Sila mai mare decât vina

de Gheorghe Pârja

Când m-am ridicat și eu din satul meu și am pornit prin lume, mama îmi spunea, de fiecare dată când ieșeam pe poartă, să am grijă cu cine mă întâlnesc, ce vorbesc, pe cine îl socotesc prieten, cui îmi încredințez sufletul, că în lumea asta sunt și oameni răi. Nu-ți vor binele, abia așteaptă să te vadă la necaz și apoi să râdă pe ascuns. Așa mă sfătuia mama, petrecându-mă cu ochii până în josul uliței. Și dacă nu-i adevărat ce ai făcut, ce ai vorbit, dragul meu, sila este mai mare decât vina, era gândul mamei, pus de merinde pentru drum. Recunosc, mai ales în tumultul tinereții, mai uitam de grija mamei pentru mine. M-am întâlnit cu mulți oameni, le-am pus sufletul în palmă, m-am mândrit că aveam vocația prieteniei, mi-am făcut mulți apropiați.

Știam tot din curtea părintească, de la bătrânii satului, cum a fost Moșu Lupu, că în lume nu poți trăi fără oameni. Cu ei te sfătuiești, te ajuți la necaz, cu ei îți limpezești gândurile, la mulți dintre ei afli izvorul omeniei. Recunosc că zestrea de acasă mi-a fost de mare preț în viață. Așa mi-am făcut prieteni de mare valoare sufletească, cu purtare frumoasă, dornici să se afirme prin învățătură, să dăruiască fără a pretinde întorsură. Cu câțiva dintre ei am rămas locuitori ai livezii cu prieteni, vorba cântecului, de la tinerețe până acum. Dar într-o zi, vorbele mamei au început să plângă. Să se adeverească. Crud și fără ocolișuri. Binele închipuit de mine s-a dovedit o pradă nimerită pentru unele caractere de vânt ori de vulpi, evident, viclene.

M-am trezit brusc din catifelata mea bunătate. Mama nu l-a citit pe Schopenhauer, care în aforismele sale asupra înțelepciunii de viață, cu două secole în urmă, tocmai despre purtarea unor oameni față de alții scrie. Sila, adică învinuirea fără argumente, este mai mare decât vina, am întâlnit-o de multe ori în viața mea. Această cugetare autohtonă mi-a rămas până în ziua de astăzi o înfățișare a nedreptății. Costeanu, bărbatul falnic care avea cea mai frumoasă și roditoare livadă din sat, îi spunea strâmbătate. De neuitat mi-au rămas cuvintele, care se legau în gânduri apăsate, despre nedreptățile făcute de unii oameni ai legii prin sălile de judecată ale Orașului. Ca să nu fie purtați prin sălile de judecată pentru cazuri mărunte, satul a inventat Comisia de Împăciuire, din care făceau parte înțelepți ai satului, unde era și Costeanu. Acolo se lămureau pricinile dintre oameni, de cele mai multe ori adunările se încheiau cu lămuriri drepte, acceptate de părți.

Acolo se cântărea cât este silă, adică abuz, și câtă vinovăție conține fapta. De obicei totul se încheia cu o strângere de mână și cu un aldămaș. Așa se nivelau animozitățile din sat. O să-mi spuneți că vorbesc despre stări de fapt arhaice, care nu se potrivesc cu lumea asta modernă, măcinată de mai multe răutăți. Da, dar acolo se reglau relațiile dintre oameni, se reîntorceau în suflet omenia, prietenia, împăcarea cu sine. Că nici la Tribunalul de la Haga nu se întâmplă astfel de lucruri. În lumea din imediata apropiere funcționează pe spații largi constatarea din satul meu. Adică, sila este mai mare decât vina! Ne uimim în tăcere cum sunt arestați oameni de afaceri, doctori, politicieni, iar apoi, după o furtună mediatică fără precedent, ni se spune cu seninătate că au fost nevinovați.

Și ni se strecoară în suflet tulburătoare sentimente despre dreptate. Că mai am o morală din înțelepciunea oamenilor verticali: lasă lumea cum îi ea, n-o faceți din bună, rea! Îmi aduc aminte că am scris cuvinte de admirație pentru prieteni care mi-au intrat în curtea casei mele părintești. De acolo de unde a pornit zicala din titlu. Voi, prietenii care m-ați salvat de glorie zadarnică. M-ați învățat să fiu mai bun, romantic și îngăduitor. Cred că aveți tot timpul ceva frumos de mărturisit. E o cinste pământeană să răsune bucuria într-un loc atât de simplu. Noi vă primim în livada cu prieteni, aici, lângă fosta cale ferată, unde am învățat cum pruncia poate fi dusă cu un tren forestier. Și nu ascund că și eu am avut parte de spusa mamei.

Gloanțele fățărniciei ieșeau pe țeavă. Pânză de păianjen s-au făcut. Când sila a fost mai mare ca vina. Dar eu zic: nimic să nu am, numai în prieteni să cânte păsări! Pe la noi, oamenii horesc, iar păsările cântă.