Întrucât,
vorba cronicarului Miron Costin, „Nu sunt vremurile supt cârma omului, ci
bietul om supt vremuri” (altfel spus, nu-i timpul la cheremul omului, ci omu-i
la bunul plac al timpului), practic este imposibil să ne imaginăm profilul
moral-spiritual al lumii noastre fără covârșitoarea contribuție a culturii
antice indiene, ba chiar fără acel ceva caracteristic ei, care a fost generat
în urmă cu mii de ani de intercondiționalitatea specific geografic – specific istoric – specific cultural-filosofic.
Da, căci citându-l pe istoricul englez Henry Thomas Buckle, iată ce scrie
gânditorul român Petre P. Negulescu în primul volum al tratatului Geneza formelor culturii (BPT, Editura
Minerva, 1993): „(...) întinderea și adâncimea misticismului la indieni, în
trecut, s-a datorat influenței deprimante a naturii în mijlocul căreia au trăit
și a organizării apăsătoare ce le-a reglat activitatea. Cea dintâi, cu măreția
ei copleșitoare, i-a făcut să-și simtă prea mult slăbiciunea sau chiar
neputința în fața forțelor ei uriașe; cea de-a doua, cu regularitatea castelor
ei tradiționale, le-a mărginit prea mult inițiativa și le-a împiedicat prea
mult dezvoltarea. De unde, renunțarea inteligenței și exaltarea sensibilității,
adică atitudinea mistică în fața lumii și a vieții”.
Acuma,
tot ce se poate ca Buckle, deodată produsul și promotorul pragmatismului
occidental, să aibă dreptate în ceea ce privește inițiativa, dezvoltarea
economico-socială, sensibilitatea și atitudinea mistică a indienilor. Dar tot
Negulescu (și în același tratat) recurge la Arthur Schopenhauer, un redutabil
gânditor occidental și bun cunoscător al filosofiei indiene încă din anul 1816,
pentru explicarea diferenței categorice dintre omul obișnuit și filosof: „Pe
când omul obișnuit e compus din trei sferturi voință și un sfert numai
inteligență, la filosof raportul este invers: trei sferturi inteligență și un
sfert numai voință”.
Punctul
de vedere schopenhauerian ne ajută să înțelegem următoarele două lucruri:
a)Cu o
asemenea structură sufletească, filosofii sunt realmente condamnați „să se țină
departe de viața practică, al cărei factor de căpetenie este voința” (P.P.
Negulescu);
b)Având
în vedere fascinanta profunzime și subtilitate demonstrată de indienii antici
în întinsa lor literatură filosofică, teologică și profană (Vede, Brahmane, Upanișade, Sūtre, budism, Codul lui Manu, Mahābhārata, Rāmāyana), nu doar că sintagma „renunțarea inteligenței” (fie că
locuitorii Indiei au lăsat inteligența să dormiteze, fie că aceasta –
„ofensată” din pricina gradului scăzut de întrebuințare – se îndepărtează de
ei) nu este nicicât întemeiată, dar, potrivit opiniei avansată de cugetătorul
german, vechii hinduși stăteau la acest capitol mult mai bine ca alte popoare
megieșe și de mai departe, la drept vorbind chiar cu o idee mai bine ca
mesopotamienii, vechii egipteni, chinezii antici și greco-romanii, cu toții
mari furnizori de spiritualitate întru constituirea culturii universale. Însă,
potrivit unor spectaculoase descoperiri arheologice făcute cu ceva timp în urmă
pe teritoriul României (precum misterioasele tăblițe de la Tărtăria) și spre
mândria tuturor românilor, urmașii daco-geților, hindușii nu stau cu cultura și
civilizația lor mai bine ca tracii, nici la capitolul vechime (dimpotrivă,
mulți învățați din străinătate și de la noi sunt de părere că axul spiritual al
lumii antice era la nordul Dunării!) și nici la cel axiologic.
Iar dacă
luăm aminte la reușitele economico-sociale ale Indiei zilelor noastre (una
dintre țările emergente îmboldită de ambiții pe măsura enormelor resurse umane
și materiale de care dispune), se poate vedea că ea nici la capitolul voință nu
stătea rău. Atâta doar că, de-a lungul mai multor veacuri („indienii nu sunt
grăbiți și timpul nu joacă mare rol la ei”, ne înștiințează ilustrul indolog
ieșean Theofil Simenschy în cartea Cultură
și filosofie indiană în texte și studii, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1978), mai exact până la dobândirea independenței, voința națiunii a
fost ținută în frâu ba de anacronicul și contraproductivul sistem al castelor,
ba de contemplativismul îmbibat cu misticism...
Acesta
fiind sistemul tridimensional al specificului indian, consider că el poate fi
mai lesne înțeles și, desigur, mai corect încadrat în istoria omenirii doar
după lămurirea sintagmei „specific național”.
Mai
întâi, ne face cunoscut P.P. Negulescu, se impune concluzia că „viața în comun
este principalul factor determinant în formarea caracterelor psihice ale
individului” și că, în pofida deosebirilor fizice dintre indivizii ce compun un
popor, se constată cu ușurință un aer de
familie comun, manifestat printr-un
mod specific de reacție la acțiunea factorilor naturali și sociali, respectiv
printr-o anumită comportare cu semenii.
Apoi că
nu trebuie confundată ideea de rasă
cu aceea de popor sau națiune, deoarece „cea dintâi e o
noțiune biologică, cea de-a doua o noțiune psihologică și sociologică”.
În fine,
dar nu în ultimul rând, pentru că nu poate fi caracteristică o trăsătură
unificatoare, ci doar una diferențiantă, Negulescu subliniază faptul că
„ortodoxismul nu e specific românesc”, tot ortodocși fiind „și grecii,
bulgarii, rușii și sârbii”. În aceeași ordine de idei, gânditorul român
consideră că literatura constituie compartimentul cultural predilect pentru
afirmarea/detectarea specificului național și că știința sau filosofia nu pot
avea caracter național din simplul motiv că acest aspect le-ar deposeda de
valoarea universalității. Vasăzică, susține Z. Ornea în Prefața tratatului, nu se poate vorbi de filosofii naționale, cu
toate că există „moduri naționale de filosofare”.
Sighetu
Marmației, George
PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu