinde rețelele de clientele rurale, consolidându‑și astfel poziția regională.

Elementul onomastic „Sas” în linia Dragoș‑Sas a generat interpretări divergente. Unele lecturi istorice (inclusiv influențate de stereotipuri sau teorii din prima jumătate a secolului XX) au văzut în „Sas” o origine săsească a familiei; cercetările genealogice și contextul local sugerează însă că „Sas” poate fi un nume propriu sau un epitet intern familiei dragoșene, fără a implica automat ascendență germană. Astfel, analizarea prosopografică, compararea hrisoavelor și verificarea genealogiei rămân esențiale pentru clarificare. Multe interpretări sunt vulnerabile din cauza lacunelor surselor primare, a utilizării cronicarilor și a legendelor ca izvoare și a influențelor metodologice din rândul autorilor. Ipotezele privind continuități etnice profunde (de pildă, substraturi celtice sau pelasgice) necesită probe arheologice, lingvistice și genetice pentru a fi susținute științific. Se impun studii comparative care să coreleze date onomastice, documentare, arheologice și genealogice, precum și editări critice și traduceri ale lucrărilor relevante (inclusiv reeditarea lui Wyrostek) pentru a clarifica ambiguitățile. Reconstituirea parcursului „urmașilor” Dragoș și Sas oferă nu doar o poveste genealogică, ci și o cheie pentru înțelegerea interacțiunilor transfrontaliere în Bazinul Carpatic: migrație aristocratică, transfer de privilegii, convergențe culturale și formarea unor elite hibridizate. Fenomenul migrației boierimii maramureșene în sudul Poloniei și formarea unei nobilii „româno‑poloneze” rămâne un câmp fertil pentru cercetare. Urmașii lui Dragoș și Sas — identificați în surse moderne ca valahi, gorali sau vlași — ilustrează mobilitatea, adaptabilitatea și rolul de punte culturală între Europa Centrală și cea de Est. Pentru a consolida aceste ipoteze sunt necesare reeditări ale surselor valoroase, traduceri critice, prosopografie riguroasă și abordări interdisciplinare care să transforme posibilele speculații în concluzii istorice verificate. Augmentarea acestui subiect al originii românești a unei părți a aristocrației poloneze reprezintă o pistă de cercetare pentru developarea unor legături de sânge și tradiție comună dintre spațiul românesc și cel slav de respirație religioasă catolică. Originile române maramureșene ale unei părți ale elitei nobiliare poloneze arată profunda conexiune istorică între cele două popoare vecine, cu un rol marcant de pavăză la porțile Europei.

Ionuț Țene

Rușine, UDMR!

 

 De ce este nevoie de un ministru al Culturii în persoana academicianului Ioan‑Aurel Pop

Fără cultură națională, o națiune și o țară sunt supuse dispariției istorice. Poate nu întâmplător, în fruntea acestui minister al Culturii de o importanță primordială s‑au pus tot felul de analfabeți funcționali și oameni în afara culturii. Cu obstinație, clasa conducătoare, supra-pusă de corupție deasupra poporului român, a numit la Cultură doar oameni fără cultură și fără simțământ patriotic, tocmai pentru a distruge fibra și ființa națională a poporului român. România trebuie să depășească paradigma „Ministerul Culturii — Cenușăreasa bugetară a României”. Clasa politică așa‑zis „proeuropeană” a susținut doar miniștri ai Culturii de la UDMR care au ignorat interesul spiritual și cultural românesc. Astfel, o înregistrare audio a umplut paharul răbdării românilor, în care ministrul Culturii, András Demeter, folosește expresii grosolane la adresa „interesului național” — spunând „îmi bag p… în interesul național, pentru că eu sunt ungur” — și a reaprins o dispută publică cu valențe politice, etnice și instituționale. Demnitarul nu neagă existența înregistrării, calificând‑o însă drept o „anecdotă” din 2011–2012, ceea ce nu atenuează impactul unei formule care, rostită de un reprezentant al statului, are efecte simbolice și practice. Înregistrarea ar fi fost realizată într‑o discuție legată de achiziția Radio Chișinău de către Radio România, tranzacție care a făcut obiectul unei anchete privind un posibil prejudiciu. Afirmația vulgară, justificată etnic („pentru că eu sunt ungur”), a declanșat reacții dure în spațiul public și parlamentar. Deputatul Mihail Neamțu (AUR), președintele Comisiei pentru cultură din Camera Deputaților, a cerut corect demisia imediată a ministrului, calificând declarațiile drept inacceptabile și subliniind necesitatea responsabilității politice pentru un oficial care adresează o insultă interesului național.

Rolul unui ministru impune reținere și respect pentru normele publice și valorile culturii naționale. Să respecte România, nu să o jignească grosolan. Rușine conducerii UDMR care a propus un astfel de specimen în fruntea Culturii. Chiar dacă Demeter susține că a acționat ulterior în interesul României și invocă realizările sale culturale, o astfel de frază din partea unui demnitar erodează încrederea în instituții și alimentează tensiuni interetnice folositoare Rusiei sau Ucrainei. Mai mult, folosirea argumentului etnic pentru a justifica disprețul față de „interesul național” ridică întrebări privind echilibrul între reprezentarea minorităților și obligația față de stat. Pe lângă polemica imediată, cazul redeschide discuția despre parcursul profesional al lui András István Demeter. Criticii notează că, din 1990 până în prezent, Demeter a ocupat numeroase poziții în diverse instituții ale statului, ajungând recent să dețină simultan mai multe funcții de conducere în aceeași instituție. Aceste observații sunt folosite pentru a sublinia o problemă mai largă: concentrarea puterii, politizarea posturilor culturale și permeabilitatea mecanismelor de responsabilizare. De asemenea, în mediile critice circulă afirmații și reproșuri privind gesturi simbolice din anii ’90 — inclusiv relatări despre un incident din 1990 în care ar fi călcat în picioare tricolorul românesc la Târgu-Mureș. Pe de altă parte datorită acestro miniștri grobieni, subfinanțarea Culturii în ultimii 20 de ani a slăbit ființa națională și a făcut ca intelectualii de valoare să părăsească țara. Poate asta s‑a urmărit, prin subfinanțare și prin menținerea unui membru UDMR în fruntea Culturii române? Incidentul cu Demeter depășește simpla ofensă verbală. Acesta jignește adânc tot poporul român. Avem acum și un test pentru cultura responsabilității în administrația publică românească. Reacțiile parlamentare — precum cererea de demisie a deputatului Mihail Neamțu — și atenția publică impun un răspuns instituțional ferm, transparent și proporțional. Este nevoie, în sfârșit, ca după atâția ani în care UDMR a condus ministerul, la conducerea acestei instituții să fie un etnic român, un om de valoare și cu respirație culturală românească. Demisia lui András Demeter nu este suficientă pentru spălarea obrazului jignit al tuturor românilor. Să răspundă și penal. Guvernul României trebuie să schimbe paradigma și să considere Ministerul Culturii drept unul dintre cele mai importante ministere ale țării, care să aloce sume bugetare suficiente pentru renașterea națională și spirituală a poporului român umilit de grobianism, politică și ignoranță.

Propun, în fruntea acestui minister, pe academicianul Ioan‑Aurel Pop, fost președinte al Academiei Române și fost rector al UBB, singura personalitate a poporului român care astăzi ar putea ridica din „cenușa mizeriei politicianiste și a ignoranței” cultura română. Este singura voce autentică care va reuși să unească energiile naționale și să ridice cultura română la nivelul valoric și axiologic din perioada interbelică sau de pe vremea lui Titu Maiorescu. În ultima vreme, pozițiile lui Ioan‑Aurel Pop în favoarea unor poeți interbelici și a personalităților sacrificate de comuniști în temnițe au primit recunoașterea și recunoștința românilor. Ioan‑Aurel Pop a dovedit că are caracter și nu se lasă frânt de legi „antiromânești” votate de aproape toate partidele în parlament, cu o ignoranță crasă față de trecutul istoric care uimește și jignește. Cu Ioan‑Aurel Pop ca ministru al Culturii, România se va regenera spiritual și cultural, premisă a renașterii politice și economice. Va fi un ministru paideic pe linia noiciană, de ființare culturală. E singurul care va avea sprijinul oamenilor de cultură din țară pentru a finanța și sprijini cultura. Fără cultură, poporul român dispare. Ioan‑Aurel Pop întrunește suma energiilor culturale și intelectuale ale românilor pentru a începe renașterea și regenerarea națională a României în Europa și în lume. Acum și pentru viitorul unei națiuni române demne și culte în fruntea Europei.

Ionuț Țene

Cum petreceau liceenii clujeni de 1 Mai la Cluj-Napoca, în anii ’80

Azi sărbătoarea de 1 Mai muncitoresc nu mai are nicio relevanță simbolică pentru români. E doar încă o zi liberă pentru city‑break‑uri, pensiuni montane, la mare sau la țară. Melodia „Râde iarăși primăvara” de Ciprian Porumbescu (https://www.facebook.com/watch/?v=573958403235608) fusese pusă pe versuri noi și transformată de regimul comunist în imnul zilei de 1 Mai muncitoresc. Azi, frumoasa melodie a bucovineanului Ciprian Porumbescu nu mai trezește emoții, doar pentru cei din generația mea, care au mai apucat, în anii 1980, serbările, paradele și petrecerile câmpenești de 1 Mai. La sfârșitul anilor ’80 nu mai credea nimeni în comunism, marxism sau în regimul ceaușist. Totul se transformase în formalism sau motivație de petrecere și de zi liberă, bineînțeles după parada obligatorie de 1 Mai. Cu câteva zile înainte de 1 Mai se producea o mare agitație în liceul meu de filologie‑istorie „Ady Șincai”, din centrul municipiului Cluj‑Napoca. Diriginții de clasă, alături de secretarul UTC pe școală și secretarii UTC pe clase, făceau liste cu elevii care trebuiau să participe la parada comunistă de 1 Mai din fața Teatrului Național și de pe B-dul Dr. Petru Groza. Liderul PCR pe școală, un fost jurnalist cu mustață de la un ziar central, R.L., trimis la munca de jos în școala noastră de Ceaușescu, intra peste noi în pauze să ne spună ferm să ne înscriem pe listele de participare la parada de 1 Mai.

Elevii din cămin, cei din mediul rural, spuneau că trebuie să meargă acasă la lucru în grădină, alții își scoteau certificate medicale, iar eu, cu „dizidenții” liceului — în frunte cu Lovasz M. (viitorul șef de cabinet al lui Szőcz Géza, decedat recent de o boală necruțătoare), caricaturistul Radu Z., cu care lipteam manifeste anticomuniste pe holurile liceului, și cu poetul D. C., cu care recitam poezii interzise — refuzam să ne înscriem pe listele de paradă. Apoi începea calvarul: presiunile din partea dirigintelui, de altfel un reputat istoric de valoare internațională azi, dar și mustrările din partea liderilor UTC, viitorii lideri politici sau ai economiei de piață ai Clujului de azi. Personal, am participat o singură dată la parada de 1 Mai, mai mult din curiozitate. De fapt, parada era un marș haotic în care muncitorii de pe platforma industrială CUG sau de la Carbochim și Terapia, îmbrăcați în șalopete noi, treceau primii pe lângă tribuna oficială din fața „obeliscului sovietic”, unde trona prim‑secretarul partidului Ioachim Moga cu mahării locali; apoi urmau alte categorii sociale, de la profesori până la croitorese. UTC‑iștii, în costume de liceu sau albastre de PTAP, conduși de liderii UTC — viitorii politicieni ai tranziției și integrării europene, printre ei aflându‑se tânărul lider comunist local George M., prieten cu Nicu Ceaușescu — defilau urmăriți de pionieri cu cravate roșii și cămăși albe de nailon. Parada dezlânată era pe acorduri din megafone ale cântecului lui Ciprian Porumbescu, presărate cu pauze în care se scandau lozinci: „Ceaușescu pace”, „Ceaușescu și poporul” etc. Propriu‑zis, parada era o plimbare dezlânată în care noi, tinerii, făceam glume și râdeam de postura inflexibilă de paiață a liderului PCR local, Ioachim Moga. Cu toții așteptam nerăbdători partea a doua a zilei de 1 Mai: petrecerea cu mici și bere la Făget sau Hoia.

După ce ajungeam pe B‑dul „Dr. Petru Groza” (azi Eroilor) ne dispersam din coloană și fugeam fiecare către „casele” noastre din blocurile muncitorești, nu înainte de a ne da întâlnire la un loc fix din pădurea Făget, la ora 13. Parada se termina, în general, spre ora 12. Ajunși rapid acasă, în cartierul muncitoresc Mănăștur, cu autobuze Ikarus roșii supraîncărcate, care mergeau pe butelii de gaz amplasate deasupra, luam repede o pereche de blugi albaștri cumpărați din Oserul de la Timișoara, de la sârbi, pe care îi frecam cu cărămidă de BCA albă furată de pe șantiere, ca să le dăm „autenticitate”, așa cum făceau grupurile de tineri naționaliști și anticomuniști maghiari din cartier, cunoscuții „cioveși”, cu care ne mai băteam pentru că vorbeau urât despre Avram Iancu. Altfel, în rest ne înțelegeam bine și beam bere împreună pe terasa de la Big Mănăștur sau în „jungla” din pârâu, care azi este acoperit de pe B‑dul Primăverii. Unul dintre liderii cioveșilor era celebrul Akos, prieten cu mine, care pleca o dată pe an în Ungaria, că așa dădea voie partidul să mergi cu pașaportul verde, și ne aducea Coca‑Cola și brânză topită cu „paprika”. Bucuriile acelor vremuri erau foarte simple. Ca adolescenți, după parada muncitorească, ne întâlneam la celebra „Poiană” din Făget, la capătul actualei baze sportive „La terenuri”, unde câțiva adolescenți cu blugi prespălați și frecați cu BCA și cămăși de nailon sau tricouri marinărești, cu câțiva lei în buzunar, aprindeam un foc din vreascuri în care frigeam, ținând în mână, bucăți de crengi de alun înfipte în bucățele de slănină. Unsoarea scursă o puneam pe felii de pâine și le mâncam cu o poftă nebună, într-o vreme când toată mâncarea era raționalizată la Cluj‑Napoca.

După ce mâncam bucățelele de pâine cu slănină topită beam apă din sticle de sticlă cu dop de plută și plecam spre cabana Sf. Ion prin pădurea de brazi, ca să vedem petrecerea câmpenească și ce a organizat partidul comunist. După un drum de 45 de minute prin pădurea de foioase și de brazi ajungeam la vechea cabană Sf. Ion, ridicată din lemn uns cu petrol. Aici, în câteva tonete de tablă, se vindeau mici la grătar și bere Ursus Jubileu 1978. Tonetele erau puține și cozile imense. Mii de mănăștureni și clujeni așteptau la coadă să ia doi sau trei mici cu muștar — că nu se dădeau mai mult — și o bere Jubileu de căciulă. Din câteva casetofoane aduse din Ungaria se auzeau melodii de ABBA, Modern Talking, AC/DC sau Toto Cutugno. Fete tinere dansau pe capotele bătrânelor Dacii 1300. După ce stăteai o oră la coadă, luam doi mici cu muștar, cu scobitori pe tăvițe de hârtie, și o bere de fiecare. Nimeni nu ne întreba că suntem minori — legislația nu era atunci că nu se vinde alcool celor sub 18 ani. Luam micii și berea și ne retrăgeam la umbra din pădure și mâncam cu poftă. Apoi, printre glume nevinovate de adolescenți, beam berea Jubileu cu gust de sodă. De altfel, nu erau rare unele zvonuri despre decese după ce se bea dintr‑o sticlă de bere care nu fusese bine spălată după reciclare. După ce mâncam și beam, ne întindeam pe frunze uscate la odihnă și priveam spectacolul lumii agitate, a cărei singură bucurie era să stea la coadă în fumul greu al grătarelor, să asculte ABBA sau Boney M și să le ofere copiilor Quick Cola.

După ce terminam cu distracția în Făget, mergeam pe jos prin Tăietura Turcului la Pădurea Hoia, acolo unde, pe un amfiteatru natural de iarbă, la marginea pădurii și a muzeului satului, se desfășurau pe scene de asfalt și beton spectacole folclorice. Bani de bere nu mai aveam, dar întotdeauna găseam un prieten sau coleg cu o halbă la care i se făcea milă de noi și beam împreună din paharul greu de sticlă, privind la Dumitru Fărcaș cum cânta la taragot sau la Furdui Iancu. Și uite așa trecea simplu ziua de 1 Mai, iar seara ne întorceam în cartierul muncitoresc Mănăștur, pe întuneric, cu becuri stradale sparte sau lipsă, dar fericiți că am avut o zi liberă. Ne puneam în sufragerie, pe canapea, și aprindeam televizorul alb‑negru Compliment 75, Lux sau Olt, în care îl vedeam pe Nicolae Ceaușescu cum salută imensa paradă de 1 Mai de la București. Beam un sirop de căpșuni cu apă ca să ne astâmpărăm foamea și ne culcam visând la „raiul” capitalist, că de cel comunist eram de mult lămuriți ce hram purta. După 1990, liderii UTC ne‑au spus „pa” și au plecat la București în Parlament și apoi, mai târziu, la Bruxelles. Noi am rămas.

Ionuț Țene

România, în pragul falimentului economic, moral și demografic. Spre dispariție?!

Reforma lui Bolojan a însemnat să se ia de la săraci și să se dea la bogați. S-au tăiat salariile celor săraci ca să ajungă bani pentru clientela de partid, pentru pensii speciale și pentru cumulul veniturilor la pensionarii speciali și la magistrați. Abia peste 15 ani magistrații se vor pensiona ca ceilalți români, iar securiștii și polițiștii au rămas cu pensii la 45 de ani, unice în Europa, pentru ca apoi să lucreze tot la stat. Inclusiv reformele în administrația locală au însemnat doar să se ia bani de la cei fără carnet de partid ca să ajungă la cei cu carnet de partid sau cu carnet de la servicii.

Totodată, judecătorii Curții Constituționale a României (CCR) beneficiază de salarii și sporuri substanțiale, având un salariu de bază de peste 47.000 de lei (aprox. 9.232 de euro) și sporuri ce includ: spor de stres/supliment: 11.768 de lei (aprox. 2.300 de euro), reprezentând 25% din salariu; spor de confidențialitate: 2.354 lei (aprox. 500 de euro). Aceste sporuri contribuie la un venit lunar total care depășește semnificativ salariul de bază. În ciuda crizei economice, CCR nu a aplicat măsuri de austeritate și a menținut nivelul veniturilor. Judecătorii nu sunt afectați de reducerea pensiilor speciale, deși Curtea a validat aceste măsuri la nivel general. Unii judecători cumulează salariile cu pensii speciale consistente, precum Cristian Deliorga (aproximativ 68.700 lei lunar) și Mihaela Ciochină (aproximativ 34.000 lei lunar). Doar trei judecători nu beneficiază de pensii speciale, ceea ce ridică întrebări privind echitatea sistemului. Aceste informații apar într-un context de deficit bugetar de 121,77 miliarde de lei, generând discuții despre necesitatea reducerii cheltuielilor și optimizării resurselor publice. Veniturile judecătorilor CCR continuă să atragă atenția, evidențiind diferențele dintre așteptările publice și realitatea financiară a instituțiilor statului.

Subliniez că datoria externă totală a României a crescut cu 1,5 miliarde de euro în primele două luni ale anului 2026, ajungând la 229,9 miliarde de euro, conform datelor publicate de Banca Națională a României (BNR). În detaliu, datoria pe termen lung a atins 182,5 miliarde de euro, cu o creștere de 1,2% față de sfârșitul anului 2025, în timp ce datoria pe termen scurt a scăzut la 47,4 miliarde de euro, reprezentând o diminuare de 1,5%. Rata serviciului datoriei externe pe termen lung a fost de 12,9%, în scădere de la 18,4% în 2025. Gradul de acoperire a importurilor de bunuri și servicii a fost de 6,7 luni, față de 6,0 luni la sfârșitul anului anterior. De asemenea, gradul de acoperire a datoriei externe pe termen scurt, calculat în raport cu rezervele valutare, a fost de 107,3%, comparativ cu 104,4% în decembrie 2025. Contul curent al balanței de plăți a înregistrat un deficit de 3,1 miliarde de euro în perioada ianuarie–februarie 2026, mai mic decât deficitul de 3,6 miliarde de euro în aceeași perioadă din 2025. Deficitul pe balanța bunurilor a scăzut cu 932 milioane de euro, în timp ce balanța serviciilor a avut un excedent mai mic cu 225 milioane de euro. În ceea ce privește investițiile directe ale nerezidenților în România, acestea au crescut la 1,128 miliarde de euro, comparativ cu 854 milioane de euro în aceeași perioadă a anului anterior. Participațiile la capital au totalizat 1,180 miliarde de euro, iar creditele intragrup au marcat o valoare netă negativă de 52 milioane de euro. Tăierile lui Bolojan au dus la criză, nu la relansare.

Producția industrială din România a înregistrat o scădere semnificativă în primele două luni ale anului 2026, comparativ cu perioada similară din 2025, conform datelor publicate de Institutul Național de Statistică (INS). Astfel, în perioada 1 ianuarie–28 februarie 2026, producția industrială a scăzut cu 2,6% ca serie brută și cu 2,5% după ajustarea în funcție de numărul de zile lucrătoare și de sezonalitate. În februarie 2026, față de luna precedentă, producția industrială a avut o creștere de 9,3%, însă analiza pe mai lungă durată relevă tendințe îngrijorătoare. Industria prelucrătoare a înregistrat o scădere de 4,4%, iar industria extractivă a scăzut cu 2,7% în primele două luni ale anului. Pe de altă parte, sectorul de producție și furnizare de energie electrică și termică, gaze, apă caldă și aer condiționat a cunoscut o creștere de 7,6% în aceeași perioadă, comparativ cu anul anterior. Când se compară februarie 2026 cu luna corespunzătoare din anul precedent, s-au observat scăderi în industria extractivă (-3,5%) și în industria prelucrătoare (-2,8%), deși sectorul energetic a crescut cu 4,5%. Aceste date reflectă provocările cu care se confruntă economia românească, evidențiind dificultățile din sectorul industrial și necesitatea unor măsuri adecvate pentru a stimula creșterea și a stabiliza economia.

Datoria externă a României se apropie de 230 de miliarde de euro, după o creștere de 1,5 miliarde de euro în primele două luni ale anului 2026, conform datelor recente publicate de Banca Națională. Datoria pe termen lung constituie 182,5 miliarde de euro, în timp ce datoria pe termen scurt se ridică la 47,4 miliarde de euro. În acest context economic complicat, președintele Consiliului Fiscal, Daniel Dăianu, subliniază necesitatea continuării măsurilor de consolidare fiscală, mai ales în lumina noului șoc energetic generat de conflictul din Orientul Mijlociu. Dăianu avertizează că o posibilă blocare a strâmtorii Ormuz ar putea afecta sever prețurile combustibililor și ale altor bunuri, iar daunele aduse infrastructurii energetice din regiune sugerează că nu se va reveni rapid la prețurile anterioare. De asemenea, el menționează că datoria publică a României se află în jur de 60% din PIB, o creștere semnificativă față de 39% în 2019, devenind o vulnerabilitate majoră pentru economia națională în contextul costurilor de împrumut tot mai ridicate. Astfel, consolidarea bugetară devine o prioritate pentru a menține datoria sub control și a asigura stabilitatea economică pe termen lung.

Conform proiecțiilor demografice realizate de Eurostat, România își va pierde aproape un sfert din populație până în anul 2100, estimându-se că va avea aproximativ 14,4 milioane de locuitori, în scădere cu 4,6 milioane de persoane față de cei 19 milioane prognozați pentru 2025. Clasa de mijloc dispare în România, iar greul reformelor îl duc tot cei săraci, care au fost afectați de măsurile lui Bolojan, nu cei bogați și cei din sistemul care ne conduc de 35 de ani. S-au făcut tăieri, au avut loc reduceri, dar cheltuielile au crescut în bugetul de stat pentru că nu s-a tăiat la clientela de partid și la privilegiații din sistemul corupt care conduce România. Într-o țară în care reforma lui Bolojan a însemnat să se ia bani de la mame — de la indemnizații pentru creșterea copilului, de la burse pentru elevi — pentru a se da clientelei de partid, securiștilor, pensionarilor cu cumul și magistraților, este clar că ne aflăm într-o iarnă demografică și suntem pe cale să dispară ca popor. Suntem singura țară în care nu există un proiect de sprijin economico-social al natalității. Mai mult, părinții cu peste trei copii sunt pedepsiți prin impozite și prețuri mai mari pentru veniturile care se împart la mai mulți. Grindenii, Bolojenii, Friții și toată clasa politică post-decembristă, cu opacitatea pecuniară a serviciilor secrete, nu au înțeles că consecința politicilor lor greșite va duce la dispariția României ca stat — politic, economic și demografic. Cine le va mai plăti pensiile si salariile nesimțite celor din clasa supra-pusă de privilegiați? Nimeni. Poporul român este epuizat. Asistăm la falimentul total al țării, cu complicitatea guvernelor post-decembriste, clasei politice și a serviciilor secrete ignorante. Datori vânduți, cei puternici ne vor arunca la „câinii războiului” și dezmembrării. E nevoie de o resetare totală și dureroasă ca să nu disparem ca națiune si țară. Cine ne va mai salva?

Ionuț Țene