Alteţa Sa Serenisimă Principele Ferdinand Victor
Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen a văzut lumina zilei la Sigmaringen,
la 24 august 1865, fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen
(1835–1905), pretendent la Tronul Spaniei, şi al Infantei Antonia a
Portugaliei, Principesă de Bragança şi de Saxa-Coburg-Gotha (1845–1913).
El a studiat la Școala Militară din Kassel, la
Universitatea din Leipzig, la Universitatea din Bonn şi la Şcoala Superioară de
Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen.
Principele
Ferdinand a venit prima oară în România în anul 1881, la vârsta de 15 ani. A
stat la Palatul Cotroceni, împreună cu tatăl lui, Leopold, și fratele lui mai
mic, Carol. Cei trei au fost prezenți la
ceremoniile Încoronării. Palatul Cotroceni, destinat în anul 1889 de Regele
Carol I pentru a fi reședința Principelui Moștenitor, va fi casa lui Ferdinand
și a Mariei până la sfârșitul vieții. Palatul Cotroceni este locul unde vor
copilări Carol, Elisabeta, Mărioara, Nicolae, Ileana și Mircea, copiii cuplului
princiar moștenitor.
La 14 noiembrie 1886, Principele Ferdinand este
încorporat sublocotenent în Armata României, în cadrul Regimentului 3 linie
(infanterie). A fost ofițer al Armatei Române timp de 38 de ani, trecând în
patru decenii de la gradul de sublocotenent la cel de mareșal.
Ferdinand devine oficial Principele de Coroană al
României în noiembrie 1888, la 23 de ani. Ferdinand rămâne Principe Moștenitor
timp de 26 de ani și arată o extraordinară loialitate Regelui Carol I,
pregătindu-se discret, măsurat și temeinic pentru a prelua pe creștet Coroana
de Oțel a României.
Principele Ferdinand sosește oficial în România, la
19 aprilie 1889, în uniformă de sublocotenent, și este primit la Gara de Nord
de Regele Carol I și de Regina Elisabeta. La 10 mai 1891, la jubileul domniei
unchiului său, Ferdinand este avansat la gradul de căpitan.
Regele Carol I face o vizită în noiembrie 1892 la
Londra și Windsor, în care cere Reginei Victoria mâna Principesei Maria de
Edinburgh pentru nepotul lui, Ferdinand. Carol I primește cu acea ocazie
Ordinul Jartierei.
Ferdinand
s-a căsătorit la Sigmaringen, în ziua de 10 ianuarie 1893, cu Principesa Maria
a Marii Britanii şi Irlandei, Principesă de Edinburg și Principesă de
Saxa-Coburg-Gotha.
În 1896, Principii Moștenitori Ferdinand și Maria
reprezintă Familia Regală română la încoronarea Țarului Nicolae al II-lea.
Ferdinand
I a urcat pe Tron la 28 septembrie/ 11 octombrie 1914 şi a domnit timp de 13
ani, până în ziua morții, 20 iulie 1927. Loialitatea sa față de
țară, tăria convingerilor sale și felul ireproșabil în care servește Națiunea
și Coroana îi aduc numele de ,,Ferdinand cel Loial”. Domnia Regelui Ferdinand a
fost marcată de două evenimente majore în istoria ţării: Primul Război Mondial
şi Marea Unire ce a urmat războiului.
Ferdinand I a fost un distins militar. Înainte de
venirea în România, el a fost sublocotenent în Regimentul I al gărzii regale
din Potsdam. În anul 1913, Principele Moștenitor Ferdinand a condus armata
română în campania din Bulgaria.
După doi ani de neutralitate, în urma deciziei din
14/27 august 1916 a Consiliului de Coroană, prezidat de Rege, România a intrat
în război, la 14/27 august, alături de Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia,
Italia). Regele Ferdinand va fi numit „cel Loial“ pentru că, deşi născut german
şi rudă apropiată a Împăratului Germaniei, a aşezat interesul României mai
presus de legătura lui de sânge şi a luptat împotriva ţării lui de origine. Profund
religios, sensibil şi cu un înalt simţ moral, Regele a luat această hotărâre
printr-un mare sacrificiu personal, respectându-şi astfel promisiunea de a fi
„un bun român“, făcută în jurământul depus în faţa Parlamentului, la întronare.
În preziua Consiliului de Coroană decisiv, Regele îi spunea lui Titu Maiorescu,
om politic conservator filogerman, care încerca să îl convingă să nu aleagă
alianţa cu Antanta: „După lupte teribile care s-au dat în mine, sacrific totul
pentru binele patriei.“28
Un sacrificiu regal, care a făcut-o pe Martha
Bibescu să îl asemuiască pe Rege cu Sfântul Meinrad, pustnic născut în familia
de Hohenzollern şi ucis pe la anul 861. Regele Ferdinand nu şi-a sacrificat
pentru România numai familia, ci şi credinţa: din cauză că nu îşi botezase
copiii în rit catolic, a fost excomunicat de Papă29, lucru dureros pentru un
catolic fervent ca el, care interiorizase perfect deviza familiei sale: Nihil
sine Deo („Nimic fără Dumnezeu“). Același lucru urma să se întâmple în anul
1948 cu Regina Ana, excomunicată de Papă pentru că Regele Mihai I a refuzat
să-și boteze copii în rit catolic. Dar, aşa cum spunea Eugen Wolbe: „Regii
României se trag dintr-un neam princiar pentru care a aduce sacrificii unor
valori ideale a însemnat, de când se ştiu ei, ceva ce se înţelege de la
sine.“30
Începutul războiului nu a fost favorabil României,
care a pierdut sudul ţării şi Capitala. Familia Regală şi autorităţile statului
au fost nevoite să se refugieze la Iaşi, Regele Ferdinand rămânând garanţia
independenţei ţării şi sprijinul moral al soldaţilor şi al populaţiei civile
afectate de înfrângere, epidemii şi foamete. În pragul dezastrului militar,
renegat de familia sa din Germania şi confruntat cu moartea propriului copil,
Mircea, în 1916, Regele Ferdinand nu şi-a pierdut credinţa în forţa de
redresare a naţiunii sale. În Iaşii refugiului a fost creată Fundaţia „Regele
Ferdinand I“.
Sprijinul misiunii militare franceze conduse de
generalul Berthelot a dus la refacerea armatei române, care şi-a demonstrat
eroismul, sub comanda generalilor Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu, în
bătăliile de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917) Mărăşeşti (24
iulie/6 august – 21 august/3 septembrie 1917) şi Oituz (26 iulie/8 august –
9/22 august 1917). Regele nu a ratificat pacea separată cu Puterile Centrale
(semnată la 24 aprilie/7 mai 1918), soluţie la care apelase guvernul de la
Bucureşti din cauza pierderii sprijinului Rusiei, ce intrase în nefasta zodie a
revoluţiilor. Mersul războiului a schimbat însă soarta României, aducându-i
victoria şi alipirea provinciilor istorice aflate în afara Statului român.
Regele rămăsese, pe tot parcursul războiului, alături de armata sa, prin desele
vizite pe front şi repetatele încurajări şi promisiuni în legătură cu
schimbările majore care aveau să fie înfăptuite, după încheierea conflictului.
La 13 august 1917, într-o proclamaţie adresată armatei şi poporului, Regele
spunea: „Oricât am suferi, trebuie să urmăm soarta şi să asigurăm menirea
neamului nostru.“31 Încă de la 26 septembrie/ 9 octombrie 1916, Regele
instituise cel mai înalt ordin militar de război din România, Ordinul „Mihai
Viteazul“.
După
război, Ferdinand I, supranumit şi „Întregitorul“, a văzut împlinirea visului
românilor, prin Unirea succesivă a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu
Ţara. În urma prăbuşirii Imperiului ţarist, Sfatul Țării
de la Chişinău a votat, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, 3
contra şi 36 de abţineri, alipirea Basarabiei la România, act confirmat prin
Decretul Regal din 10 aprilie 1918. Se împlinea astfel dorinţa patrioţilor
români din Basarabia, reprezentaţi de figuri ca Pantelimon Halippa, Ion Pelivan
sau Ion Inculeţ. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, din
Cernăuţi, vota alipirea Bucovinei la România, act confirmat de Regele
Ferdinand, prin Decretul Regal din 19 decembrie 1918; printre fruntaşii
unionişti din Bucovina s-au aflat: Iancu, cavaler de Flondor, Sextil Puşcariu,
Dionisie Bejan, Ion Nistor. Adunarea Naţională de la Alba Iulia, la care au participat
1.228 de delegaţi şi au asistat peste 100 000 de români, a exprimat vocea
naţiunii. La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, se hotăra Transilvaniei, Banatului,
Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu Ţara, act confirmat de Rege, prin
Decretul Regal de la 13 decembrie 1918. Printre personalităţile care au lucrat
pentru Unirea Transilvaniei cu Ţara s-au numărat Iuliu Maniu, Alexandru
Vaida-Voevod, Gh. Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Ion Flueraş,
Theodor Mihali și Aurel Vlad. Toate cele trei alipiri au fost ratificate de
Parlamentul României, la 31 decembrie 191932.
La Versailles, pe data de 28 iunie 1919, România
semna Tratatul de Pace cu Germania. Au urmat tratatele cu Austria (Saint
Germain-en-Laye, 10 decembrie 1919), Bulgaria (Neuilly-sur-Seine, 27 noiembrie
1919), Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) şi Turcia (Lausanne, 24 iulie 1923).
După Conferinţa de Pace de la Paris, România Mare beneficia de recunoaşterea
majorităţii statelor lumii.
La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand I a
fost încoronat Rege al tuturor românilor, alături de Regina Maria. În timpul
slujbei oficiate de Patriarhul Miron Cristea au fost sfinţite coroanele (vechea
Coroană de Oţel a Regelui Carol I, pentru Ferdinand, şi o coroană nouă, din
aur, pentru Maria) şi binecuvântaţi Suveranii. Afară, Regelui şi Reginei li
s-au aşezat pe umeri purpura şi hermina, iar pe creştet, coroanele. Încoronarea
a fost urmată de 101 salve de tun şi de ovaţiile asistenţei. În discursul său,
Regele Ferdinand a spus:
Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a
Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte
au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor
care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi
prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei
care au proclamat-o într-un glas şi o simţire, de la Tisa până la Nistru şi
până la Mare.
Domnia Regelui Ferdinand a adus consolidarea rapidă
a ţării, prin unificarea administrativă, proclamarea sufragiului universal,
egal, direct şi secret (până atunci se votase pe baza colegiilor cenzitare,
aşadar în funcţie de avere) şi reforma agrară din 1921. Legea pentru reforma
agrară, din 17 iulie 1921, prevedea exproprierea marilor moşii şi
împroprietărirea combatanţilor din Marele Război, a invalizilor, văduvelor şi
orfanilor de război şi a ţăranilor fără pământ. În urma acestei reforme
radicale, mica proprietate agricolă a devenit predominantă în România. Nu
trebuie uitat că această reformă a fost promisă de Rege soldaţilor în timpul
războiului, ea putând fi aplicată datorită votului unui Parlament dominat de
marii proprietari funciari. Caz unic în istorie, o reformă agrară de o asemenea
amploare a fost făcută de înşişi proprietarii terenurilor33.
În iunie 1925 era votată legea pentru unificare
administrativă. Punerea împreună a unor provincii cu sisteme administrative şi
cu mentalităţi atât de diverse a fost un proces complicat, iar rapiditatea cu
care România a atins omogenitate administrativă, la doar câţiva ani de la Marea
Unire, reprezintă o performanţă notabilă.
Cea mai importantă operă legislativă din timpul
domniei Regelui Ferdinand rămâne noua Constituţie, publicată în Monitorul
oficial la 29 martie 1923 şi care înlocuia vechiul act fundamental de la 1866,
oferind României stabilitate și un remarcabil cadrul legislativ de dezvoltare.
În domeniul politicii externe, obţinerea
recunoaşterii României Mari a fost o izbândă istorică. După război, diplomaţii
români au lucrat pentru crearea unei reţele de alianţe regionale care să aducă
stabilitatea în Europa centrală şi sud-estică: Mica Înţelegere formată din
România, Cehoslovacia şi Iugoslavia (1921) şi Înţelegerea Balcanică formată din
România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia (1934). Deloc neglijabil este rolul
României în stăvilirea bolşevizării acestei părţi a Europei, prin înlăturarea
de la putere a regimului Béla Kun de la Budapesta (în 1919, România răspundea
atacurilor maghiare şi ocupa Budapesta, la 4 august; retragerea a avut loc
începând cu 16 noiembrie). Un pas important în formarea sau întărirea
legăturilor Regatului României cu lumea a fost trimiterea Principelui
Moștenitor Carol, în anul 1920, într-un turneul mondial care a durat șapte luni
și în timpul căruia moștenitorul Tronului a făcut înconjurul globului. O carte
despre această remarcabilă izbândă diplomatică românească a apărut anul acesta,
la Editura Corint.
În timpul domniei Regelui Ferdinand, viaţa politică
românească a fost dominată de Partidul Naţional Liberal, al cărui şef
necontestat, Ion I.C. Brătianu, a fost cel mai apropiat colaborator al Regelui
şi unul dintre artizanii Marii Uniri. După alipirea Transilvaniei, PNL avea să
fie concurat de Partidul Poporului al mareşalului Averescu şi de Partidul Naţional
Ţărănesc, moştenitorul Partidului Naţional din Transilvania.
În literatură s-au remarcat, în această perioadă,
Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Camil
Petrescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Ion
Barbu, George Bacovia și Mateiu Caragiale și Al. Philippide. Lumea culturală
românească a fost animată de dezbaterea dintre „modernişti“, care pledau pentru
necesitatea continuării drumului României conform modelelor oferite de Occident
(adepţi ai acestui curent au fost Eugen Lovinescu, Ştefan Zeletin sau Garabet
Ibrăileanu), şi „tradiţionalişti“, care puneau accent pe necesitatea
conservării şi dezvoltării specificului românesc (printre promotori, Nichifor
Crainic şi Lucian Blaga)34.
Pecetea Regelui era expresia statalităţii, a
identităţii naţionale. Unirea a fost o alăturare de populaţii cu aceeaşi
identitate, o sublimă punere laolaltă culturală, de conştiinţe şi de voinţă.
Totuşi, evenimentul nu ar fi avut împlinire statală fără parafa şi existenţa instituţiei
Coroanei. Şeful statului era, în modelul acela de cârmuire, un om în care se
încarnau identitatea şi statalitatea. În acest sens, istoria modernă a României
a oferit Europei doi lideri model: Carol I şi Ferdinand I. De fapt, se poate
spune şi contrariul: Europa a fost cea care i-a dăruit, pe cei doi, României.
Fiecare ţară europeană a primit Unirea în
conformitate cu interesele proprii. Casele Regale europene au avut întotdeauna
legături indisolubile, dar interesul ţării lor a primat mereu. În deciziile de
după 1918, o importanţă majoră au avut cancelariile prezidenţiale sau
Guvernamentale. Vizitele Reginei Maria la Prim-ministrul francez Georges
Clémenceau şi la Președintele Republicii franceze Raymond Poincaré sunt un
exemplu edificator. Paradoxal, izbânzile politice și diplomatice ale Reginei
Maria (cea din Franța anului 1919 și cea din Statele Unite în 1926) veneau
într-o epocă în care Coroanele europene, mai ales cele imperiale, începuseră să
cadă.
Performanţa politică a Marii Uniri a fost posibilă
prin manifestarea, la momentul potrivit, a unor virtuţi publice de care avem
exact aceeaşi nevoie şi în prezent. În anul 1918, România, în afara fericirii
istorice de a se vedea întregită, a avut de făcut faţă unor realităţi
dramatice: în război murise o zecime din populaţia ţării (mai ales bărbaţi
tineri), pe teritoriul naţional funcţionau patru sisteme administrative și
juridice, patru monede diferite şi patru sisteme diferite de învăţământ. Cu
toate acestea, în numai zece-cincisprezece ani, România a ajuns din urmă Belgia
şi Elveţia. A fost un moment de inspiraţie şi de concentrare a energiilor,
binefăcător şi productiv.
De patriotism, viziune, modele, spirit de răspundere
și de personalități respectabile în viața publică avem exact aceeași nevoie și
astăzi, în anul 2016, când sărbătorim 150 de ani de la crearea Dinastiei Regale
române.
Deşi discret şi reţinut, Ferdinand I a acceptat să
reprezinte personal România în câteva vizite europene. Regele şi Regina au
vizitat Polonia în iunie 1923, iar în anul 1924 suveranii au efectuat patru
vizite oficiale în Europa Occidentală: Franţa în luna aprilie, Elveţia în luna
mai (au fost primii monarhi care au vizitat sediul proaspăt înfiinţatei Ligi a
Naţiunilor de la Geneva), apoi Belgia şi Marea Britanie.
Una
dintre marile dureri ale Regelui a fost incapacitatea fiului său cel mare,
Principele Carol, de a pune interesele naţionale şi dinastice deasupra
pasiunilor. În cele din urmă, Ferdinand l-a desemnat ca urmaş la Tronul
României pe nepotul său, Mihai. Într-o scrisoare
trimisă, la 15 iulie 1927, preşedintelui Consiliului de Miniştri, Regele îşi
exprima ultima dorinţă: aceea ca Mihai
să-i urmeze la Tron, ajutat de Principele Nicolae, ca Regent. Ferdinand îl ruga
pe fiul său cel mare, Carol, să respecte situaţia creată prin însăşi renunţarea
lui la drepturile dinastice.
Regele Ferdinand a fost un pasionat botanist, iar
analizele sale pertinente îi surprindeau chiar şi pe specialiştii în domeniu. A
avut o vastă cultură și nu făcea caz de ceea ce ştia, dintr-o delicateţe ieşită
din comun. Cunoştea mai multe limbi, printre care greaca veche şi ebraica.
Învăţase şi limba română, încă din timpul studenţiei. Îi plăcea mult să
călătorească şi să vâneze. Îl preocupau heraldica, numismatica și filatelia. Nu
agrea protocolul şi prefera discuţiile pe teme de istorie, biologie sau
filologie. A fost Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române, iar în
1905 a fost ales preşedinte al Societăţii de Turism Român35.
Regele
Ferdinand I moare, după o lungă suferinţă, în ziua de 20 iulie 1927, la ora
două şi cincisprezece minute, la Sinaia, în vârstă de aproape şaizeci şi doi de
ani, cu Regina Maria şi patru dintre copii alături.
Câteva decenii mai târziu, în aceeaşi zi
a anului 1983, avea loc căsătoria civilă a Principesei Elena, fiica Regelui
Mihai, cu Robin Leslie Medforth-Mills. Funeraliile naţionale ale Regelui
Ferdinand au fost un eveniment la care au participat zeci de mii de români. Ei
şi-au arătat, astfel, iubirea şi recunoştinţa pentru suveranul lor „cel Loial“.
Ferdinand I este înmormântat la Curtea de Argeş, alături de unchiul şi mătuşa
lui. La serviciul religios de la Curtea de Argeş au participat, în ziua de 24
iulie 1927, 40 000 de oameni. La puţin timp după suveranul pe care îl slujise
cu credinţă avea să se stingă şi Ion I.C. Brătianu, unul dintre cei mai
importanţi oameni de stat din istoria României.
În 1914, la venirea pe Tron a Regelui Ferdinand,
România avea 7.7 milioane de locuitori şi un teritoriu de 137 000 km2. La
moartea lui, ţara număra 17.1 milioane de locuitori şi se întindea pe 295 049
km2. Paradoxurile istoriei şi Providenţa au decis ca acest principe discret şi
cultivat să înfrunte un război mondial, să facă alegeri dureroase, să treacă
prin boli grele şi chiar prin atentate puse la cale de bolşevici. Tot
Providenţa a vrut însă ca Regele Ferdinand să-şi întRegească ţara şi să fie
încoronat Rege al tuturor românilor. În Oameni care au fost, Nicolae Iorga
scria: „Cel mai mare moment din istoria noastră va rămâne legat de numele lui“.
Regele Ferdinand a avut singura măreţie care rezistă
vremurilor: cea dată de bunătate și de profunzime.
În ceea ce ne privește pe noi, autorii volumului,
prima calitate a Regelui Ferdinand I care ne impresionează este devotamentul
său fără limite față de Regele Carol. Principele Ferdinand avea 15 ani atunci
când unchiul său i-a spus că dorește să-i pună pe umeri o mare răspundere. Fără
prea multe cuvinte, Ferdinand și-a urmat cu sfințenie unchiul și Suveranul,
consacrând fiecare zi a vieții lui, până la capăt, României și legământului
făcut Regelui său. Carol I nu a avut vreodată un soldat mai credincios decât
Ferdinand. Respectuos, pătruns de admirație și devotament, născut pentru a
servi Coroana, Ferdinand nu a fost doar un Rege-model, ci și un principe
moștenitor-model. O astfel de fidelitate față de Rege am întâlnit-o, în familia
noastră, doar la Regina Ana.
La 24 august, anul trecut, am aniversat în țară 150
de ani de la nașterea Regelui Ferdinand al României. Tinerii români de astăzi
au în al doilea Rege al dinastiei noastre un model de modestie, curaj, spirit
de răspundere, devotament și delicatețe sufletească.
De numele Regelui Ferdinand I al României se va
lega, întotdeauna, conştiinţa datoriei împlinite:
Când am luat moştenirea întemeietorului României
moderne, am făgăduit înaintea reprezentanţilor naţiunii că voi fi un bun român;
cred că m-am ţinut de cuvânt. Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele,
dar strălucită a fost răsplata; şi astăzi pot spune, cu fruntea senină: faţă de
Dumnezeu şi faţă de poporul meu, am conştiinţa curată.
Fragment din cartea “Susține
cu a ta mână Coroana Română”
