Crăciunul de melodii

Crăciunul copilăriei mele era, mai întâi de toate, o sărbătoare acustică. Aerul rece vibra de colinzi și urături. Începând cu prima zi de Crăciun, mama cânta „Nașterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru∕ Răsărit-a lumii lumina cunoștinței∕ Că întru dânsa ceea ce slujeau stelelor∕ De la stea s-au învățat să Te slujească pe Tine, Soarele dreptății∕ Şi să se închine Ție, Răsăritul cel de Sus∕ Doamne, Slavă Ție!”. Cu acest cântec mama punea masa de Crăciun. O masă cu mămăligă, răcituri și pârjoale. Mama mai gătea de Crăciun borș scăzut. Şi cozonaci. Un cuptor plin cu pâine și cozonaci mai mari și mai mici. Cozonacii erau dulci și aromați, stropiți cu un amestec de albuș de ou cu zahăr. Tot de Crăciunul pe vechi, mama ținea să gustăm carne de vrabie. Auzise ea că dacă mănânci vrăbii de Crăciun, ești sprinten tot anul. Îmi amintesc cum într-un an am urcat ambele pe scară să căutăm vrăbii în streașina casei. Nu am găsit nimic, dar aveam niște rude mai norocoase, care capturau vrăbii și păstrau și pentru mama. Îmi era grozav de milă de vrăbiuță, mi se părea un ritual păgân, chiar nu știu de unde s-a luat, dar în satul meu de baștină, de Crăciun, toată lumea sacrifica vrăbiile din streșini. În serile de Crăciun, ne adunam copiii din mahala și mergeam cu colindatul. Învățam cu toții o colindă și o cântam pe sub ferestrele gospodarilor. Nu mergeam pe la toți. Fiecare casă avea o istorie a sa, pe care eram obligați s-o știm. Bunăoară, de vecina din stânga nu te puteai apropia cu colinda. Era ursuză și rea. Încuia poarta de cu ziuă și puteai să bați mult și bine, nu deschidea niciodată pentru colindători. Alți vecini erau alcoolici și nu avea niciun rost să le bați la poartă. Mergeam, de regulă, pe la neamuri, care știam că au pregătit pentru noi biscuiți, bomboane, nuci și ceva bănuți. Eu și cu o prietenă-două găseam un clopoțel și făceam planul de acțiuni, pe unde să mergem, cum să ne ferim de câini etc. Într-un an am pierdut clopoțelul. Colindă frumoasă aveam, lista cu neamuri pe la care trebuia să mergem era pregătită – dar clopoțelul era de negăsit. Atunci am salvat situația cu o cană de metal și o linguriță. Trișam, desigur, dar nu era să ratăm spectacolul colindatului doar pentru că nu găseam clopoțelul.

Mare ne-a fost rușinea când nana Veniuța, pe care o colindam în curte, sub geam, a cerut să vadă clopoțelul. O fi sesizat ea un sunet fals, care nu semăna cu clopoțel și a vrut să se convingă cu ochii ei. Cana era în buzunărașul meu. Cum să i-o arăt? Am încercat să mă fofilez, că ne grăbim, că altă dată... Nana Veniuța însă știa cu ce să mă ia. Făcea niște prăjituri de se topeau în gură, nu era chip de rezistat. Cu asta m-a momit. Hai veniți în casă, să vă servească nana cu prăjituri cu zahăr pudră. În timp ce înfulecam o prăjitură, am recunoscut că clopoțelul era de fapt o cană de metal, care, cu o lingură în ea, suna ca un clopoțel. Adică aproape ca un clopoțel. Cel puțin așa ar fi trebuit să sune afară, sub geam, acoperit de vocile noastre. Familia ei și acum își amintește cum s-au amuzat atunci pe seama „clopoțelului” meu.

De zăpezile de Crăciun ce să mai zic? Senzația de zbor, de la sania copilăriei o am. Cu euforia pe care nimic altceva n-o putea egala atunci. De aceea, amintirea Crăciunului de cândva e miros de cozonac, e colindă, e libertate și zbor.

Tatiana POTÎNG