Ioan Suciu (4 decembrie 1907, Blaj – 27 iunie 1953,
Sighetu Marmației, Maramureș) a fost un episcop român unit, arestat de
autoritățile comuniste în anul 1948 și decedat în închisoare.
A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019.
Este sărbătorit în Biserica Catolică în data 2 iunie.
ORIGINEA
Ioan Suciu s-a născut în familia preotului unit
Vasile Suciu și a Mariei Suciu, născută Coltor. A fost al patrulea, în ordine
cronologică, dintre cei 9 copii, 5 băieți și 4 fete, ai familiei părintelui
Vasile Suciu.
Unul din frații săi a fost academicianul Gheorghe
Claudiu Suciu (1905-1990), cu merite în domeniul petrochimiei.
COPILĂRIA
ȘI STUDIILE
«Nelucu» Suciu a fost unul dintre cei mai buni
fotbaliști ai Clubului Sportiv din Blaj. Era preocupat de structura materiei,
despre care avea discuții însuflețite cu fratele său Gheorghe, devenit profesor
universitar în domeniul chimiei. Vacanțele școlare și le petrecea frecvent
făcând drumeții, contemplând frumusețile naturii. «Nelucu» a făcut studiile
primare la Blaj (clasele I – III), iar clasa a IV-a primară a făcut-o la Beiuș,
din cauza Primului Război Mondial.
În liceu a fost prieten și coleg de clasă cu Tit
Liviu Chinezu, devenit și el episcop, decedat de asemenea în închisorile
comuniste. Prietenia lor a durat până la sfârșitul vieții.
A urmat studiile liceale la Liceul „Sfântul Vasile
cel Mare” din Blaj. La vârsta de 17 ani s-a hotărât să devină preot. În anul
1925, a promovat cu succes examenul de bacalaureat. A fost trimis la Roma, la
Colegiul Bizantin „Sf. Atanasie”, alături de Tit Liviu Chinezu, unde a obținut
titlurile de doctor în filosofie și în teologie. Cu prilejul obținerii titlului
de doctor în teologie, cunoscutul călugăr dominican Reginald Garrigou Lagrange
l-a felicitat pe Ioan Suciu și i-a pus în deget inelul universității, lucru ce
se întâmpla foarte rar și constituia un semn de apreciere deosebită. După încă
alți șase ani de studii la Institutul „Angelicum”, la 29 noiembrie 1931, a fost
hirotonit preot, la Roma.
Revenit în țară, a fost numit profesor de religie și
limba italiană la liceul comercial de băieți, apoi la Academia de Teologie din
Blaj, la catedra de Morală și Pastorală, pe care, odinioară, a onorat-o și
unchiul său, Ioan Coltor, rector la Institutul Vancean (întemeiat de
mitropolitul Ioan Vancea).
În timpul copilăriei și al primei tinereți, Ioan
Suciu a avut de trăit două evenimente unice: mutarea forțată a familiei la
Beiuș, împreună cu clerul Blajului, iar la sfârșitul anului 1918, euforia
Unirii Transilvaniei cu România, de la 1 decembrie.
Tânărul preot Ioan Suciu era inima și sufletul
tinerilor, pe care căuta întotdeauna să-i atragă spre virtute. Se afla mereu în
mijlocul lor și lua parte deseori la jocurile lor, luând exemplul sfântului Don
Bosco. Așa i-a apărut ideea să-i ofere acestui tineret o lectură plăcută,
educativă și instructivă. A înființat revista „Marianistul”, care era destinată
exclusiv copiilor. Cu ajutorul preoților, catiheților și profesorilor de
religie, revista s-a răspândit în toate școlile din Ardeal. Ceva mai târziu,
această revistă a fost înlocuită de publicația „Tinerimea Nouă”, care se adresa
unui cerc mult mai larg de tineri cititori, inclusiv studențimii. La început a
fost scrisă aproape în întregime de redactorul însuși, mai târziu și-a format
un grup de colaboratori dintre tinerii apropiați și dotați în acest domeniu. În
felul acesta, a început Apostolatul Tinerimii. În mijlocul tineretului,
apostolul sporea în stăruință și har. „Din această văpaie de dragoste
suprafirească sau născut lucrările sale, de mare răsunet nu numai în inimile
tinerilor, ci și ale celor vârstnici”.
EPISCOP
La 6 mai 1940 a fost numit episcop, iar la 20 iulie
1940, în ziua de Sfântul Ilie, a fost hirotonit episcop titular de Moglena
(Slatina, Bulgaria) și auxiliar al episcopului Valeriu Traian Frențiu de la
Oradea, episcopi consacratori fiind Iuliu Hossu de la Cluj, Valeriu Traian
Frențiu al Oradiei Mari și Ioan Bălan al Lugojului, în Catedrala Sfântul
Nicolae din Oradea. Din 29 august 1941 a fost auxiliar tot de Oradea, dar acum
al episcopului Iuliu Hossu, numit administrator apostolic. Episcopul Valeriu
Traian Frențiu a revenit la Oradea doar în 1947. Episcopul Ioan Suciu s-a
afirmat ca unul dintre cei mari oratori ai Bisericii și prieten de suflet al
tinerilor.
În urma Dictatului de la Viena, de la 30 august
1940, sub ocupația horthystă (1940–1944), a rămas la Oradea, fiind persecutat,
arestat pentru câteva zile, dar a rămas activ în vizitațiile canonice și a
încurajat poporul discriminat, dându-i speranța eliberării de sub jugul străin.
În anul 1942 a mers cu pașaport la București, unde a avut o întrevedere cu
mareșalul Ion Antonescu.
În octombrie 1944, în condițiile derutei în care se
aflau trupele horthyste și hitleriste, ca urmare a avansării armatelor române
și sovietice în Ardeal, un grup de ofițeri horthyști au vrut să-i împuște pe
episcopul Ioan Suciu, pe preotul Eugen Foișor, precum și pe alți preoți uniți
români. Un ofițer superior a fost de părere că execuția nu se poate face fără
judecată, iar probele nu sunt nici concludente, nici suficiente. Pe lângă
aceasta, trupa trebuia să plece pentru operații militare mai urgente, așa încât
ofițerii s-au retras, iar episcopul Suciu și secretarul său s-au întors în
birourile lor, necrezându-și ochilor că au scăpat.
SUB
TEROAREA COMUNISTĂ
În anul 1947 episcopul Ioan Suciu a fost numit de
Sfântul Scaun în funcția de mare răspundere de administrator apostolic al
Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, până la clarificarea numirii,
recunoașterii și instalării noului mitropolit, ales în 1946 în persoana episcopului
Alexandru Rusu al Maramureșului, pentru care guvernul comunist al lui Petru
Groza refuza să-și dea acordul.
Recunoașterea ca mitropolit a lui Alexandru Rusu nu
a avut loc niciodată. Episcopul Suciu, în calitatea sa de administrator
apostolic al Arhiedecezei de Alba Iulia și Făgăraș, a căutat să salveze școlile
și celelalte instituții ale Bisericii Române Unite „naționalizate” de
autoritățile comuniste instalate la putere cu concursul trupelor sovietice de
ocupație.
„Episcopul a combătut comunismul cu toată puterea
sufletului său: «astăzi și în zilele ce vor urma – spune el – există un singur
lucru pe care nu ai voie să-l faci, să fii trădător. Există un singur drum în
viață care te îndepărtează de trădare, cel eroic. Numai pe această cale poți
răscumpăra lumea» (Eroism). El obișnuia să le spună credincioșilor: «Bisericii
Greco-Catolice îi lipsesc martirii. Îi lipsesc încă rănile Mântuitorului. Numai
persecuția ne va putea oferi coroana martiriului și va putea arăta lumii
întregi ce suntem noi de fapt: Fii și apostoli adevărați ai Bisericii!» El a
urmat această cale a martiriului. Cu el s-a început prigoana împotriva
Bisericii Române Unite.
La 15 mai 1948 în organizarea guvernului a fost
sărbătorit cu mare fast centenarul Adunării de la 15 mai 1848 de la Blaj, în
prezența lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Petru Groza. Câmpia Libertății a
fost decorată cu portrete ale lui Karl Marx, Friedrich Engels și Lenin,
respectiv cu panouri purtând inscripția „Trăiască RPR!” În cadrul acestei
manifestații mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu a rostit un discurs
de chemare a uniților la ortodoxie, fapt care avea să coincidă cu ofensiva
explicită a guvernului împotriva Bisericii Române Unite. Episcopului Ioan Suciu
nu i s-a îngăduit să vorbească. Episcopul ortodox Nicolae Popoviciu a refuzat
să mai ia cuvântul în momentul în care a văzut că manifestația fusese deturnată
de autorități.
La 3 septembrie 1948 episcopul Suciu a fost depus
din funcție prin decret guvernamental, însă și-a continut activitatea pastorală
cu și mai multă intensitate.” În toamna anului 1948 a făcut peste 600 de
vizitații canonice și a predicat în satele arhidiecezei sale. A fost arestat și
aruncat într-un beci fără lumină, umed și rece, fără să i se dea apă și
mâncare, timp de două zile, pentru a fi intimidat. Apoi a fost eliberat și
obligat să nu mai predice.
În data de 27 octombrie 1948 conducerea Ministerului
de Interne, în frunte cu miniștrii Teohari Georgescu și Stanciu Stoian, au luat
decizia arestării episcopilor greco-catolici numiți drept „bandiți”. În
procesul verbal al ședinței este menționat nominal doar episcopul Suciu. Între
„focarele de agitație” Blajul este menționat pe primul loc.
Preotul Gheorghe Radeș din Berivoi, Făgăraș, el
însuși arestat și purtat prin mai multe închisori, martor al arestării
episcopului Ioan Suciu a relatat: „La 28 octombrie 1948 episcopul Suciu a fost
în vizită canonică la parohia Ileni, iar apoi a binecuvântat lăcașul bisericesc
din Berivoii Mici. Anunțat de Pr. Andrei Radeș (fratele autorului relatării) că
a văzut mai mulți preoți greco-catolici la Miliția din Făgăraș, Episcopul Suciu
a spus: „Aceste momente grele de persecuție, prin care trece biserica noastră,
sunt cele mai fericite momente din viața noastră creștină, dacă le vom ști
folosi bine pentru apărarea credinței, sunt momente care ne vor servi sigur mai
ușor la mântuirea sufletului.” Episcopul Suciu a luat masa la preotul Gheorghe
Radeș, unde urma să se odihnească peste noapte. La miezul nopții au ieșit
amândoi să facă o vizită la Preasfântul Sacrament din biserică, după care s-au
întors în casă. «După 1 noaptea o ceată de securiști ne-a devastat locuința.
Doi dintre ei au intrat în dormitorul unde se afla canonicul Leon Sârbu și
părintele Govoran… Între timp alți doi securiști au intrat în camera în care se
odihnea Preasfințitul. L-au ridicat și, legându-l la ochi, l-au dus într-o
mașină ce se afla în stradă». Astfel a început pentru el calvarul închisorilor,
Ministerului de Interne, Văcărești etc., până la punctul final, temnița din
Sighet.” După arestare episcopul Ioan Suciu a fost dus la Securitatea de la Sibiu.
După două zile, a fost dus la Ministerul de Interne de la București, unde a
fost depus într-o celulă, în care se mai aflau episcopii Vasile Aftenie, Iuliu
Hossu, și Alexandru Rusu. De la București a fost transportat la reședința
patriarhală de vară de la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea Căldărușani,
transformată în lagăr. „Pe când era la Căldărușani, a reușit să trimită câteva
scrisori prin părintele Ciubotariu (călugăr ortodox convertit la
greco-catolici), care a reușit să le ducă la Nunțiatură”. De aici Ioan Suciu a
fost ridicat în mai 1950, și dus, de acolo, din nou la București, în beciurile
Ministerului de Interne, unde a fost supus anchetelor și unor groaznice
torturi, iar apoi la închisoarea Văcărești și, de unde, în cele din urmă, în
octombrie 1950, odată cu episcopul Ioan Ploscaru, luat de la Jilava, a fost
transferat la penitenciarul la Sighetu-Marmației, unde a fost internat. Acolo
au fost duși și ceilalți episcopi din lagărul de la Mănăstirea Căldărușani. La
Sighet au fost adunați demnitarii vechii Românii (câteva mii), „de unde nu au
mai ieșit decât pentru a ajunge în groapa comună a închisorii”. Acolo, în
închisoarea de la Sighet, episcopul Ioan Suciu a rămas între 28 octombrie 1949
și 27 iunie 1953.
SFÂRȘITUL
VIEȚII
Episcopul Ioan Suciu se afla închis, alături de alți
episcopi greco-catolici români, în celula 44 a închisorii de la Sighet. „S-a
purtat foarte dârz, dar iată cum i-a venit sfârșitul. Mi l-a relatat
monseniorul Coriolan Tămăian, ordinarius de Oradea: «În seara zilei de 26 iunie
1953, noi, episcop Ioan Cherteș, episcop Tit Liviu Chinezu și cu mine făceam de
gardă (de câteva zile știam că va muri). Primul de gardă a fost Chinezu.
Ceilalți ne-am culcat. Pe la miezul nopții (…) a venit la mine la pat Chinezu
și mi-a spus că i se pare că Suciu nu e bine. M-am ridicat repede, am mers la
el la pat, l-am pipăit, n-a reacționat, dar respira încă. I-am trezit rapid pe
ceilalți din cameră, care s-au strâns în jurul patului său. Episcopul Iuliu
Hossu i-a dat dezlegarea sacramentală, eu i-am ținut într-o mână pulsul și pe
cealaltă i-am pus-o pe piept, la inimă, până când aceasta n-a mai bătut. Era 1
fără 20 de minute, în ziua de 27 iunie 1953”. Era vorba de ora 1 noaptea.
„Episcopul Suciu fusese bolnav de stomac și i se refuzase orice îngrijire medicală,
încât murise literalmente de foame. Trupul neînsuflețit a fost aruncat într-o
groapă comună, fără sicriu… Un „cortegiu” compus dintr-un căruțaș, un sanitar
și un gardian, l-a condus pe episcopul Suciu până la groapa comună”.
A trăit și a murit ca un sfânt. Mormântul din
cimitirul Săracilor de pe malul Izei a fost nivelat pentru a nu i se mai
cunoaște locul. Nici astăzi nu se cunoaște locul exact al mormântului. Nu a
fost judecat și nu a avut condamnare.
PROCESUL
DE BEATIFICARE
În data de 19 martie 2019 papa Francisc a autorizat
Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a
martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile
Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu
Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950
și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.
Papa Francisc a oficiat slujba beatificării sale în
data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.
SCRIERI
– Eroism,
– Tinerețe,
– Mama,
– Ranele Domnului: (ediția I, Editura „Sf. Nichita”,
Oradea, 1943; ediția a II-a, Editura „Sf. Vasile”, București, 1943; Rănile
Domnului: ediția III-a, Editura Pan-Arcadia, București, 1992 ISBN
973-95232-8-5),
– Pier Giorgio Frassati, Blaj, 1943,
– Fecioara din Fatima, Blaj, 1943,
– Viața Nouă,
– Inginerul Nicoară etc.
MANUALE
DE RELIGIE
– Micul Catehism pentru clasa I a școlilor primare
(1939),
– Poruncile – Catehism pentru clasa a V-a primară
(1942),
– Tainele – Liturgică, pentru clasa a VI-a primară
(1942),
– Credința – Istoria bisericească, pentru clasa a
VII-a primară (1942),
– Morala Creștină, pentru școlile secundare (1939),
– Prima întâlnire, îndrumări și meditații pentru
pregătirea copiilor la Prima Sfântă Cuminecătură (1942) etc.
Sursa:
NapocaNews.ro
