de Alexandru Florin Țene
Cronicarii secolului al XVII-lea au promovat ideea
originii romane(latină)a poporului din spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Această viziune a fost receptată de cultura românească şi păstrată până astăzi.
(M. Eliade, De la Zalmoxis la Genghishan, Ed. Știinţifică şi Enciclopedică,
1980, p. 85). Moştenirea geto-dacică în cultura noastră a fost promovată pentru
prima dată de Dimitrie Cantemir cu un secol mai târziu, aducând argumente
asemănările unor cuvinte din limba română, însă, insistând pe superstiţii şi
mitologie, subliniind ”cultul străvechi al Daciei” (Descrierea Moldovei de D.
Cantemir”). În a doua jumătate a secolului XIX, ideea latinităţiii este
promovată cu asiduitate ca „cea dintâi mare aventură spirituală a Ardealului” (Lucian
Blaga, Şcoala ardeleanălatinistă, în Vremea, nr. 726, din 28 XI, 1973, p. 7),
iar B.P. Haşdeu, încă tânăr fiind, (186o), prin articolele sale insistă asupra
problemei dacilor (Perti-/au dacii?) arătând că Traian a subjugat numai daci,
nu i-a exterminat în războaiele cu romanii. Interesul asupra soartei dacilor
l-a avut şi Vasile Pârvan, care în Getica (1926) încearcă să analizeze
protoistoria Daciei. Această nouă orientare a fost promovată, pe plan literar,
de revista Gândirea, ce a apărut prima oară la Cluj, care a publicat în 1921 un
articol semnat de Lucian Blaga, intitulat simtomatic Revolta fondului nostru
nelatin (Gândirea, I, 1921, nr.10, p.181- 182, studiul este reprodus în
”Ceasornicul de nisip”,1973, p. 47-50). În Isvoade (1972, p. 17o) Lucian Blaga
pune un accent deosebit pe dacismul nostru. Însă, tot el recunoaşte mai târziu
că acest articol are stângăcii juvenile. Tot în acest context filosoful afirmă
că orgoliul latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să
suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi.
Astăzi e lipsit de bun simţ (L. Blaga, Iyvoade, 1972, p. 17o), După cum se
observă istoria, prin oamenii de cultură, consemnează că suntem latini,având
următoarele caracteristici: limpiditate, raţionalitate, cumpătare, iubitori de
formă-dar vrând-nevrând suntem mai mult însemnatul procent de sânge slav şi
trac,ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care
ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneală.(L. Blaga, Ceasornicul de nisip, 1973,
p. 47). Analogia pe care o face, de data aceasta poetul Blaga, într-un
experiment biologic al încrucişării unei flori albe cu una roşie a aceleiaşi
varietăţ, prin acest exemplu, încearcă să sublinieze faptul că în spiritul
românesc dominanta latinităţii, liniştită şi prin excelenţă culturală
coabitează cu alte spirite cu care ne-am încrucişat.
Avem însă şi un bogat fond slav-trac, exusperant şi
vital (…)Simetria şi armonia latină, nu e adeseori sfârtecată de furtuna care
fulgeră molcom în adâncurile oarecum metafizice ale sufletului românesc. E o
revoltă a fondului nostru nelatin. Suntem morminte vii ale strămoşilor (L.
Blaga, Ceasornicul de nisip, p. 48). Mulţi cercetători au încercat să
revalorizeze fondul autohton al limbii române şi a originii neamului nostru. În
acest context un rol important l-a jucat personalitatea lui Zalmoxe ce apare la
mulţi scriitori ca profet (Zalmoxis. Mister Păgân de L. Blaga, Cluj, 1921). Tot
în cadrul acelei viziuni filosoful născut la Lancrăm, se 14 întreabă: De ce să
ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare
desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria noastră
natură-un aluat în care se dospesc atâtea virtualităţi? Să ne ucidem
corsetându-ne într-o formulă de claritate latină, când cuprindem în plus atâtea
alte posibilităţi de dezvoltare? Atât Haşdeu cât şi Blaga au avut un interes
deosebit pentru moştenirea dacică. La fel şi Mircea Eliade, care îl valorizează
pe Zalmoxe, acesta fiind întruchiparea geniului religios al daco-geţilor,
pentru că, în ultima instanţă, el reprezintă spiritualitatea autohtonilor a
acestor strămoşi aproape mitici învinşi şi asimilaţi de romani (M. Eliade, De
la Zalmoxis la Genghis-Han,198o,p. 86). Interesul lui Blaga pentru strămoşii
daci,care-i numeşte oameni de pădure(Izvoade ,1972,p.2001),este subliniat şi în
Elogiu academic din 1937,dar şi în studiul Permanenţa preistoriei, din
1943(Fiinţa istorică,1977, p. 49-67). Atât în Paşii Profetului ,cât şi în
poemul Zamolxe, găsim analogii despre misterul păgân din munţii Daciei.
În acest context Eugen Todoran remarcă:creaţiunea
autorului nu numai că este în concordanţă cu istoria,dar legenda există în
tradiţia orală întocmai cum poetul a indicato în piesă (E. Todoran, Dramaturgia
lui Lucian Blaga,studiu introductiv la teatrul lui Lucian Blaga,1970, p. XII).
Filosoful recunoaşte că Vasile Pârvan în Getica a pus în circulaţie numeroase
idei asupra mitologiei şi religiei geto-dacilor în care s-au strecurat
coeficienţi de spiritualitate personală. Spre aceaşi mitologie a alunecat şi
cercetătorul, din păcate decedat, în urmă cu câţiva ani, preotul Dumitru Bălaşa
un cercetător original privind rădăcinile geto-dacilor. Autorul tratatului
Getica susţine că geţii credeau într-un singur zeu de sorginte
uraniană:Zamolxe. Nici Pârvan, nici Blaga şi Eliade nu au căzut de accord
privind numele zeului dacilor. Unii îl scriu: Zamolxe, iar alţii Zalmoxis. În
contradicţie cu Blaga care îi atribuia lui Pârvan susţinerea monoteismului la
daci, Radu Vulpe subliniază faptul că autorul tratatului Getica consideră
religia geto-dacă henoteistă. Henoteismul nu-i caracterizează numai pe
geto-daci, dar şi pe toate popoarele indo-europene. Spre deosebire că poporul
de atunci de pe teritoriuzl actual al României l-a păstrat mai pur decât
alţii.(V. Pârvan, Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene,
Ediţia IV, 1967, p.162, nota 31 aparţinând lui Radu Vulpe) Realitatea este că,
nici până în present nu s-a ajuns la un consens al istoricilor visà-vis de caracterul
religiei geto-dacilor. La sfârşitul secolului XIX, Erwin Rhode în Psyche(1894),
pag. 319/322)susţine caracterul monoteist al religiei geto-dacilor. Această
poziţie a influenţat pe Pârvan, pe Ioan Coman şi R. Pettazoni. Însă ,pe de altă
parte dualismul concretizat în Zamolxis şi Gebeleizis este susţinut, pe la
186o, de G. Bessel, iar în sens ironian de A.D. Xenopol. Acesta din urmă este
convins că la început religia dacilor a fost politeistă, ca a tracilor, dar
datorită învăţăturii lui Zamolxis ea s-a schimbat într-o religie
reflexivă,având modelul lui Ahriman şi Ormuz (Ion Horaţiu Crişan,Burebista şi
epoca sa, ed. II, 1977,p. 448). Dar Mircea Eliade şi Lucian Blaga consideră că
aceste argumente şi dovezi,nu sunt îndeajuns pentru a reconstitui mitologia şi
religia getodacă {L. Blaga,Saeculum, 1943 ,nr.4, p. 4), iar Constantin
Daicoviciu scria în acest sens:Metoda topografiei stilistice a mitologiilor
ariene nu e decât o splendidă confirmare pe alte căi decât cele
filologice,istorice şi arheologice al acestui caracter politeist al credinţei
strămoşilor (Dacica, 1968, p. 18). 15 Firea poetică a lui Blaga îl face să vadă
în versul Frunză verde un ecou al preistoriei.
Întrezărim în dosul cuvintelor un verde arhaic de
mitologie şi magie a pădurii şi a zeităţilor vegetale (Saeculum). Mircea Eliade
a susţinut, în secolul trecut, integrarea materialelor etnologice şi folclorice
europene în orizontul istoriei universale a religiilor.(Mircea Eliade, Historie
des croyanus et des idees religieuses). Blaga publică în Saeculum un articol
interesant în care se apleacă cu evlavie asupra ideii continuităţii
multimilenară a culturii noastre folclorice şi ethnografice, considerând satul
de tip arhaic reprezentantul preistoriei în lumea noastră istorică (L. Blaga
Fiinţa istorică, p. 6o). Încă mulţi ani de-acum înainte vom mai avea revolta
mitologiei în spaţiul istoric românesc până când o va extompa europenizarea
ţării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu