Cred că una dintre marile spaime ale oamenilor, mai presus decât cea de moarte este spaima de singurătate. Într-o lume înghesuită, cu atâtea miliarde de oameni grăbiți, pierduți și îngândurați fiecare de ale sale există, poate nu paradoxal, un număr uriaș de oameni singuri, însingurați, uitați, pierduți, nealinați, nealintați, nemângâiați, retrași în colțurile lor de lume, în blocurile lor de 11 etaje, de 100 de etaje sau in casele lor de la stradă sau uitate pe vâlcele și în păduri. În astfel de case e bine să fii singur pentru că vrei să fii singur. Am aflat din nou, din două surse sigure, că voi fi din nou singur. Să stai stană nu e bine, să te bucuri, să urli? Marii singuratici nu dau lecții de singurătate. Singurătatea este o boală care, uneori se lecuiește prin ea însăși sau este folosită de ”vindecători” spirituali care nu cunosc decât suprafața sufletului uman, falși ori ticăloși care se mulează pe frica celui singur și îi anulează voința, chemându-l într-o singurătate și mai înspăimântătoare… Am văzut un astfel de caz recent. Cel îngrozitor de singur se ascunde în singurătatea altuia și fac și mai mare dezastrul, din spaimă, din lipsă de reacție. Cum șarpele îngheață micul șoricel privindu-l in ochi. Am cunoscut și cunosc și eu, pe termene imprecise, singurătatea, știu că uneori este ademenitoare, alteori este o adevărată grozăvie care bagă oamenii în saloanele psihiatrilor sau ale spitalelor de nebuni. Așa cum s-a întâmplat cu marele poet german Friedrich Holderlin. Am cunoscut singurătatea uneori de voie, alteori de nevoie, alteori cu voluptate și, chiar dacă mi-a dat uneori fiori de moarte, am învins-o într-un fel sau altul, gândindu-mă cu drag, cu iubire, la cei dragi. Împărțim astfel singurătatea la doi și ni se pare că nu mai suntem așa de singuri. Singurătatea este și mai înfiorătoare când devine singurătate în doi sau unul dintre cei doi se vindecă de singurătatea lui agățat ca un păianjen de spinarea, de ochii, de privirea celui învins de frica de singurătatea. Este uman dar inuman. Sublimarea singurătății în poeme de singurătate sau despre singurătate nu-i ajută pe cei singuri, poate-i coboară și mai mult în singurătatea lor dar le dă sentimentul veșniciei, parcă ar mai conta prea mult asta in veșnicie. Nu prea au fost scrise poeme mari de singurătate de către poeții care nu au exersat sau traversat singurătatea. Dacă n-ai dormit în casa ei și n-ai stat cu ea la masă singurătatea e un pic deplasată. Nu e, firește, nici o glorie să fii singur, după cum nu e nemaipomenit dacă măcar un timp pe zi nu te poți retrage într-un colț cu tine însuți. Sunt minunate poemele lui Adrian Păunescu despre această angoasă pe care unii o exploatează cu nerușinare intrând în chip de salvatori în casa celor singuri. Poemul ”Singurătate” pe care-l cântă dumnezeiește Tatiana Stepa e o minunăție care lecuiește….un pic, o secundă. M-am întrebat adesea cât oi fi fiind de singur. Uneori mă descopăr îngrozitor de singur, alteori proaspăt singur, de parcă singurătatea s-ar fi strâns toată la ușa mea, alteori trebuie, sunt nevoit să o caut. Mi-a plăcut, de când l-am citit si descoperit – poemul ”Singurătate” scrisă de singuratecul de la curțile prințeselor Rainer Maria Rilke. Dar nu numai pentru asta și nu de aceea îl reproduc aici pentru prietenii, dușmanii, singuraticii mei, cu drag (imi place mai mult traducerea poetului Alexandru Al. Phillipide):
Singurătate
Singurătatea ca o ploaie-mi pare.
Din mări ea suie către înserare;
şi din câmpii pierdute-n depărtare
suie la cer, statornicu-i lăcaş.
Şi-abia din cer se lasă pe oraş.
Şi plouă-n ora vag crepusculară,
când toate străzile spre zori se-ndreaptă,
când trupuri ce nimica nu aflară,
dezamăgit şi trist se trag deoparte;
când oameni care se urăsc de moarte
dorm în acelaşi pat, atât de-aproape:
singurătatea trece-atunci pe ape...
Singurătatea e ca ploaia, care suie
într-asfințit din marea amăruie;
din șes, pe care nici țipenie nu e,
ea urcă-n ceruri care,-adesea, curg…
Și-abia de-acolo cade peste burg.
În ore-ambigui plouă; ceru-i mat,
străzile, însă, dau s-o ia spre ziuă
și-ndrăgostiții, care n-au aflat
ce-i dragostea, își iau, mâhniți adio,
iar cei ce se urăsc dorm prea aproape
unul de altul, în același pat:
singurătatea luată fiind atunci de ape.
Iată și pictura la care mă duce gândul:
Adam Bălțatu, Interior țăranesc
Nimeni, nimic, niciodată
Mă gândeam la dezamăgirile mele de tot felul, dacă e bine sau nu să le dau curs, să le iau în seamă, dacă chiar trebuie să îmi pese sau nu. Și mi-a venit în minte figura lui Ciprian, viața lui, despre care am știut atâtea din 1983 încoace, la fel cum și el a știut atâtea despre viața mea și mi-am zis: Ce sunt toate astea pe lângă lunga și sfâșietoarea lui tristețe, pe lângă umilința și umilirea pe care le-a îndurat cu demnitate dar și cu sfâșiere sufletească, pe lângă moartea lui la 54 de ani în urma infarctului făcut de pe urma acestor zbateri supraomenești? ( pentru că discutam cu el la telefon dar și când ne întâlneam în București sau aiurea – și mie îmi spunea fără rețineri tot ce îl durea și îl frământa….) Ce sunt deșertăciunile astea toate pe lângă renunțarea lui scârbită (… Scârbit de tot, izbava morții chem….recitam pe rând câte un vers din sonetul acela al lui Shakespeare…), pe lângă durerea mamei lui pe când îl purtau spre cavou, pe lângă dezamăgirea lui din care nu a mai putut îndrepta nimic? Nu l-am putut privi mort, am stat departe și încercam să mă amăgesc cu discuția cu el, acolo în grădina casei aceleia mari, la un pahar de vin, noapte târziu, avută cu ani și ani în urmă, când știam că nu suntem veșnici dar ne prefăcea că suntem. Am discutat atâtea despre moarte, despre viață și despre viața de după, despre sens și lipsa de sens și despre amândouă deodată, am încercat căi spirituale și filozofii rezumate….”Dar toate astea n-au servit la nimic, doctore, la nimic….” Ce bine a găsit Nichita: ”Tristețea mea aude nenăscuții câini/pe nenăscuții oameni cum îi latră” Și-atunci, pentru ce să duc, pentru ce să ducem atâția bolovani pe suflet? Ciprian i-a dus, i-a purtat cu el și i s-au prăvălit peste trup, în groapă….Iartă-mă, bătrâne, iartă-mă, coane! Poate că am fi găsit o ”soluție” metafizică și am fi putut arunca la timp măcar unul dintre bolovanii aceia….Iluziile noastre, poezia, dragostea, sensul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu