Gentleman-ul poet Cornel Dorel Lar și referințele lui sufletești!

 

Cu reverențe semnalăm apariția volumului de poezii ”Reverențe rimate”, editura ”Caiete Silvane” Zalău, 2022 a poetului Cornel D. Lar. Cartea îmi este cu atât mai dragă întrucât dedicația este semnată de autor dar și de către nepotul bunului meu prieten Cornel Gheorghe Cosmuța – Cristian Emanuel Cosmuța, cetățean european (trăitor în Italia și România, după pofta inimii).

Demersul literar îl explică chiar autorul: ”Nu știu să citesc printre cuvinte, dar îmi place să cred că simt magia lor. Scriu cel mai adesea sentimental, însă mă declar pragmatic în acțiuni. E un oarecare paradox aici. Dar timpul îngemănează cele două stări: sentimentalul din suflet cu matematica din profesie”.

În primul poem al volumului ”Mă semnez” aflăm că autorul este ”...nimic/Iar pentru unii nici măcar atât./Supus unei sentințe de calic,/Și-n lume nerecunoscut//Pentru unii-s un exemplu bun,/Și din greșeala mea învață./Iar pentru alții sunt nebun,/Ce doar patetic se revarsă”. După cum bine observați, Cornel D. Lar scrie cu o lejeritate debordantă, rima și ritmul fiind la purtător cu toate că a lucrat în domeniul finanțelor și a fost și primar al localității Ileanda, Sălaj.

Parcurgând întregul volum ”Reverențe rimate” multe poezii îmi amintesc de marele poet Ion Pillat, atât prin temele abordate cât și structura lor. De asemenea viziunea edenică asupra naturii, simplitatea limbajului poetic, lirismul și emotivitatea care sporesc valoarea poeziilor te fac să nu lași cartea din mână, să citești toate poeziile ei.

Tema morții o găsim în mai multe poezii, dar poetul este conștient că nu poate scăpa și acceptă cu seninătate până la urmă acest firesc al vieții omului pe pământ: ”Mă izgonesc definitiv în ignoranță,/ Te-oi mai iubi și-n ultimă instanță,/ Când clopote vor bate vestea iminentă,/ A împreunării mele cu veșnicia permanentă” (”Rătăcire”) sau ”Nu cer nimic acestei vieți,/Sortită mi-e demult o altă,/Voi credeți astăzi tot ce vreți,/Și bucuros mă duc la braț cu soarta” (”Fericitul trist”) ori ”Să nu faci umbră de ești om,/Pe unde calci să crească flori,/Alege să fii roadele din pom,/Și nu-ți fă pe pământ comori” (”Să n-aibă moartea ultimul cuvânt”).

O altă temă abordată de poetul Cornel Dorel Lar este iubirea, care are mai multe fațete: iubirea carnală, iubirea de cei dragi, iubirea de România și istoria ei, iubirea de glia strămoșească.  În acest sens ultim sens vă propun poezia ”Glod – Sarmisegetuza mea”: ”A fost o vreme când cosmosu-mi era,/Un sat bătrân pe malul unei ape line,/Un loc de vis rămas și-acum în inima,/Ce plânge după tine.//La vest cu Someșul cel falnic curgător,/Păduri în cele patru puncte cardinale,/La nord e Dealul Tocii de care îmi e dor,/La est Imașul pentru animale.//Avea de toate satul unde prima dată,/Deschis-am ochii și primul pas făcut,/Am plâns, am râs și am iubit o fată,/Încă vrăjit și-acum de primul ei sărut.//Cu iarba moale sub tălpile desculțe,/Șesuri cu grâne, livezi pe deal cu rod,/O școală cu profesori în stare să te-nalțe,/Cetate fără seamăn cu numele de Glod.//Un sat cu oameni vrednici ca niciunde,/Și cu credință strămoșească bisericii din sat,/Din arșițele verilor înțelepciuni profunde,/Din toate cele bune Dumnezeu ne-a dat.//Îi simt și-acum mirosul de uliți locuite,/De toți cei dragi în inimă rămași pe veci,/Pe-atunci nu erau casele de oameni părăsite,/Nu erau fântânile și valea și izvorul mare, seci.//Sunt moșii și strămoșii în Sfântul tău pământ,/Mi-ai fost și-mi ești istoria copilăriei mele,/În lume azi te port cu dor și drag în gând,/Prin tine încă mama își mai lasă urmele.//Precum odinioară pentru sfânta Dacia a fost,/Cetate capitală neprețuita Sarmisegetuza,/Ești totul pentru mine, al vieții rost,/Tu, Glod, ești Sarmisegetuza mea”. Un imn, un elogiu mai profund nu am auzit decât la marele povestitor Ion Creangă în ”Amintiri din copilărie” despre Humulești. Din păcate autorul are dreptate, Glodul, cel cu profesori eminenți, cu elevi deveniți personalități de nivel internațional, a început să fie părăsit, să devină sumbru prin lipsa glasurilor de copii și a tinerilor. Sunt case goale sau ocupate, vremelnic de alții, nefericiți ai vremurilor pe care le trăim.

Cornel Dorel Lar încheie volumul cu poezia ”Celor ce mă critică” și iarăși gândul mă duce la altcineva din Literatura română dar și Universală - Poetul național Mihai Eminescu ”Criticilor mei”. Autorul se explică deși se crede ”curat”, plagiatul aparținând în special clasei politice actuale și bârfitorilor de serviciu și încheie optimist, autoîncurajându-se: ”De poți, în viață luptă-te cu tine!/Eu m-am învins, exclam cu bucurie!/De guști triumful învingătorului învins,/Vei fi mai liber decât ai fost vreodată./P.S. Luați seama bine!/V-am numit critici nu bârfitori”.

În concluzie, o carte de poezii în care autorul și-a pus ”în palmele cititorului sufletul”, o carte care are girul poetului și editorului Daniel Săuca iar glodenii Sălajului au primit-o cu mult drag!

                                                                                              Gelu Dragoș, UZPR