Întoarcerea lui Mesia (VIII)

(Poem-romanul noii încercări de salvare a omenirii)

 5. Schimbarea la faţă

 

            Motto:

La vremea respectivă

puţini oameni au avut inspiraţia

să pună semnul de egalitate

între schimbarea la faţă a Domnului

şi cea a lumii...

 

Cu Petru, Iacov şi Ioan,

Iisus urcă pe-un mare munte,

ca sufletul să Şi-l aline

în dialog cu-al Său Părinte.

 

- O, Tată,

(mai la o parte Se ruga

cu-aşa o dăruire că hainele-i albiră

şi El la chip era schimbat),

Tu, ce citeşti în minte gândul

şi-n inimă dorinţa nenăscută,

de-i cu putinţă

de Mine-ndepărtează

paharul suferinţei ce M-aşteaptă!

Dar iarăşi zic:

Nu-i după-a Mea dorinţă,

ci-aşa cum Tu ai hotărât,

deci voia Ta fie-mplinită...

Da, Tată,

în Mine omul se-ngrozeşte

de chinurile-n pregătire

până la moartea-Mi necesară

cum e-n Scripturi adeverit,

şi-acum, înţelegând prea bine

teama din om de-al morţii apetit,

Mă-ncearc-o milă mai aparte

când văd că încă-i indecis

să poarte-n viaţă blându-Mi jug,

ce pace-i dă şi nemurire

dup-al sfârşitului tenace plug.

De-aceea Eu i-am şi trimis

pe ucenici în larga lume,

cum şi Tu m-ai trimis pe Mine

ca parte-n planul Tău anume –

să răspândească-nvăţătura

pe-ntreg Pământul la oricine,

iar Eu cu ei una să fiu

aşa cum una sunt cu Tine.

Mai vreau, Părinte preaiubit,

pe toţi aceştia să-i sfinţeşti

cu-al Tău Cuvânt ce-i Adevărul

şi, în final, să-i răsplăteşti

- după ce-om fi iarăşi împreună –

cu-a Ta iubire atotbună,

etern izvor de apă vie,

din care am băut mai înainte

ca lumii să-i pui temelie.

 

Sfârşind Iisus cu rugăciunea,

un glas din nor s-a auzit:

„Acesta-i Fiul Meu iubit

ce-aduce-n lume mântuirea.

 

Numai prin El e cu putinţă

să fie iar curat Pământul.

Urmaţi-L cu încredinţarea

că moartea nu-i totuna cu sfârşitul!”

 

 6. Cina cea de Taină

 

După ce Unsul S-a smerit

spălându-Şi ucenicii pe picioare

şi i-a-ndemnat stăruitor

la fel să procedeze fiecare,

 

cu toţi învăţăceii lângă El

(nici Iuda vânzătorul nu lipsea),

la Cină a cerut ca-n veci

să fie săvârşită-mpărtăşania,

 

prilej de veşnică dispută

în veacurile ce-au urmat:

Un sens e transsubstanţierea,

iar consubstanţierea-i celălalt!

 

Apoi, frângând o pâine, El le-a dat-o

şi i-a-mbiat cu harul Lui de Dumnezeu:

- Luaţi, iubiţilor, mâncaţi!

Acesta este trupul Meu.

 

Tot astfel a luat paharul

şi, mulţumindu-I Tatălui, le-a zis:

- Beţi toţi din al Meu sânge ce se varsă

pentru-a păcatelor iertare cum e scris!

 

Căci nu voi bea de-acum încolo

din rodul viţei niciodată

până-n Regatul ce urmează,

unde-om fi iarăşi laolaltă.

 

Şi vă mai spun că printre voi

e unul care-o să Mă vândă –

unealta împlinirii-a tot ce-i scris

despre a Mea venire şi osândă...

 

Iar după Cină, scrie Iuda

în Evanghelia-i aparte,

că Mesia l-ar fi chemat

de toţi ceilalţi mai la o parte,

 

nu pentru blam, ci ca să-i ceară

în felul lui să se jertfească

şi să-L ajute-n acest chip

menirea de Trimis să-Şi împlinească.

 

            Sighetu Marmației,                                                           George  PETROVAI

 

 

Întoarcerea lui Mesia (VII)

(Poem-romanul noii încercări de salvare a omenirii)

 3. Învierea lui Lazăr

 

Umblând cu predicarea în Iudeea,

Samaria şi Galilea,

Iisus avea şi prieteni iubitori

la care El trăgea adeseori,

 

fie că obosit, vroia

doar somnul nopţii-ntremător,

fie că-n gând îi revedea

cu-acelaşi dor răscolitor.

 

Iar în Betania-i avea

pe Lazăr, Marta şi Maria,

trei fraţi mai dragi ca toţi ceilalţi

(întruchipau chiar bucuria)

 

prin felul lor de-a se purta

cu îngerească gingăşie,

încât El se simţea nespus de bine

într-o atare companie...

 

Taman când era ocupat

cu predicatu-n depărtare

(„Eu sunt viaţa şi-nvierea”

dădea mesaju-ncredinţare),

 

fu-nştiinţat că Lazăr zace

de-o-ngrozitoare maladie

şi că-n puţine zilişoare

el va fi-ntins pe năsălie.

 

Într-adevăr, doar două zile

mai dăinuit-a agonia

şi Lazăr ochii i-a închis

ca să dea piept cu veşnicia.

 

Atunci Iisus, cu ochii-n lacrimi,

înspre Betania porni,

dar oamenii-L opreau pe drum

nu doar spre a-L preamări,

 

 ci şi să-i vindece de boli,

ca prin minuni în El să creadă –

bolnavii să-şi ia patu-n spate

şi orbii lumea să o vadă,

 

astfel că ţinta Şi-o atinse

după ce Lazăr fu-ngropat

într-o adâncă peşteră

din marginea acelui sat.

 

Întâmpinat cu multă jale

de rudele îndoliate,

Iisus îndată S-a-ndreptat

către acel mormânt aparte,

 

urmat la mică depărtare

de gloata curioşilor

avizi de altă mare faptă

din seria minunilor.

 

Ajunşi la peşteră, Mesia

rosti o rugă inspirată

către Acel ce L-a trimis

şi toate prin El le arată.

 

Apoi, îndepărtând pietroiul

de pe mormântul întocmit,

pe Lazăr l-a chemat afară

şi el îndată a ieşit!

 

 4. Parabola copiilor

                                                                                                                    

Nutrea Iisus pentru copii

o dragoste mistuitoare:

Nu doar c-adulţilor cerea

să aibă puritatea lor de floare,

 

dar deseori, cu duioşie

El îi chema şi ei veneau

s-asculte-n basme fine pilde

pe care-apoi le comentau.

 

Unul era cu vrăjitoarea

şi spiriduşul mititel,

pe care ea l-a cetluit

de trunchiul unui copăcel.

 

Şi-a stat el astfel ani în şir

rugând-o să-i curme canonul,

până ce bunul vrăjitor

a apărut şi i-a dat drumul.

 

Un altul relata legenda

cu juna fată de-mpărat,

care-n avântu-i spre înalt

de soare s-a amorezat.

 

Şi zilnic ochii-i lăcrimau

privind la el cât ce putea,

iar gura ei arsă de dor

iubitul nume-l tot rostea.

 

A mers aşa o perioadă

cu-ocheade şi cu jurăminte,

până ce mama lui atentă

văzu că el nu-i cel dinainte,

 

c-adică-i tot cu gândul dus

la fetişcana pământeană

şi că nici ziua şi nici noaptea

nu pune geană peste geană.

 

Îngrijorată de urmări,

se hotărî să intervie –

eterniză avântul fetei către soare

prin preschimbarea ei în ciocârlie!

 

De-aceea, ciocârlia primăvara

cu cântec se înalţă spre iubit,

înştiinţând pe gospodari că-i vremea

să iasă iar la plugărit...

 

Şi alte multe cunoştinţe

copiilor le transmitea,

iar mai la urmă-i învăţa

o rugăciune acadea:

 

„Curat ţine-mă, Doamne, -n lume

până ce moartea m-o răpune.

Nu-i nime-atât de păcătos,

ca prin căinţă şi-ndreptare,

la Dumnezeul plin de milă

să n-aibă parte de iertare”...

 

Printre copii era şi Sara,

a lui Iair boboc de fată –

la doisprezece anişori

părea o zână întrupată.

 

Nu doar cu numele prinţesă,

ci-n adevăr mică stăpână

peste stăpâni şi servitori,

era a vieţii lor lumină.

 

Şi fericiţi până la lacrimi

de-a lor odraslă înzestrată,

părinţii o mâncau din ochi

cu poznele ei laolaltă.

 

Căci n-o avea decât pe ea

acest Iair la pungă gros –

era fruntaş în sinagogă

şi de-al măririi cancer ros.

 

Dar într-o zi el la Iisus

veni plângând că fata-i moare

şi că doar Unsul e capabil

să o repună pe picioare,

 

cum în nenumărate rânduri

cu-atâţi bolnavi a procedat,

ba chiar se ştie că pe Lazăr

iarăşi vieţii l-a redat.

 

- De crezi, răspunsu-i-a Iisus,

c-aievea toate aste-au fost,

atunci e musai şi credinţa

că Tatăl M-a trimis c-un rost:

 

Sunt adevărul, calea şi viaţa

pentru acei ce-Mi dau crezare;

de-or trece cerul şi Pământul,

a mea învăţătură moarte n-are!

 

Un sol grăbit vesti decesul

în timp ce discutau astfel,

şi tatăl se pierdu cu firea,

deşi El susţinea c-a adormit niţel.

 

Acasă mama hohotea

lângă micuţa în sicriu,

iară mulţimea băgăreaţă

pe Mesia-L făceau capiu

 

pentru vrăjeala c-ar dormi,

când e vizibil că s-a dus.

- S-o-nvie, între ei cârteau,

dacă e Fiul Tatălui de sus.

 

Atunci Iisus dădu afară

acea mulţime fistichie

şi doar rosti „Talita cumi!”,

că-ndată moarta fu iar vie,

 

spre a părinţilor îmbucurare

după atâta plâns şi jele.

- Cred, Doamne! a strigat Iair.

Ajută necredinţei mele!

 

Cu mâna pe capul copilei

din gheara morţii de-abia smulsă,

Iisus le spuse că a lor

e-mpărăţia-n cer promisă:

 

- Aflaţi, grăi El mai la urmă,

că numai cin’ se va smeri

- aidoma acestor prunci –

răsplata-n ceruri va primi.

 

Dar vai şi-amar de-acela care

împinge pruncii la păcat!

Mai bine-ar fi să se înece

cu un pietroi de gât legat...

 

            Sighetu Marmației,                                                    George  PETROVAI

 

S-a stins o stea a Televiziunii Române...

Sanda Ţăranu, una dintre cele mai cunoscute şi respectate prezentatoare ale Televiziunii Române, a murit la vârsta de 87 de ani. Îndrăgita jurnalistă s-a stins vineri, 29 mai, după o viață legată de micul ecran și de public.

Timp de aproape patru decenii, Sanda Ţăranu a prezentat programe culturale, emisiuni speciale şi ediţii de festival, printre care celebrul „Cerbul de Aur” şi a avut transmisiuni internaţionale realizate de TVR în anii ’60 şi ’70.

Pentru multe generaţii de telespectatori, vocea sa rămâne legată de emisiunea ”Teleenciclopedia”, una dintre cele mai longevive producţii din istoria televiziunii româneşti.

Sanda Țăranu s-a născut în data de 8 ianuarie 1939, în București a fost o actriță, jurnalistă și traducătoare română, fostă crainică de radio și televiziune (1963–1998), una dintre cele mai cunoscute crainice ale postului național de televiziune.

La absolvirea facultății a refuzat repartiția la teatrul din Craiova întrucât avea familie, fiind căsătorită cu tenorul Nicolae Țăranu. În aceeași zi, după amiaza, a fost invitată la televiziune și, după o lungă discuție cu vicepreședintele instituției, i s-a oferit postul de crainică.

Inițial își propusese să refuze oferta, pentru că își dorea să lucreze în teatru. În final, evaluând mai bine opțiunile pe care le avea, a acceptat postul.

De-a lungul anilor, din dorința de a se întoarce la teatru, și-a dat demisia de două ori, dar a fost convinsă de colegi să rămână.

S-a retras din fața camerelor în 1998, din proprie inițiativă, continuând însă colaborarea cu Televiziunea, ca narator la emisiunea „Teleenciclopedia”, ca traducător și ca realizator al emisiunii „Un zâmbet pentru vârsta a treia”.

De asemenea a colaborat la ziarul Cronica română. Între 2002 și 2005 a fost membră în Consiliul de Administrație al Societății Române de Televiziune din partea PRM.

C.L.

Doamna din umbra lui Brâncuși

                                  de Gheorghe Pârja

Suntem în Anul Brâncuși, instituit oficial prin lege de către Parlamentul României, când s-au împlinit 150 de ani de la nașterea marelui sculptor. Maramureșul a marcat evenimentul prin lansări de cărți și simpozioane. Prietenul și filosoful Grigore Georgiu mi-a trimis un text despre un episod mai puțin cunoscut din viața lui Brâncuși. Din devenirea unei opere celebre. Textul de față se sprijină pe documentarea trimisă de prietenul meu. Vă spun povestea. Cel mai frumos monument al României nu a răsărit din pământ, datorită unei revelații spontane a lui Constantin Brâncuși, ci a fost comandat, finanțat și supervizat obsesiv de o doamnă pe care manualele o ignoră. În timp ce sute de mii de turiști privesc hipnotizați spre cer la Coloana Infinitului, nimeni nu rostește numele minții logistice care a făcut posibil acest miracol al sculpturii universale.

Arethia Tătărăscu nu a fost doar soția influentă a unui prim-ministru interbelic, ci adevăratul manager de proiect al capodoperei de la Târgu-Jiu. În spatele geniului artistic s-a ascuns o forță pe care istoriografia oficială a șters-o metodic din memoria colectivă. Doar biografii mai amintesc această întâmplare cu profunde semnificații. În anul 1936, România era marcată de negurile prevestitoare ale războiului, iar recunoștința pentru eroii primului război se stingea. Ca președintă a Ligii Naționale a Femeilor Gorjene, Arethia a decis că eroii români merită mai mult decât un simplu obelisc provincial. Inițial, doamna s-a îndreptat spre Milița Pătrașcu, ucenica lui Brâncuși. Aceasta a insistat ca autorul care să realizeze opera să fie Maestrul ei.

Așa, Arethia a avut curajul să îl contacteze direct pe Brâncuși, artistul consacrat și capricios, cerându-i un monument unic. Scrisorile au fost trimise la Paris, negocierile au fost dure, dar ea a avut diplomația să-i capteze interesul pentru pământul natal. L-a adus personal în țară. A umblat pe teren alături de el, stabilind reperele capodoperei. Atunci, Brâncuși a rostit: „Nu vă pot spune cât de fericit voi fi să realizez ceva acasă!” Dar adevărata luptă nu a fost cu dalta, ci cu birocrația sufocantă, exproprierile masive și strângerea fondurilor unui șantier impresionant. Arethia a transformat Liga Femeilor într-o mașinărie de strâns fonduri, obținând bani de la stat și din donații private, garantând cu propriul nume credibilitatea proiectului.

Când Brâncuși a cerut crearea unei axe drepte care să traverseze întregul oraș, demolând case, autoritățile s-au panicat. Ea a intervenit tăios. A rezolvat exproprierile, a despăgubit familiile mutate și a mutat și o biserică pentru a asigura aliniamentul dorit de sculptor. Era un dirijor tăcut, care muta munții din loc pentru ca geniul să lucreze nestingherit. Fiecare detaliu, de la Poarta Sărutului la Masa Tăcerii, a trecut prin aprobarea ei logistică. A comandat blocurile de travertin, a asigurat transportul pe calea ferată și a asigurat cazarea meșterilor. A refuzat orice compromis de calitate, chiar și atunci când bugetele erau în suferință. Documentele de arhivă stau mărturie că ea semna cecurile, aproba devizele și calma accesele de furie ale artistului, care amenința cu abandonul.

O femeie ținea pe umerii ei greutatea unei capodopere universale, navigând cu abilitate diplomatică între orgoliul unui mare artist și limitele stricte ale administrației locale. Dar istoria este scrisă cu cerneala ingratitudinii, iar regimul instalat după război nu i-a iertat Doamnei originile burgheze. Când comuniștii au preluat puterea, soțul ei a fost aruncat în închisoarea de la Sighet, iar femeia care dăruise națiunii Ansamblul Monumental de la Târgu-Jiu a fost evacuată cu forța din propria casă. Numele ei a devenit cuvânt interzis și a fost tăiat din albumele de artă și monografii. Un asasinat cultural executat cu precizie rece.

Umilința la care a fost supusă în anii 1950 a depășit orice limită a absurdului. Fosta președintă a Ligii Femeilor Gorjene a ajuns să trăiască într-o sărăcie lucie. Între timp, autoritățile intenționau să tragă Coloana Infinitului la pământ cu tractoarele, considerând-o artă decadentă. Arethia asista neputincioasă la riscul distrugerii muncii sale. Supraviețuirea monumentului s-a datorat unor ingineri care înțelegeau simbolul monumentului. Măsura nedreptății istorice este finalul ei complet anonim. S-a stins din viață în anul 1968, în timp ce autoritățile regimului începeau să-l recupereze politic pe Brâncuși, ca erou național. Statul a tipărit monografii luxoase, din care numele Arethiei a fost omis. S-a dat nemurirea pentru un artist și o femeie vizionară a fost condamnată la uitare.

De aceea ideea ta, prietene Grigore, mi-a fost de folos să mai scutur praful de pe adevărul vremii. Acum în Anul Brâncuși!

A venit timpul să spunem adevărul...

 

După 36 de ani de la momentul din 1989, cred că a venit timpul să spunem adevărul. Nu fragmentat. Nu ideologic. Nu convenabil. Ci complet. Noi, cei care am trăit ambele sisteme, avem o responsabilitate: să vorbim limpede.

România de dinainte de 1989 nu a fost o utopie. A fost o țară dură, cu lipsuri, cu restricții și control. Dar, în același timp, era o țară care construia. Avea industrie. Avea producție. Avea școală serioasă. Avea oameni formați. Avea identitate. Și trebuie spus fără ocol: în anumite domenii industriale și tehnologice, România era competitivă la nivel european, chiar peste unele state occidentale. Produceam, exportam, aveam ramuri economice în care contam. Devenisem un “pericol” pentru economia europeană. Aveam o coloană vertebrală economică.

Dar mai exista ceva — poate mai important decât toate acestea: agricultura și satul românesc. România avea capacitatea de a-și hrăni populația și de a exporta. Satele erau vii. Pământul era lucrat. Exista continuitate. Satul românesc nu era doar economie. Era identitate. Era vatra acestui neam.

După 1989 ni s-a promis libertate și prosperitate. Libertatea a venit. Dar prosperitatea a fost confiscată. Ceea ce a urmat nu poate fi numit doar „tranziție”. A fost o dezmembrare lentă și constantă a capacității naționale. Industria a fost vândută, închisă sau lăsată să moară. Resursele au fost cedate. Muncitorul a fost umilit. România a fost transformată din producător în consumator. În paralel, agricultura a fost abandonată. Sisteme de irigații distruse. Terenuri fragmentate fără strategie. Politici incoerente. Și trădare. 

Astăzi importăm masiv ceea ce altădată produceam. Iar satul românesc se stinge. Depopulare. Îmbătrânire. Case goale. Un fenomen care nu este natural — este rezultatul lipsei de viziune și a obedienței.

În comunism existau privilegii. Nomenclatura avea acces la resurse și confort. Dar aceste privilegii erau limitate și ascunse. Nu reprezentau modelul public al societății. Astăzi, realitatea este diferită. Nu mai vorbim doar despre privilegii, ci despre o castă consolidată. Copii de bani gata. Copii ai influenței. Beneficiari ai unui sistem care nu mai funcționează pe merit, ci pe acces. Diferența esențială este aceasta: Atunci privilegiul era ascuns. Astăzi privilegiul este afișat. Atunci exista control. Astăzi există impunitate. Luxul ostentativ coexistă cu sărăcia. Aroganța a înlocuit responsabilitatea.

Poate cea mai gravă pierdere nu este economică. Este pierderea identității. Patriotismul a fost ridiculizat. Tradiția minimalizată. Credința marginalizată. Satul — rădăcina acestui popor — este abandonat. Pentru că un popor fără rădăcină devine ușor de manipulat.

Este prea simplu să căutăm un singur vinovat.

Realitatea este mai dură: Responsabilitatea aparține celor care au condus România în ultimele decenii. Indiferent de partid. Indiferent de discurs. Au avut puterea. Au avut resursele. Au avut timpul. Și nu au reconstruit.

Nicolae Ceaușescu nu trebuie transformat nici în simbol absolut, nici în explicație totală. Dar un fapt rămâne: după dispariția lui, direcția țării a fost preluată fără o viziune coerentă de reconstrucție. Mai mult decât atât țară și resursele au fost confiscate și vândute de către cei astăzi ne dau lecții.

Personal am văzut România care producea. Iar astăzi văd România care exportă oameni. Am văzut o țară cu repere. Și azi o țară care și-a pierdut direcția. Nu mai este vorba doar despre economie. Este vorba despre demnitate. De aceea spun foarte clar că România nu mai poate fi la nesfârșit o pradă. România nu mai poate fi o colonie. România nu mai poate fi o simplă piață.

România trebuie să redevină o țară: productivă, ancorată în identitatea sa, condusă cu responsabilitate și respect față de poporul român. Trebuie să reconstruim agricultura. Trebuie să readucem viață în sat. Trebuie să refacem economia reală. Trebuie să oprim declinul demografic. Trebuie să avem identitate, nu ideologii impuse. Trebuie să avem conducători. Nu discursuri sterile și minciuni. Trebuie să fim sub cruce. Ori continuăm să pierdem, în liniște. Ori avem credința și curajul să ne ridicăm.

România nu este pierdută. Dar nici nu se va salva singură. Noi nu suntem pierduți decât atunci când ne vom pierde sufletul. 

Nicolae Voiculeț

Martor al ambelor Românii

CUVÂNT ÎN LUME...

Bucurie! Emoție, cât poate să cuprindă sufletul! Poezie și poeți... În câteva cuvinte, dacă este, luna Mai, este și despre proiectul, (aflat la câteva zeci de ediții!), ,,CUVÂNT ÎN LUME", un parteneriat excelent între cadrele didactice și elevii Colegiului Național ,,Mihai Eminescu", din Baia Mare și Cenaclul Scriitorilor din Maramureș (președinte Florica Bud). Sala de conferințe de la Biblioteca Județeană ,,Petre Dulfu", Baia Mare, azi, vineri, 29 mai 2026, a fost plină până la refuz, de elevi, profesori coordonatori/îndrumători și scriitori.

Cu siguranță va trebui să revin cu detalii, pentru că prea merită. Deocamdată, mulțumesc elevilor de la specializarea latină, spaniolă și franceză, dar și profesorilor coordonatori, pentru traducerea poemului ,,Călător prin, tine, lume"!

Pentru traducerea în limba franceză, adâncă prețuire și respect profund elevei Dariana Avasiloaie (clasa a IX-a, G).

Călător prin, tine, lume...

(limba română)

Am privit răsăritul acestei dimineți

și m-am bucurat de seninul

altui tărâm - doar timp și zâmbet

în lumina gândului rătăcit

între amintirile cernute

parcă dintr-o altă clipă.

Am zidit în mine șoapte

nerostite și abia apoi am adunat

limpezimea verdelui-miracol

în cununa sărutului...

Te-am ascultat muză

și am clădit încă un vals

din refrenul iertării

doar de dragul rugăciunii

și al mirului cules

din răsăritul glasului de clopot.

Euterpe, își așteaptă lumina

din întâiul cântec al zorilor

pentru a țese adevărul în cuvinte

răsărite din zâmbetul gândului...

Aștept revederea

dintre două clipe

dintre un ieri pus în seninul

amintirilor

dintre un azi de suflet

pentru un mâine tivit

în neuitare.

Toate le voi privi

prin cununa unei nunți -

visare, chimie, timp și zâmbet

în lumina gândului

și a sincerității adunate din

prispa dorului...

II.

Voyager a travers toi, le monde...

(limba franceză)

J'ai regarde l'aube de ce marin

et je me suis rejoui de la serenite

d'un autre rivale - seulement le temps et le spirite

dans la lumiere de la pensee egaree

parmi les souvenirs tamises

comme venus d'un autre instant.

J'ai bati en moi des murmures

jamais prononces, puis seulement apres

j'ai recueilli la limpidite du vert-miracle

dans la couronne du baiser...

Je t'ai ecoutee, muse,

et j'ai construit encore une valse

du refrain du pardon

rien que pour l'amour de la priere

et du myrrhe recueilli

dans le lever de la voix de la cloche.

Euterpe attend sa lumiere

du premier chant de l'aurore

afin de tisser la verite en paroles

nees du spirite de la pensee.

VOI REVENI!

VASILE BELE, ASCIOR BAIA MARE

Frumusețea Ideii (foileton 2)

 

De la începuturi oamenii au fost ființări condiționate de tot ce există în jurul lor. Omul intră în contact permanent cu lucrurile, cu lumea în general și toate acestea se transformă în condiții ale subordonării lor. Omul ajunge la un moment dat să fie vătaful condițiilor și determinațiilor lui de existență. El supune lucrurile, dar și este dominat de ele. Existența lucrurilor din natură ajunge să ne umple viața pe Pământ, iar acest avânt perpetuu al complementarității între om și lucruri îl determină pe om să fie stăpânul naturalului. Cu voia lui, ca o necesitate. Iar atunci când ființa lui se împotmolește în condiționare, recurge la ceva extrem de controversat pentru mulți oameni. Este vorba de artificial, de butaforie. Orice atinge omul în Lume se transformă brusc în contrafăcut, adică ceea ce are nevoie omul și se găsește în cantități mici sau greu de procurat din natură. Orice intră într-un fel în lumea omului devine instantaneu parte a condiției umane, parte a unui univers în care omul tronează. (Dar oare cu Arta este același lucru? Adică, Arta face parte din artificial? Bună întrebare. Hai să vedem: tot ce a create și crează Natura nu este artificial, pentru simplu motiv că omul nu a intervenit în dialectica ei. Apoi: dacă natura a zămislit – mă feresc să folosesc cuvântul „creat” pentru simplul motiv ușor de argumentat ca natura face, construiește, naște, înfiripă lucrurile, ființările – fără aportul conștiinței, adică dintr-un haos genial. Ori Arta este pur și simplu creație. Operă de Artă nu se crează fără conștiință. Cineva cârcotaș ar spune:

– Bine, bine… dar atunci dadaismul? Prefer să nu…

– Dar un Jackson Pollock? Hm… aici lucrurile cred că stau cam așa: chiar dacă la prima vedere picturile lui vin de undeva din inconștient, din gestual sau instinctiv, el vrea cu orice preț să debaraseze emoția artistică de o posibilă metaforă. Dar această intenție a pictorului se poate înfăptui numai cu ajutorul conștiinței. Așadar Arta nu poate fi dăcât artificială). Dar atunci, acest artificial nu are o conotație peiorativă. Este… sau poate însemnă rațiunea noastră de a fi în mundan. Acest artificial are o putere fantastică asupra existenței omului și este asimilat cu o forță centrifugă care până la urmă condiționează tot ce face omul. Deci omul nu poate fi liber, decât ideatic. Jocul ăsta, balansul ăsta între „om liber” și „om condiționat” este o idee care este greu de gestionat chiar dacă existențialiștii ne spunea că „omul este condamnat la libertate”. Repet: faptul că noi existăm, implică o existență care ne condiționează. Și această condiționare este din două direcții: din direcția lucrurilor și din direcția ideilor. Și încet, încet ajungem la un adevăr care Hannah Arendt îl rostește: „Condiția umană nu este totuna cu natura umană”. Aș încerca să meditez puțin asupra celor două direcții ale umanului… apelând desigur la (prea mult invocatul adagiu) din tabloul lui Paul Gaugain… care trebuie să o spun, duce în derizoriu esența chestiunii. Dacă le luăm ca și chestionări care așteaptă o soluție, caracteristicile omului se pot confunda cu natura omului și care ne împing spre anumite trăsături ale omului-ca-om. Dar aici în acest punct, perspectiva unui răspuns ce ar putea veni din orizontul științific, filozofic, religios, etic, parcă par să scape din colimator tocmai esențialul. Și parcă îmi pare rău ce am zis, pentru că de exemplu direcția filozofică, este sau poate constitui o abordare care își asumă tocmai faptul de a surprinde această natura a omului. Punctul de vedere filozofic reprezintă în cele mai multe cazuri, punctul de vedere reducționist. Universalul în filozofie „aplatizează” în mod extraordinar de fecund individualul și particularul.

Rațiunea taie în carne vie. Nu pentru că vrea, ci pentru că uneori nu o putem condamna și pune la colț. Au pus-o prea mulți la colț și de multe ori fără argumente care să convingă. Dar dacă analizezi mai în profunzime și știința și religia ele duc oarecum într-un singur azimut al ideilor. Lucrurile și ideile despre lucruri nu pot fi decât așa și nu altcumva. Iar adevărul lor este adecvarea dintre lucru și idee. Ceva este așa și nu altcumva pentru simplul fapt că dacă nu ar fi așa, tot eșafodajul gândirii și construcției conceptului s-ar destrăma. Omul de exemplu este așa cum este pentru că s-a ajuns la conceptul de om prin devenirea lui, prin felul lui de a fi, de a vedea lumea, prin fătul că a zburdat dezinvolt în Cultură și Artă. Iar civilizația a fost doar rezultatul emancipării lui ca făuritor și consumator de artă și cultură.

Dacă lucrurile nu ar sta așa, el ar claca în propria intimitate. Punct. Fiecare are punctele lui tari și astfel se ajunge la o limitare a complexității profilului uman.

Fiecare orizont reprezintă unul dogmatic, cu reguli extrem de rigide. Și știința și religia. Pe de altă parte unii cred că filozofii – cel puțin – trebuie să fie cei care dețin considerațiile cele mai relevante și sunt de asemenea cei care pot să răspundă fără cusur la veșnică și obositoarea întrebare: „Ce este omul? ” Ori filozofia, oricât ar putea fi de rațională și cu posibilitatea să se situeze între zenit și nadir, are marea calitate să pună problemele la locul lor și să pună întrebările cele mai elocvente… și mai puțin să dea în permanență soluția sau soluțiile pe care le invocă dintotdeauna oamenii. Iar ideea de „natura umană” ar trebui să plece și să fie deci premisa a faptului că omul în esența lui are într-adevăr o „natura umană”. Acest lucru este foarte important pentru un filozof, pentru capacitatea construcției unei metafizici adecvate care să surprindă trăsăturile esențiale care definesc ființă umană. Acest: „Ce este omul? ” care poate constitui nu numai o idee, ci și un proiect, devine, adică se transformă în spațiul filozofilor: „prin ce se definește omul? ” ce face ca dintr-o ființă, ea să ajungă la o ființă umană. Un alt tip de filozofi au plecat de la ideea că nu există o natură umană dată, adică prestabilită sau „confecționată” de cineva sau ceva. Cu alte cuvinte, nu există un fel de a fi propriu omului, ci omul se construiește pe sine și astfel el reușește să definească propria natură umană. Și întrebarea fatidică: „ce este omul? ” se metamorfozează în alt soi de punere: „cum se poate întemeia omul? ” sau „cum se poate constitui omul? ” sau „cum poate deveni cineva uman? „. Și aici iarăși ajungem la interiorul omului. Acest interior reprezintă „ideea de om”. De ce? Pentru că noi dacă ajungem să decantăm în interior tot ce reprezintă exterioritatea noastră, atunci noi deja am rezolvat o problemă a omenescului: am reușit să clădim o arhitectură a eului nostru. Asta este de bună seamă, acea apropriere de care ne vorbesc filozofii. Gândiți-vă că am reușit să metabolizăm ceea ce vine din exteriorul nostru. Păi atunci înseamnă că noi reușim să ajungem la o armonie de invidiat. Pentru că noi am putea rezolva cel puțin două probleme: prima ar fi problema psihologică și a doua cea gnoseologică.

Problema psihologică din perspectiva ideii de normalitate a percepției noastre se referă la faptul că eu am capacitatea să mă văd în oglindă ori de câte ori „comit” un păcat legat de felul meu de a fi. Și dacă eu nu acționez, vine „moralistul șef” sau „moralistul de serviciu” și mă apostrofează:

– Mai fecior, tu chiar nu îți dai seama că nu calci pe un drum bun? Ar trebui să îți revizuiești ideea de echilibru și armonie.

– Dar cucernice, eu mă consider „perfect” din toate punctele de vedere.

– Asta o spui numai tu! Ar trebui să faci ceva… care să te pună pe o traiectorie bună, adică adecvată.

– Dar ce să fac?

– Păi este extrem de simplu: în primul rând trebuie să te debarasezi de tot balastul din tine. Adică este o eliberare de natura axiologicala și psihică.

– Cucernice, la ce să renunț din tot eul meu?

– Nu trebuie să renunți decât la ideile preconcepute, la resentimente, frustrări, refulări, idiosincrazii, orgolii și grandomanii șamd. Dar dacă ne întoarcem la Hannah Arendt, de la care am plecat, ea pune acest subiect într-o „deslușire” augustiniană. Augustin nu crede într-o rezolvare a acestei definiri nici dpdv psihologic, nici din perspectiva filozofică. El face distincția între „cine sunt eu? ” și „ce sunt eu? ” Prima întrebare și-o pune pentru el, iar a doua o adresează lui Dumnezeu. Deci Augustin pune întrebarea „ce sunt eu? ” din perspectiva teologică, adică din perspectiva naturii lui Dumnezeu, care aduce în prim plan divinul din om. Hannah Arendt ne spune că: „nimic nu ne îndreptățește să presupunem că omul are o natură ori o esență în același sens în care celelalte lucruri o au”. Și mai departe ne deschide perspectiva că astfel „doar un zeu ar putea cunoaște și defini natura noastră, iar o primă condiție pentru asta ar fi ca zeul să poată vorbi despre un „cine” ca și cum ar fi un „ce”. Dar Hannah Arendt nu se lăsă influențată de izul aporetic al punerii și merge mai departe pe calea inițiată de Augustin, adică calea divină, dar ea spune, „anume divinitatea filozofilor” care începe cu Platon.

Conceptele filozofice ale divinului nu înseamnă că omul, filozoful ar avea capacități supraomenești, (Hannah Arendt spune și că: „nu aducem argument pentru inexistența lui Dumnezeu. Însă încercările de a defini natura umană ne duc atât de ușor spre o idee care ne frapează evident, ca fiind supraumană și pe care o putem identifica drept divinul, ne poate face să ne îndoim chiar de conceptul de natură umană”). Arendt vrea să ne convingă că viața de zi cu zi a omului, cotidianitatea lui, mundan itatea, pluralitatea, finitudinea lui șamd nu pot să zugrăvească un tablou credibil, adică un răspuns la întrebarea „cine suntem” pentru că nu se poate trage o concluzie fără o condiționare absolută. Așadar: „condiția umană” își trage oarecum rădăcinile din „natura umană” la care intervine și un supranatural care poate fi înțeles și ca ceva empiric sau pasional, ca la David Hume. Dar dacă ne aplecăm altcumva spre ideea de „condiție umană” cei mai mulți consideră că acest subiect trebuie abordat din unghiul de vedere al aspirațiilor omului și din dorința omului de a se îndrepta într-o anumită direcție. Deci „condiția umană” reprezintă după unii gânditori un construct al omului care este îndreptat spre el însuși. Acest construct vizează în cel mai înalt punct axiologic, ființa sa ca un proces de desăvârșire. Voi continua.

Marcel Mureșan