de Gheorghe Pârja
Peste câteva zile începe școala. Eu cinstesc acest
eveniment cu o întâmplare. Am fost în grupul câtorva profesori de liceu,
dascăli mai tineri și expansivi, instruiți pentru profesie, cu multe păreri
personale despre nobila atitudine de la catedră. Pe care o respect deoarece și
eu m-am pregătit pentru predarea la clasă. De atunci, învățământul a trecut
prin multe experimente, după cum a trecut, și mai trece, societatea românească.
Doamnele și domnii profesori și-au mărturisit părerile, cu sugestive sugestii,
de care nu ține seama nimeni dintre diriguitorii cei mari. S-a văzut când au
fost puse în discuție publică legile învățământului, mulți profesori au
reacționat cu propuneri izvorâte din propria experiență, dar ideile lor au
rămas în dosare.
Asta spune multe și despre democrația didactică.
Oamenii s-au resemnat și au împărtășit înțelesul zicalei de pe la noi: cum vine
de sus, așa merge pe fus! Sau: treacă astăzi, vină mâine, eu câștig un colț de
pâine! Dar cum vremea zicalelor a cam trecut, mă îndrept spre analize curajoase,
pertinente, despre starea reală a acestui domeniu extrem de important pentru
mersul societății românești. Una dintre aceste prospecțiuni, necesare pentru
evaluarea stării de fapt, aparține scriitoarei Andrea H. Hedeș, care a trecut
prin învățământ, are un copil de școală și este conectată la lumea cărții. Ea
crede că de la revoluție încoace, fiecare ministru a vrut o schimbare, unii
chiar o reformă.
În ideea alinierii la Europa, sistemul nostru
educațional a fost și este schingiuit uneori după planuri care păreau de bun
augur, alteori după bunul plac al celui aflat vremelnic la cârma ministerului.
Scrie Andrea: „Tot ce se poate strica a fost stricat. Tot ce s-a putut face
invers de cum era, chiar dacă era bine, a fost întors pe dos. Conducătorii au
sperat că vor rămâne în istorie drept cei care au reformat sistemul de
învățământ. Poate visau și la o statuie. Rezultatele sunt penibile. Nu, nu
despre elevii olimpici este vorba. Ei sunt în foarte mare parte rezultatul
strădaniei părinților.” Dincolo de aceste excepții cu care se fotografiază
demnitarii, elevii români ies din școală blazați, debusolați, nepregătiți
pentru viață. Să termini opt clase și să nu cunoști cum se calculează suprafața
triunghiului, mi se pare un mare semnal de alarmă pentru învățământul de la
sate.
Românii emigrează, în mare parte sunt forță de muncă
primară. Nu există un proiect de țară pentru educație. Nu există susținere
pentru elevii de rând. Spun cu mare durere că și calitatea multor dascăli este
precară. Sunt reticenți, fără inițiativă, fără creativitate pedagogică,
ademeniți de proiecte impuse, sunt fără emoții profesionale. O spun în
cunoștință de cauză. Stau liniștiți la catedra lor, unii au idei, dar nu le fac
publice din cauza ierarhiilor, mai ales politice. Analiștii mai curajoși
vorbesc despre analfabeții funcțional dintr-o Românie educată, o sintagmă
orgolioasă, care nu acoperă demersul propus. Este o cinică glumă politică!
Un fenomen tăcut sunt directorii de instituții
școlare. Nu se prea știe despre ei, nu ies în față cu fala școlii pe care o
conduc. Cine se interesează ce fac absolvenții lor? Mai scrie Andrea în revista
„Neuma”: „Sunt absolvenți care au o diplomă și care nu au ce face cu ea.
Doctoratele obținute în universitățile noastre sunt privite de mulți ani cu reticență.
Situația s-a deteriorat. O seamă de miniștri sunt suspectați de plagiat, iar
sistemul face tot ce poate pentru a-i proteja. Pentru a pune capac, chiar un
fost ministru al educației a fost nevoit să demisioneze, fiind acuzat de
plagiat.”
Vin din lumea cretei și a penarului și am ajuns în
epoca tabletei. Cu toată schimbarea lumii, a pieței de muncă, nevoia de
învățare nu s-a schimbat. A devenit mai aprigă lupta pentru un loc de muncă. Un
director de firmă îmi spunea că la evaluarea candidaților pentru un post în
firma sa, mulți absolvenți nu dovedesc cunoștințele necesare. Am mai spus-o de
multe ori că nu de un mare conducător avem nevoie acum, ci de un nou Spiru
Haret, care să pună bazele unui viitor pentru această țară. Cu creta, penarul
și tableta. Da, Andrea, ar fi o puternică dovadă de patriotism, cea mai vie
dovadă de dragoste de țară. Așteptăm, dar așteptăm cam de multă vreme.
Acum, la început de an școlar se zvonește că
Ministerul Educației are în vedere reducerea numărului de ore de Limba Română.
Adică o oră pe săptămână. Fostul cadru didactic din mine se revoltă. Ce pot
învăța elevii în acest timp picurat cu ceară? Doamnelor și domnilor care
slujiți catedra de Limba și literatura română, spuneți doamnei ministru și
oamenilor politici că țara în care trăim se numește România. Iar limba de stat
este Limba Română pe cele două maluri ale Prutului. Încolo, spor la învățătură
în noul an școlar!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu