Oamenii din viața lui Eminescu

 

Din Târgu-Jiul brâncușian, Zenovie Cârlugea propune specialiștilor și cititorilor deopotrivă un nou proiect literar: un dicționar esențial monografic, Oamenii din viața lui.... După ce anterior, la editura ieșeană TipoMoldova (condusă de Aurel Ștefanachi) a tipărit Lucian Blaga. Oamenii din viața lui (vol. I-2017 – vol. II-2018) și Tudor Arghezi. Oamenii din viața lui (2019), recent a scos, la aceeași prestigioasă editură, o carte de o însemnătate deosebită, având în vedere protagonistul ei: Mihai Eminescu. Oamenii din viața lui (2019). Este un volum masiv, A4, de 752 p., remarcabil nu numai prin masivitate, ci mai ales prin conținut. Este o carte de autor, lucrată cu acribie științifică, ce numai o instituție de specialitate o putea elabora. Este o carte de referință, un dicționar monografic despre oamenii din viața poetului (membrii și rudele familiei, prieteni și neprieteni, colaboratori), menit să aducă în prim-planul istoriei literare (dar și culturale și politice) personalitatea „omului deplin al culturii românești” (C. Noica) și opera sa, în contextul social-politic al epocii, văzută „într-o ipostaziere poliedrică și multirelațională”.

O lucrare inedită, ca realizare și concept, a elaborat savantul basarabean, Mihai Cimpoi: Dicționar enciclopedic Mihai Eminescu (ediția a II-a, revăzută și adăugită, Chișinău, Editura Gunivas, 2018, 800 p.), despre care Eugen Simion sublinia cât de important pentru cultura română este acest proiect ambițios, „o lucrare, dar, vastă, primejdios de vastă, îndrăzneață, o lucrare necesară. Ea apare în cultura română într-un moment în care Eminescu este disputat, zgomotos și inutil, de detractori de serviciu, și zelatori de serviciu, deopotrivă de înverșunați și aberanți”.

Aceleași aprecieri se potrivesc și dicționarului monografic Mihai Eminescu. Oamenii din viața lui, scris de cărturarul Zenovie Cârlugea. Lucrarea cuprinde 180 de articole-eseu despre oamenii importanți sau mai puțin importanți, efemeri în biografia Poetului, lumea lui Eminescu fiind, scrie Zenovie Cârlugea, „bogată, variată, plină de freamăt, [care] evocă, în consistență și devălmășia ei, o societate românească în care savoarea Orientului este estompată de atitudini, convingeri și forme ale civilizației occidentale”.

Acești oameni din viața lui Eminescu sunt scriitori, gazetari, literați, artiști, politicieni, colegi care l-au cunoscut și au interacționat cu el, prin această catagrafiere Zenovie Cârlugea deduccând „întregul complex de împrejurări al relaționării sau expectativei, al implicării mai mult sau mai puțin în viața poetului”.

Unii dintre acești „actanți” sunt „impenitenți inevitabili ca Grigore Ventura, D. Teleor ș.a.”, dar ei trebuiau incluși în acest dicționar și pentru a ilustra o societate cu toți membrii, onești sau impertinenți.

Orânduiți alfabetic, ca-n orice dicționar, Zenovie Cârlugea fixează în articolul-eseu succinte date biobibliografice, axându-se pe relația respectivului cu Eminescu. Firește, întinderea fiecărui articol depinde de personalitatea fiecăruia și de relația (mai mare sau mai mică) cu Poetul. De cele mai multe ori, găsim în aceste articole date noi, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite.

Numit de Eminescu „rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice”, V. Alecsandri (1821-1890) îi întoarce, cu îndreptățire, complimentul: „La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus”. Este, apreciere reciprocă, justă și atestată în timp. Exemplar este însă gestul lui Eminescu de apărare a lui Alecsandri (pe care-l cunoscuse personal în casa lui V. Pogor), la atacul specific macedonskian, pentru că Academia Română l-a premiat pe „bardul de la Mircești” („împărțiri de premii între colegi”), zice Macedonski. În piesa Fântâna Blanduziei, Alecsandri îl caricaturizează pe autorul Nopților în personajul Zoil; Macedonski îi răspunde cu o epigramă, dar și cu un vers memorabil: „Poetul e un rege și i se cuvine un tron”.

Constantând cu amărăciune că „natura a fost nedreaptă în privința lui”, Alecsandri citește la Ateneul Român, la 14 octombrie 1883, Fântâna Blanduziei spre a-l ajuta financiar pe „nefericitul Eminescu”. Zenovie Cârlugea găsește similitudini între poezia eminesciană De-aș avea și Doina lui Alecsandri, bardul contribuind la serbările de la Putna (1871), inițiate și organizate în principal de Eminescu, cu două imnuri, unul închinat lui Ștefan cel Mare și altul „religios cântat la serbarea Junimei academice române”. Culegerea de Légendes et Doines. Chants populaires roumains (1879) a lui Alecsandri este apreciată de autorul Luceafărului ca fiind „îmbrăcate în mantia regală a poeziei”, iar Miorița „o inspirațiune fără seamăn”. Concluzia lui Zenovie Cârlugea: „departe de lumea intrigilor și coteriilor literare, Hyperionul poeziei românești are față de «bătrânul» Alecsandri o comportare ireproșabilă de prețuire, simpatie, înțelegere”.

Privitor la V.A. Urechia (1834-1901), Eminescu îl persifla adesea nu numai că era liberal, ci pentru că își crease o descindere biografică din cronicarul Gr. Ureche, dar mai ales pentru că votase în Parlament cedarea a trei județe din sudul Basarabiei în schimbul retrocedării Dobrogei („un smintit paralitic”, „un caraghioz”). Intenționa chiar să scrie o epopee cronică, Urechiada.

La numai nouă ani, Tudor Arghezi (1880-1967), urmașul lui Eminescu la gloria literară, este mândru și fericit că l-a văzut „în carne și oase”. Deși îl văzuse doar episodic, grăbit, în mulțime, această imagine („Se pare că poetul nu mai făcea parte din viața lui și că trăia o metempsihoză străină”) i-a marcat destinul literar, motiv de a susține la Ateneul Român, în 1943, conferința Mihai Eminescu („primul scriitor de profesie român”) și de a scrie versuri memorabile („Pășiți încet, cu grijă tăcută, feții mei / Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei”).

Un adversar, mai mult intrigant minor este gazetarul conservator N. Bassarabescu (1842-1906), din cauza căruia Eminescu își depune, la 15 februarie 1883, demisia (neacceptată) de la „Timpul”. ( „E lesne de înțeles – scrie Eminescu în cererea de demisie – că nu pot primi solidaritatea cu asemenea pene, oricât de mare ar fi îndealtmintrelea credința mea în principiile conservatoare”).

Ioan Scipione Bădescu (1847-1904), poet și gazetar, are o atitudine de empatie pentru bolnavul Eminescu, sosit la sora sa din Botoșani în aprilie 1887: „Poetul Eminescu este oaspetele urbei noastre”, „iubitul amic, dulcele poet și distinsul concetățean între noi”, „Bine-ai venit între noi, între ai tăi, dulce și nemuritor poet, cel mai ilustru fiu al cetății noastre” („Curierul român”, 1 octombrie, 1887). În același ziar, Bădescu oferă informații despre starea sănătății Poetului, tratat de medicul botoșănean Francisc Isac.

Aflat la Băile Repedea de lângă Iași (11 iulie 1886), Eminescu este găzduit în casa părinților Coraliei/Riria Biberi (1869-1951), soția istoricului A.D. Xenopol, admirație deplină și îndreptățită, ea publicând Ultima rază din viața lui Eminescu (Iași, 1902), în care îi remarcă o altă fațetă: „Mulți au zis că era nepăsător, că disprețuia totul. Nu era nici una, nici alta, era numai mândru, prea mândru și nu voia să arate nimănui adânca lui durere”.

Samson Bodnărescu (1840-1902), așezat de Titu Maiorescu după Alecsandri și Eminescu, l-a găzduit pe Poet în locuința sa de la Pomârla (unde Samson era directorul școlii). Eminescu consemnează căsătoria lui Samson („cunoscutul poet liric care în curs de mulți ani au îmbogățit paginile „Convorbirilor” cu producerile sale înzestrate cu o deosebită adâncime și curăție de simtământ”) cu Eugenia Frongolea, prietena Veronicăi Micle.

Cu marele om politic, liberalul Ion C. Brătianu, a avut o relație profesională îndelungată, uneori sinuoasă. Eminescu lucra la un ziar conservator, de opoziție și ca orice ziarist care se respectă, privea cu lupa toate acțiunile politice ale guvernului liberal, condus de I.C. Brătianu, fiind prezent la dezbaterile parlamentare, ca bun cunoscător al legilor și al oportunității acestora pentru tânăra noastră economie națională. La propunerea lui Titu Maiorescu, colaborează pentru lexiconul german Brockhaus, prezentându-l pe omul politic.

Cu pictorul bisericesc Epaminonda Bucevschi (1843-1891) se cunoștea din timpul studiilor vieneze, Eminescu vizitându-i atelierul de pictură unde regăsea icoana „frumoasei Bucovine”; au legat o strânsă prietenie.

Coleg cu Ioniță Bumbac (1843-1902), la Școala primară din Cernăuți, și cu fratele său, Vasile Bumbac (1837-1918), fost bibliotecar în casa lui Aron Pumnul anterior lui Eminescu, au preocupări comune de culegere a folclorului, sunt membri ai Societății „România jună” și participă la organizarea și desfășurarea serbării lui Ștefan cel Mare de la Putna.

Relația sa cu I.L. Caragiale (1852-1912) este complexă și controversată încă. Motivul principal este relația pe care dramaturgul ar fi avut-o cu Veronica Micle (în vara-toamna anului 1881), când legătura acesteia cu Poetul trecea printr-un moment de neînțelegere. Într-o scrisoare din 7 februarie 1882, după ce o iertase, Eminescu are numai cuvinte de ocară la adresa fostului său coleg de la „Timpul”:„pezevenchiul de grec”, „ingrata arhicanalie”, „șarpe veninos”, trădarea sa numind-o „cea mai neagră injurie”, chiar „injurie mortală”, bruscându-l fizic în casa lui Titu Maiorescu. Dar, mai grav, Caragiale l-a trădat pe Eminescu în redacția „Timpului”, furând documente din dulapul redactorial al lui Eminescu pe care le folosea în polemica cu C.A. Rosetti, ducându-le acestuia, fiind răsplătit, prin decret regal, la recomandarea lui V.A. Urechia, cu postul de revizor școlar pentru județele Suceava și Neamț. Activitatea gazetărească a lui Caragiale la „Timpul” a fost considerată „anonimă și neremarcată” (Șerban Cioculescu) sau „mai mult formală și de oportunitate” (G. Călinescu). Dar, nu astfel de aspecte imorale caracteriza relațiile dintre cei doi mari scriitori. De la conacul lui N. Mondrea de la Florești-Gorj, Eminescu îi scrie, cu umor, ironie și căldură, iar la aflarea veștii internării forțate a Poetului la stabilimentul lui Suțu (28 iunie 1883), Caragiale a „izbucnit în lacrămi” (Titu Maorescu), iar articolul-necrolog In Nirvana este laudativ în genere, considerând că autorul Luceafărului era „un om osândit de la naștere să moară cum a murit”.

Pe domnitorul/regele Carol I (1839-1914) îl supune criticii sale de ziarist cu principii, numindu-l „Îngăduitorul” pentru că a permis multora să ajungă mai iute la „pita lui Vodă”(vezi cazul republicanului de la Ploiești, Candiano-Popescu, ajuns consilier). L-a criticat, cu argumente, pentru afacerea Mihălescu-Warszawsky (care au concesionat calea ferată română pentru trecerea trupelor rusești în Balcani, în 1876-1878), Strousberg, pentru încercarea de a crea o catedrală catolică la București (nejustificată prin numărul redus al enoriașilor) etc. Eminescu era un partizan a lui A.I. Cuza, „singurul domn vândut” din istoria noastră de către cei plătiți să-l apere („garda trădătoare”). Invitat la Palatul Regal de către Regina Elisabeta (toamna, 1882), Eminescu nu s-a bucurat și de prezența regelui.

Petre P. Carp (1837-1919), conservator marcant, unul din fondatorii „Junimii”, a intrat în conflict cu ziaristul de la „Timpul”, pe tema „împământenirii” tuturor evreilor, așa cum cerea și condiționa Alianța Israelită Internațională, la Congresul de la Berlin. Ca ministru la Viena, P.P. Carp (al cărui mausoleu de la Țibănești-Iași a fost construit de Gustave Eiffel!) scrie colegilor de partid, la 23 iunie 1883, „Și mai potoliți-l pe Eminescu”. La acuzația cancelarului Bismark că românii „sunteți niște sălbatici”, care aruncă „cu pietre în evrei și le spargeți capetele”, replica diplomatului Carp pare cel puțin anemică: „Excelența sa nu trebuie să uite că românul a ieșit abia de curând din Epoca de Piatră”.

Casandra (1845-1864) este „iubita de la Ipotești”, prima în ordine cronologică, trecută la cele veșnice la numai 19 ani în 1864. Era fiica lui Gheorghe Alupului, cutreiera meleagurile natale cu adolescentul Mihai și este sursa de inspirație pentru multe creații poetice eminesciene (Melancolie, Avem o muză, Cântecul Casandrei etc.).

Al. Chibici-Revneanu (1847-1920), memoralist, coleg cu Eminescu la Cernăuți și Viena, un prieten devotat. Lui îi încredințează Titu Maiorescu misiunea de a-l însoți pe Poet la internarea de la Oberdöbling și în voiajul european prin Italia. Din spitalul vienez, Eminescu îi scrie spre a se interesa de „lada cu manuscrise” și îi mărturisește de condițiile din spital („Tratamentul pare a consista în mâncare puțină și proastă”).

Gheorghe Chițu (1828-1897), liberal, publicist, primul primar al Craiovei. Ca ministru, îl destituie, la 3 iunie 1876, pe Eminescu din postul de revizor școlar și dispune ca fostul director al Bibliotecii Centrale din Iași, M. Eminescu, să fie urmărit penal pentru proasta gestionare al fondului de carte. Eminescu nu rămâne dator și-i face un aspru rechizitoriu în „Timpul” (25 octombrie 1878).

Apreciat de Titu Maiorescu drept „cea mai mare inteligență pe care a dat-o până la el neamul românesc”, filosoful Vasile Conta (1845-1882) era apropiat de Eminescu ca structură sufletească, cu opinii similare. Îi trimite studentului Eminescu la Viena vol. Cântecele Basarabiei, gest apreciat. Opera filosofului face obiectul multor studii și articole eminesciene, inclusiv necrologul care este un model de analiză obiectivă și pertinentă a operei celui decedat.

Ion Creangă (1837-1889), cel mai sincer prieten al său. Se cunosc în 1875, revizorul școlar Eminescu îl inspectează pe institutorul Creangă, care alcătuise „Metodă nouă de scriere și cetire”. „Bădița Mihai” îl îndeamnă pe „bădița Creangă” să scrie, îi recenzează cărțile, declarându-l „cel mai originar povestitor român”. (Să amintim că, pe lângă prefețele lui A.D. Xenopol, Grigore I. Alexandrescu, Ilarie Chendi, Kirileanu, E. Lovinescu, prima monografie despre humuleștean apare abia în 1930, scrisă de francezul Jean Boutière, iar ultima, Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial (2017) aparține lui Eugen Simion). Prietenia celor doi a devenit legendară încă din timpul vieții lor: „Eminescu și Creangă erau ca doi poli opuși în plăsmuirea frumosului; cel dintâi este reflexiv, cel de-al doilea întrupător al lumii aievea” (A.D. Xenopol). La transferarea lui Eminescu la „Timpul” bucureștean (toamna, 1877), Creangă este extrem de trist („Ai plecat și mata din Ieși, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală”). Îi urmărește cu îngrijorare evoluția gazetărească bucureșteană („Ce-i cu Bucureștiul, de ai uitat cu totul Ieșul nostru cel oropsit și plin de jidani”), îi dă știri despre Micle („Veronica a fost azi pe la mine și mi-a spus că și cu dânsa faci ca și cu mine. De ce? Ce rău ți-am făcut noi?”) și despre Tinca sa, care a pregătit „de toate și mai ales sarmale, care ție îți plăceau mult”. Sfârșitul scrisorii este sfâșietor: „ Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin”.

Eminescu va veni la Iași la banchetele „Junimii” și pentru a se întâlni cu Veronica. Îl vizitează la bolnița mănăstirii Neamț. Creangă îl vizitează, la rândul său, la București, chemat la Consiliul General al Instrucțiunii (1880, 1882), participând împreună la o ședință a „Junimii” (septembrie, 1882) sau însoțindu-și soția la un consult medical. Creangă moare la 31 decembrie 1889, în același an cu Eminescu și Veronica.

A.C. Cuza (1857-1947), economist, jurist, academician, nepot de văr primar al lui A.I. Cuza, îl cunoaște pe Eminescu în 1886. A editat și prefațat un volum din publicistica eminesciană, punând publicistica în același plan cu poezia. A.C. Cuza a publicat și un volum de poezii, banii strânși din vânzarea cărții fiindu-i dați „în folosul marelui și nefericitului poet M. Eminescu”, motiv pentru care destinatarul banilor îi mulțumește sincer „pentru generozitatea cu care mi-ai venit în ajutor”, „adânc mișcat de bunătatea d-tale pentru mine” (scrisoare din 5 decembrie 1887).

A.I. Cuza (1820-1873) este domnitorul pentru care are o deosebită stimă și apreciere. Detronat de complotiști în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, este nevoit să părăsească țara, împreună cu Doamna Elena, cu amanta Maria Obrenovici și cu cei doi copii pe care-i avea cu sârboaica. Carol I refuză să-l primească în țară ca persoană particulară. Eminescu îl vizitează în ianuarie 1870 la Döbling, lângă Viena. „Tânărul Eminescu va fi fost cuprins de o adâncă emoție când l-a vizitat pe acela care a realizat Unirea Principatelor”, scrie un gazetar sucevean. În studiile și articolele sale din „Curierul de Iași” și „Timpul”, Eminescu îi subliniază, cu argumente, meritele, realizările epocale pe care domnitorul român le-a înfăptuit în doar șapte ani (ca Mihai Viteazul în domnia sa de șapte ani): „personalitatea fostului Domn răsare clară și mare, cum a fost în adevăr”, domnia sa a fost „cea mai însemnată de la fanarioți încoace, atât în bine, cât și în rău”, greșelile domnitorului fiind „pripa, răsărită din sila de temporizare”.

Elisabeta, regina României / Carmen Sylva (1843-1916) este suverana, care alături de urmașa sa, Regina Maria, a fost devotată poporului român, pe care l-a cunoscut în desele sale peregrinări, consemnate artistic în numeroase cărți. I-a sprijinit moral și financiar pe G. Enescu, Elena Văcărescu (încurajându-i dragostea dintre aceasta și prințul moștenitor, Ferdinand), V. Alecsandri, N. Grigorescu. Voia să-l cunoască și pe Eminescu. Întâlnirea s-a produs în octombrie 1882, prin intermediul lui Titu Maiorescu. Domnișoara de onoare a Reginei, Elena Văcărescu, va consemna această istorică întâlnire. Însăși Regina va imortaliza acest moment: „În toată viața mea, el a rămas pentru mine imaginea poetului însuși, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a celui poet aruncat dezorientat pe pământ, nemaiștiind cum să regăsească aici comorile pe care le posedă”. Oferindu-i „ceașca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi, a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare”. Regina României se înclină în fața regelui spiritualității românești!

Sub numele de de F. De Laroc, Regina scrie Vârful cu dor. Baladă română în trei părți. Eminescu a tradus-o în 1878, piesa fiind republicată în 1884 la editura craioveană Samitca. La rândul său, Carmen Sylva, împreună cu Mite Kremnitz, a tradus în limba germană 22 de poezii din Eminescu pe care le-a inclus într-o antologie. Sunt cunoscute trei scrisori pe care Poetul le-a adresat Reginei, în care își exprimă satisfacția pentru „deosebit de binevoitoarea apreciere de care s-au bucurat din partea Înălțimii Voastre neînsemnatele mele realizări”. Carmen Sylva va primi un exemplar de lux din Poeziile lui Eminescu, publicate de Maiorescu în decembrie 1883.

După ieșirea din sanatoriu (prin aprilie 1884), Regina îi oferă 500 de franci și-l „îmbărbătă din toată inima; el însă era foarte liniștit cu ea, ca și cu mine, însă speranța că bucuria noastră caldă din cauza restabilirii sale l-ar însenina nu se îndeplini” (Mite Kremnitz). Nu se cunosc alte vizite la palat; fără îndoială, Carol I fusese informat despre activitatea patriotică a lui Eminescu la Societatea „Carpații”, de opoziția gazetarului la semnarea tratatului secret cu Germania și Austro-Ungaria. Casa Regală n-a trimis nicio coroană de flori la înmormântarea Poetului.

Bonifaciu Florescu (1848-1899), fiul nelegitim al lui N. Bălcescu, liberal, colaborator la „Românul” lui C.A Rosetti și fondator al „Literatorului” lui Macedonski, a intrat în conflict gazetăresc cu junimiștii Maiorescu, Slavici și Eminescu, ultimul răspunzându-i cu o Epistolă deschisă către homunculul Bonifaciu. Spre cinstea sa, el ia atitudine față de epigrama macedonskiană: „am fost cel dintâi care a dezaprobat faptul. Și pornirea mea n-avea alt temei decât simțământul de fraternitate literară, fiind departe de a vedea în Eminescu ultimul cuvânt al poeziei românești. Eminescu a fost izbit de nenorocire și nimeni nu s-a bucurat de însănătoșirea lui mai mult ca mine” („Literatorul”, 17 aprilie 1887).

Moses Gaster (1856-1939), savantul evreu sefard, a fost un apropiat al lui Eminescu, fiind membru al „Junimii” și colaborator al „Convorbirilor literare”. Poetul i-a împrumutat manuscrise (pe care le-a restituit, la cererea lui Maiorescu), au discutat probleme de lingvistică. Are o poziție fermă față de așa-zisul antisemitism eminescian. „Se zice că era [Eminescu] antisemit. Pe atunci, antisemitismul era foarte răspândit, dar el n-a fost contaminat de acel virus, foarte rar a abordat chestiunea evreiască în ziar și numai o dată sau de două ori în poemele sale, unde i-a satirizat pe greci și a adăugat, de asemenea, un cuvânt despre evrei”.

Petre Grădișteanu (1839-1921), scriitor, gazetar și om politic liberal și, firește, adversar al junimiștilor. La dezvelirea statuii lui Eminescu de la Dumbrăveni, a ținut un discurs patriotic în care își exprima speranța că „ într-un viitor mult mai apropiat decât ați putea crede, vom fi 12 milioane de români laolaltă”. La dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare (5 iunie 1889), în fața regelui a ținut un discurs în care arăta că din coroana regală lipsesc trei pietre scumpe, aluzie la Transilvania, Bucovina și Basarabia. Eminescu a fost și el prezent la acest eveniment, dar a plecat dezamăgit de atmosfera rece, de discursul lui Grădișteanu, de vorbitorii care se proslăveau pe sine și nu pe Ștefan, a definitivat Doina și a citit-o la „Junimea”.

Al. Grama (1850-1896), canonicul din Blaj care-l atacă dur pe Eminescu într-un „studiu critic”, nu lipsit de elemente de erudiție. În poeziile lui Eminescu nu găsește „nemic, absolut nemic altă, decât sâmțul sexual sub formă de amor”, tineretul român trebuind să fie ferit de acest „erotism vulgar, carnal și sălbatic”, concluzionând că Eminescu nu-i „barem poet”. Deși l-a cunoscut pe Eminescu la ședințele „României June” din Viena, este de neînțeles atacul său din acest volum, scris după moartea Poetului, studiu salutat și de Al. Macedonski.

B.P. Hasdeu (1818-1907), un spirit enciclopedic al culturii române. Eminescu îi laudă piesa Răzvan-Vodă („dramă în cele mai multe privințe bună”), vol. „Cuvinte den bătrâni” al «învățatului filolog», carte care „împlinește un gol simțit între materialele cercetărilor istorice asupra limbei și ca atare merită recunoașterea cuvenită”. Remarcabil este necrologul pe care savantul român îl face la moartea Poetului: „Eminescu a lăsat multe versuri admirabile; însă meritul lui cel covârșitor, un merit de principiu, este acela de a fi voit să introducă și de a fi introdus în poezia românească adevărata cugetare și adevărata artă ca formă”, „Poezia este o căsătorie a realității cu idealul în sufletul poetului, în acele momente când poetul e poet”. Deși Hasdeu nu era agreat în cercul „Junimei”, Eminescu îl citează în studiul său științific despre Basarabia etc.

Eudoxiu Hurmuzaki (1812-1874), baron, istoric și scriitor, a publicat, în 11 volume, Fragmente din istoria românilor în limba germană. În sejurul său de la Florești-Gorj, Eminescu a tradus primul volum din această carte fundamentală, fără să-și menționeze numele ca traducător. I. Slavici, în calitate sa oficială de secretar al Comisiei speciale de editare a colecției Hurmuzaki, îi aduce la Florești o sumă de bani.

N. Iorga (1871-1940) ia cunoștință de vol. Poezii de Eminescu, în 1886, ca școlar la liceul din Botoșani, volum apreciat ca o „nouă Evanghelie pentru tineret”, care „era de fapt, nu o cetire, întovărășită de simpatie, de entuziasm chiar, a unui poet, ci o inițiere, aproape religioasă, o prefacere sufletească”. Caracterizându-l drept „expresia integrală a sufletului românesc”, Iorga a scris mult și profund despre creația eminesciană, a luat inițiativa ridicării unei statui la București, a reparării bisericii din Ipotești și refacerea casei natale.

Francisc Isac (1827-1907), medic emigrant polonez, prieten de familie cu N. Iorga, „cel mai căutat medic din Botoșani”, medicul curant al lui Eminscu din anii 1887-1888, care i-a prescris un tratament discutabil cu injecții și frecții cu mercur. Sora sa, Henrieta, își punea toată speranța în acest tratament („de este Mihai în viață, numai lui Isac o datorește”). Presa locală îi laudă tratamentul, dar în cele din urmă, el s-a dovedit cel puțin ineficient.

Deși liberal, Eminescu i-a purtat lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891) o sinceră și binemeritată admirație, îi urmărește activitatea parlamentară („om cu practica lucrurilor”, „La Cameră....nu există în toată adunarea decât doi oameni poate cari pot construi o frază corectă: Cogălniceanu și Maiorescu”), îl apără când I.C. Brătianu îl schimba, în 1878, ca ministru, „singurul om de o inteligență extraordinară din cabinetul trecut”, îi apreciază broșura Chestiunea Dunării, în care se dezvăluie o „claritate de vederi, judecată cuprinzătoare, singură și fără șovăire, o mare inteligență unită cu talentul de-a se manifesta cu toată vioiciunea în scris și prin viu grai”. Privind propunerea acordării unei pensii lui Eminescu, Kogălniceanu se pronunță răspicat. „nu cred că va fi unul aici în Cameră care să rămână surd și nepăsător la suferințele acestui mare poet al țării”. La funeralii, Kogălniceanu este prezent, alături de Maiorescu, L. Catargiu, N. Mandrea, Al. Lahovary, Chibici-Revneanu, Tradem etc.

Mite Kremnitz (1852-1916), soția doctorului regal Wilhelm, sora Clarei, soția lui Titu Maiorescu, doamnă de onoare a Reginei Elisabeta. Scriitoare și traducătoare, a participat la ședințele „Junimii”. Se cunosc la Iași, în 1876, ulterior, la recomandarea lui Maiorescu, Eminescu îi dă lecții de limba română în casa familiei Kremnitz, între ei se înfiripă o dragoste, care face obiectul romanului lui Eugen Lovinescu, Mite. Ea traduce din Eminescu în limba germană. Relațiile dintre cei doi se regăsesc în jurnalul Mitei, Amintiri fugare despre Eminescu (Încredințate fiului meu adoptiv).

Al. Macedonski ( 1854-1920), scriitor cu geniu, dar și cu multe bizarerii. Intră în conflict cu Eminescu (nu numai), gazetarul de la „Timpul” criticându-l pentru abuzurile sale administrative ca funcționar public la Prefectura Silistra Nouă și Sulina. Macedonski scoate „Literatorul”, în care publică neinspirata Epigramă, ca o reacție la „Junimea” și „Convorbiri literare”. Am scris despre această relație conflictuală dintre cei doi, așa că mă rezum la opinia lui Z. Cârlugea: „Incompatibilitatea dintre cei doi mari poeți ținea nu numai de caracterul total diferit, dar și de viziuni artistice diferite, de sensibilități și structuri literar total opuse, de impactul dintre spiritul «histrionic» și abisalitatea celui «tragic».

Titu Maiorescu (1840-1917) are un spațiu generos și binemeritat în dicționarul lui Z. Cârlugea, el fiind personalitatea marcantă a secolului 19, care a influențat cultura română, nu numai pe Eminescu și pe ceilalți junimiști. A avut un rol „fundamental” în viața lui Eminescu, „o legătură trainică și de mare respect”, i-a dat 400 galbeni, ca ministru, să-și susțină doctoratul (pentru care avea să dea socoteală), îl numește director al Bibliotecii Universitare din Iași, apoi revizor școlar, redactor la „Timpul”, se îngrijește de apariția singurului volum antum de poezii și de sănătatea și chiar de înmormântarea sa. Chiar atunci când Eminescu îl critică pe Maiorescu ca avocat al spoliatorilor Mihălescu-Warsawski, remarcabilul critic are o poziție demnă, superioară. Autorul Dicționarului înlătură cu argumente logice teza asasinatului maiorescian asupra celui numit „poet în toată puterea cuvântului”. În legătură cu acea carte de vizită a doamnei Szoke-Slavici, lăsată criticului la 28 iunie 1883, „marți, la ora șase dimineața”, trebuie avut în vedere notele cu caracter intim ale Poetului din seara precedentă, 27 iunie, de fapt o ceartă grosieră, cu evidente conotații sexuale („trebuia să-ți escitez gelozia”), episod despre care am scris (vezi Tudor Nedelcea, Eminescu, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2013, p. 337-340). Fiica sa, Livia Maiorescu-Dymsza (1863-1946) a fost interesată de viața și creația eminesciană.

Nicolae Mandrea (1842-1910), un junimist mai puțin cunoscut, legat de Poet prin șederea acestuia la conacul său din Florești-Gorj, în vara lui 1878, unde Eminescu a tradus din Hurmuzaki și s-a simțit confortabil. Mandrea era căsătorit cu Zoe, nepoata lui N. Bălcescu.

Baronul Ernst von Mayr, ambasadorul austro-maghiar la București, face parte dintre „oamenii din viața lui” prin nota secretă din 7 iunie 1882 adresată Casei imperiale de la Viena, prin care informa că „Eminescu, redactorul șef al ziarului «Timpul» a făcut propunerea [în Societatea «Carpații», n. n. ] ca studenții transilvăneni de națiune română, care umblă pe la școlile de aici [Viena, n. n.] pentru învățătură, să li se încredințeaze pe timpul vacanței lor acasă ca să lucreze pentru pregătirea publicului în favoarea unei Dacii Mari”.

Despre violonistul evreu Toma Micheru (1858-1892), pe care Eminescu l-a cunoscut la Viena, a scris mai multe articole, i-a urmărit îndeaproape evoluția artistică. La moartea Poetului, Micheru a scris: „s-a prăbușit bunul meu frate, s-a risipit în noaptea nemișcată a veșniciei. Plâng cu lacrimi amare pierderea lui Mihai. Plânge în tăcere și vioara, plângem amândoi fără simțire, după tine”.

Fără îndoială, între oamenii importanți în viața sa, Ștefan Micle (1817-1879 și Veronica Micle (1850-1889) ocupă un loc central. Dacă relația cu Veronica este mai cunoscută (eu însumi am scris: Mihai Eminescu-Veronica Micle. Corespondență, Craiova, Scrisul Românesc, 1992), Ștefan a trecut pe planul doi. Profesor universitar și rector la Iași, s-a căsătorit cu Veronica, când aceasta avea doar 14 ani, el împlinise 44. Au avut două fiice reușite: Valeria, căsătorită Sturdza (1866-1929), solisă de operă apreciată (a cântat cu Elena Teodorini), a scris un volum de poezii și a declarat, în 1911, că „mama mea a avut un copil mort cu Eminescu”; cea de-a două fiică, Virginia Livia, căsătorită Gruber (1868-1937), profesoară de matematică și științele naturii la Botoșani. Ștefan Micle era rector când Eminescu a depus jurământul ca director al Bibliotecii Centrale din Iași, la 30 august 1874, și este autorul unor lucrări de fizică, chimie, astronomie. Spre a înlătura bârfa privind povestea de dragoste Veronica-Mihai, soțul îi cere soției să organizeze în casa lor un salon literar, din care să nu lipsească Eminescu. Decedat inoportun, la numai 59 de ani, neavând anii necesari de pensie, astfel că Veronica nu putea beneficia de pensie de urmaș, Eminescu îi scrie necrologul, publicat în „Timpul” (11 august 1879): „În lunga și spinoasa lui carieră, dânsul și-a îndeplinit datoria totdeauna cu prisos și fără preget. Sentimentele lui dezinteresate pentru datoria și pentru țară, caracterul lui independent, inteligența lui superioară și cunoștințelor lui, după ce i-au atras în viață stima concetățenilor lui, i-a asigurat după moarte regretul tuturor acelora ce au avut fericirea să-l cunoască”. Spirit pragmatic, ziaristul Eminescu reușește să obțină pensie de urmaș pentru Veronica, cu dispensă, ca „un act de justiție”, având în vedere că „atât numele răposatului cât și al văduvei sale sunt niște nume ce netăgăduit au dreptul la deosebită considerație și în privința cărora, în viața publică, se pot și trebuie a se face oarecari excepțium”.

V.G. Morțun (1860-1919), publicist și om politic de stânga, editorul operei lui Eminescu și Creangă a venit în sprijinul Poetului, când acesta era în grea suferință la Botoșani, în anii 1887-1888. A fost „cel mai mare închinător al lui Eminescu”(N. Iorga).

Gheorghe Panu (1848-1910), avocat și om politic, a lăsat mărturii despre Eminescu și Creangă în Amintiri de la Junimea din Iași. Nu l-a prea agreat pe Eminescu, părăsind „Junimea” după citirea Scrisorii III (1881), criticând și nuvela Sărmanul Dionis (deși nu fusese de față la acea ședință de cenaclu), iar celebra conferință eminesciană, Influența austriacă asupra românilor din Principate (1876) o găsea „rea”, fiind considerată „propagandă politică”.

Dimitrie Petrino (1838-1878) și-a legat numele de Eminescu în sens negativ. Urmându-l în postul de director al Bibliotecii Centrale Universitare din Iași, publicistul liberal îl reclamă pe Eminescu pentru lipsuri în gestiune (cărți și mobilier). „Dacă n-ar fi avut o purtare incalificabilă față de Eminescu, azi nu s-ar fi pomenit de el”( G. Călinescu). Așa cum au intrat /vor intra într-un binemeritat anonimat sau chiar în lada de gunoi a istoriei și detractorii lui Tudor Arghezi sau Marin Sorescu.

Cleopatra Poenaru (1837-1900), fiica profesorului, pictorului și editorului craiovean C. Lecca, este așezată în panoplia de femei adorate de Poet, atribuindu-i, ca sursă de inspirație, Pe lângă plopii fără soț. Participantă la ședințele „Junimii” bucureștene, îl cunoaște pe genialul poet, dar nu sunt dovezi concrete ale unei relații intime între cei doi, având în vedere două ciorne de scrisori (pe care Poetul nu le-a expediat însă) în care îi cere „o oară și să mor”.

Un personaj ironizat de Eminescu este avocatul și militarul Al. Candiano-Popescu (1841-1901), intrat sub pana ziaristului de la „Timpul” pentru trădarea lui Cuza Vodă, pentru pseudo „republica de la Ploiești” din 1870, devenit ulterior prefect al Poliției capitalei și adjutant al regelui Carol I. Trădător de profesie, a fost însă decorat: „D-lui colonel Candiano Popescu i s-a conferit medalia «Bene-merenti», clasa I pentru scrisorile sale poetico-militare (!). În adevăr, că și merită; ne mirăm numai cum de nu a primit această medalie mai înainte. Săracă țară!”, notează malițios Eminescu în „Timpul” (18 septembrie 1882).

Celebrul compozitor Ciprian Porumbescu (1853-1883), un patriot în sensul real, adânc al cuvântului, era unul dintre apropiații Poetului, căruia i-a pus pe muzică unele poezii, au participat împreună la sărbătorirea lui Ștefan cel Mare la Putna (15 august 1871). Poetul îi recunoaște geniul și idealul național, îi ia apărarea când i se desființează Societatea „Arboroasa” sau când compozitorul este arestat. Amândoi recunosc fapta jertfelnică a domnitorului Grigore Ghica III, care a plătit cu viața pentru că a refuzat tranzația din 1775 de cedare a Bucovinei.

Pentru Aron Pumnul (1818-1866), Eminescu a păstrat o impresie marcantă pe care orice elev îl poartă pentru magistratul său. A locuit în casa acestuia (azi în plină degradare), i-a organizat biblioteca. La moartea profesorului, elevul Eminescu publică poezia La mormântul lui Aron Pumnul. Îi plăceau lecțiile de gramatică și literatura română ale lui Pumnul (nu și „purismul” său), de istorie românească.

C.A. Rosetti (1816-1885), publicist, scriitor, liberal, traducător, mason, căsătorit cu Maria Grant (cea din tabloul „România revoluționară” a lui C.D. Rosenthal), o mare personalitate a epocii, cu care Eminescu a polemizat aproape zilnic, acuzându-l de sorgintea sa fanariotă și de conducerea „aripei roșii” a Partidului liberal, empatizată cu Internaționala I a lui K. Marx. „Publicistica lui C.A. Rosetti este citită, ascultată în epocă și a stârnit mari adversități. Eminescu, cum se știe, o judecă aspru și-i face jurnalistului un portret care s-a impus în imaginarul românesc. Retorica abundentă, agresivă și despletită a temutului jurnalist de la «Românul» trebuie publicată și analizată cu mai mare obiectivitate. Prin ea trec ideile epocii și se afirmă curentul de gândire al «roșilor» bizantini, pe care, de pe poziții spirituale conservatoare, Eminescu le combate cu regularitate”(Eugen Simion). Cu toate aceste critici eminesciene, C.A. Rosetti citea cu interes articolele gazetarului de la „Timpul”: „în momentul când îi soseau gazetele, lua totdeauna întâi «Timpul» în mână și cetea articolele lui Eminescu de la un capăt la altul, declarând despre poetul nostru că are cea întâi pană de jurnalist în România, deși era cel mai înverșunat dușman al său”(Iacob Negruzzi). Spre cinstea sa, C.A. Rosetti, prin ziarul botoșenean „Liberalul”, susține acțiunea de ajutorare financiară a poetului, iar la moartea lui Eminescu îi va scrie un necrolog obiectiv.

Ioan Slavici (1848-1925) va fi coleg la „Timpul” cu Eminescu și I.L. Caragiale, din 1877, dar și în Societatea „Carpații”, va sta, o vreme, în gazdă (de unde conflictul cu soția acestuia, Ecaterina Szöke Magyarosy, de care va divorța în 1885). Slavici, în calitate de secretar al Comisiei pentru valorificarea colecției Hurmuzaki, vine la Florești, în iulie 1878, spre a-i aduce Poetului 1000 de lei pentru traducerea vol. 1 din Fragmente din istoria românilor apărut în 1879, fără a se menționa numele traducătorului. Nestăpânind la perfecțiune limba română, în multe din articolele scrise de Slavici a intrat pana lui Eminescu, astfel că unii editori au trecut aceste articole ca fiind scrise de autorul Luceafărului.

Un mare om controversat, dacă nu odios, intrat în viața lui Eminescu, a fost Grigore Ventura (1840-1909), jurnalist, scriitor, compozitor, tatăl actriței Maria Ventura, cum menționează Z. Cârlugea. A avut o activitate febrilă pe 28 iunie 1883, când Eminescu a fost internat, a deconspirat pe „x” din epigrama lui Macedonski și a vorbit chiar la înmormântarea lui Eminescu, la Biserica „Sf. Gheorghe Nou” din București (spre surprinderea și stupoarea lui Titu Maiorescu), recomandând posterității citirea doar a poeziilor, nu și a publicisticii eminesciene. Discursul său ditirambic l-a inspirat pe Caragiale în realizarea personajului Rică Venturiano din O noapte furtunoasă.

Iosif Vulcan (1841-1907) ar fi rămas mai puțin cunoscut istoriei literaturii române dacă nu avea strălucita inspirație de a-l debuta în revista sa, „Familia”, la 25 februarie/9 martie 1866, cu poezia De-aș avea și de a-i schimba numele de Eminovici.

Pe filosoful și istoricul A.D. Xenopol (1847-1920), Eminescu l-a cunoscut în timpul studiilor de la Berlin și au devenit colegi-colaboratori la „Junimea”. Îl cunoaște și îi respectă opera de istoric și filosof, chiar dacă intră într-o polemică dură cu fratele acestuia Nicolae D. Xenopol.

Am stăruit doar asupra unor nume din dicționarul esențial privind oamenii din viața lui Eminescu, scris cu acribie și o documentare profundă de Zenovie Cârlugea. Sunt și alte nume importante din acest dicționar (217), pe care cititorul și cercetătorul în primul rând le va parcurge cu mult interes. Iată și alți oameni din viața sa: Zamfir Arbore, V. Babeș, T. Burada, V. Burlă, Șt. Cacoveanu, Lascăr Catargiu, M. Cerchez, Al. Cihac, N. Ciurcu, Matilda Cugler-Poni, N. Densusianu, Cornelia Emilian, familia Eminovici, Al. Flechtenmacher, Eugenia Frangolea, N. Gane, Artur Gorovei, Gr. Grandea, fam. Humpel, S. Isopescu, fam. Jurașcu, N. Krețulescu, D. Laurian, Matei Millo, Al. Obedeanu, M. Pascaly, N. Petrașcu, V. Pogor, C. Popassu, Eufrosina Popescu, I.H. Rădulescu, Ronetti-Roman, Th. Rosetti, Iuliu Roșca, I. Russu-Șirianu, I. Sbiera, C. Simțion, Th. Ștefanelli, Al. Șutzu, Fanny Tardini, Al. Tiktin, El. Văcărescu, V. Vineș, Al. Vlahuță etc. Toate aceste evocări întregesc biografia spirituală a celei mai ilustre personalități a culturii naționale, „un construct imaginar memorialistic”, cum a scris Z. Cârlugea în „Cuvânt înainte”, în care transpare „ideea mereu vie de a decripta, din toate acestea, specificitatea și autenticitatea acestor gesturi, exprimări, comportamente ce au dat măsura inconfundabilei personalități”.

Alături de alți exegeți, consacrați (Maiorescu, Iorga, Călinescu, Perpessicius, Vatamaniuc, Eugen Simion, M. Cimpoi, Th. Codreanu, N. Georgescu etc.), Eminescu și-a mai aflat unul: Zenovie Cârlugea, din orașul lui Brâncuși și în vecinătatea lui Arghezi, o personalitate a lumii literare contemporane ce merită evidențiată.

TUDOR NEDELCEA

Craiova