Titlul, anume ales pentru acest articol, ne duce de îndată cu gândul (mă rog, pe cei ce citesc mult și cu folos!) la povestirea (după unii romanul, mai exact miniromanul) Bani pentru Maria a scriitorului sovietic Valentin Rasputin, născut pe 15 martie 1937 în satul siberian Ust-Uda de pe malul râului Angara.
Da, căci
la fel cum Kuzma, soțul Mariei, izbutește în trei zile (atâta durează acțiunea
micului roman, parte din neoficiala păsuire de cinci zile pe care o acordă
revizorul contabil „eroilor”) să facă rost de o mie de „ruble noi” pentru a
acoperi lipsa depistată la inventarierea magazinului sătesc, magazin gestionat
de Maria vreme de un an și jumătate (în toată această perioadă fără niciun
inventar, chit că gestionara l-a cerut de mai multe ori), tot așa viitorul
nostru guvern, negociat cu excesivă rigoare și încetineală de cele patru
formațiuni pro-europene (PSD, PNL, USR, UDMR), trebuie ca, până la 1 iulie, să
se „nască”, să fie „botezat”/confirmat de Parlament (firește, după
nominalizarea premierului de către președintele Nicușor Dan) și să identifice
căile agreate de actualii negociatori (restrângerea cheltuielilor, posibil
creșterea unor taxe), respectiv resursele financiare disponibile, întru
reducerea imensului deficit bugetar (de aproape două cifre), nemicșorarea unor
investiții strategice (autostrăzi, modernizări de drumuri, poduri și
transporturi feroviare etc.) și încasarea a încă vreo 12 miliarde euro prin
Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), o foarte posibilă pierdere
națională, provocată ca de-atâtea ori (și niciodată imputată celor vinovați!)
de nepriceperea, orgoliile stupide sau chiar de josnica trădare a unor
nevrednici, instalați prin jocul politrucianist de culise, precum ăsta
de-acuma, în fruntea mesei cu bucatele țării.
Pe
scurt, situația să revină cât mai curând în matca normalului: fără alte
împrumuturi externe (de altfel, cu o datorie externă de circa 200 miliarde
euro, bașca actuala neîncredere a străinilor cu ștaif în dâmbovițeana bătută pe
loc, România fie că uneori nu mai poate să se împrumute, fie că alteori se
împrumută cu cele mai mari dobânzi), fără nesimțitele decalaje dintre
veniturile minime și cele bugetare maxime (sfidătorul raport de 1 la peste
100), fără sporul șomajului și al inflației, în schimb cu recâștigarea
încrederii celor mulți în instituțiile statului, prin respectul arătat legilor,
inclusiv Legii indexării, de către făcătorii acestora, nu în ultimul rând prin
liniștea comunicată faptic de cârmuitori tuturor cetățenilor, cum că grija lor
de căpetenie este aceea să-i apere și să le asigure un trai decent (hrană
ieftină și sănătoasă, servicii medicale de calitate, educație temeinică,
siguranța zilei de mâine ș.a.), în primul rând prin plata la timp și
nedijmuirea drepturilor cuvenite:
lefuri, pensii, alocații de stat.
Principala
cale ce ar contribui simțitor și de îndată la însănătoșirea finanțelor
României, totodată la reducerea decalajului bugetar, o reprezintă impozitarea progresivă, numită taxa de solidaritate (solidaritate cu
cine?) de anumiți politruci dâmbovițeni. Nu numai că acest tip de impozit s-a
aplicat și continuă să se aplice în toate țările dezvoltate (au fost perioade,
ne informează profesorul Nicolae Grigorie-Lăcrița în textul Impozitarea progresivă, una dintre soluțiile
esențiale pentru reducerea deficitelor bugetare și înfăptuirea echității
fiscale, când se aplica în Statele Unite un impozit de 90%, ba chiar de 94%
în timpul celui de-al doilea război mondial), dar este de-a dreptul inuman ca,
prin cota unică, să fie la fel impozitat un venit lunar de 3000 lei și unul de
150.000 lei!
Desigur,
la această cale lesnicioasă (a se citi „la îndemâna cârmuitorilor hotărâți și
bine intenționați”) se adaugă mult mai laborioasa cale de reducere a cheltuielilor bugetare, respectiv de recuperare a
prejudiciilor provocate statului.
Reducerea cheltuielilor și echilibrarea
acestora cu veniturile se face de regulă prin disponibilizări și/sau prin
ciuntirea drepturilor salariale mai mult, mai puțin sau deloc cuvenite: prin
neaplicarea Legii indexării chiar la începutul acestui an, prin corecta
diminuare până la desființarea unor bănoase și fanteziste sporuri (precum cel
pentru păstrarea confidențialității și pentru condiții grele de muncă la
magistrați!), nu în ultimul rând prin lanțul scumpirilor, după majorarea
accizelor și a Taxei pe Valoarea Adăugată (TVA) la produsele de bază: energie
electrică, benzină, motorină, gaz metan.
Întrucât
numărul bugetarilor a tot crescut (la o populație de circa 20 milioane,
aparatul nostru bugetar numără peste 1,3 milioane de angajați, din care aproape
jumătate sunt în Capitală), se subînțelege că trebuie redus nu doar numărul
ministerelor, al secretarilor de stat, consilierilor și direcțiilor din toate
instituțiile centrale și locale, nu doar numărul parlamentarilor (o singură
Cameră, cu cel mult 300 de aleși, adică așa cum au decis românii la
referendumul consultativ din 2009, proporțional al tuturor consilierilor
județeni, municipali, orășenești și comunali), ci mai ales cel al
sinecuriștilor de pretutindeni: Parlament, Președinție, Guvern, Consilii
județene, prefecturi, primării, comitete, comiții, agenții, autorități.
Însă
calea cea mai generală de reducere conștientă a cheltuielilor la nivel
politico-guvernamental, comunitar (județ, municipiu, oraș, comună), familial și
individual, cale experimentată la noi strict ocazional, este aceea a economiilor, pe care cei puțini și bine
educați și le autoimpun, pe când celor mulți și năbădioși trebuie impuse prin
legi, hotărâri, decizii și sancțiunile prevăzute în ele: de la grobianism și agresivitate,
până la făloșenie în societate și deplasările în străinătate. Doar astfel noi
toți vom vedea în timp rezonabil enormele avantaje ale cumpătării pentru
sănătate și civilitate: unii renunțând de bunăvoie la consumul pe rupte și la
perfida comoditate mașinistă, alții urmând înțeleptul exemplu dat de primii,
cei mai mulți (am în vedere legiunile de angajați din instituțiile centrale și
locale) fiind readuși cu picioarele pe pământul patriei după severa diminuare a
cotei de combustibil pentru mașinile de serviciu, precum și a celei cu
deplasările în străinătate pe banii obștei.
Tot în
categoria economiilor ar intra banii rezultați atât din regionalizare (aparatul
bugetar al actualelor 41 de județe și al Bucureștiului s-ar reduce la cel
strict necesar pentru opt, maximum zece regiuni) și din comasarea comunelor ce
încalcă legea prin neîndeplinirea condiției privind numărul minim de locuitori
(de exemplu, pe Valea Izei ar fi de-ajuns trei comune, iar pe Valea Marei doar
două), cât și din desființarea funcției de viceprimar (în orașele mari sunt
câte doi aflători în treabă), care nu numai că nu-și merită consistentele
lefuri, dar – fiind de regulă desemnați de votul majoritar al consilierilor din
tabăra potrivnică primarului – pe întreaga perioadă a mandatului ei se vor
opune din răsputeri acestuia și inițiativelor sale, căci cei patru ani de
huzureală sunt transformați de alde ăștia într-o subtilă și neîntreruptă
campanie pentru fotoliul de prim edil.
În ceea
ce privește recuperarea prejudiciilor
provocate statului, apoi la acest capitol România chiar este de pomină prin
miile de miliarde șutite de tâlharii interni și externi (peste 2000 de miliarde
euro sau echivalentul a 46.000 tone aur în numai 30 de ani!), avere pierdută de
poporul român pentru întreținerea infectului belșug al unora dintre cei mai
mari patrihoți și trădători de pe
aceste meleaguri: Adrian Năstase, Sorin Oprescu, Viorel Hrebenciuc, Sorin Ovidiu
Vântu, Adriean Videanu, Gheorghe Ștefan, Dan Ioan Popescu, Radu Mazăre, Elena
Udrea și mulți, mulți alții.
Cea de-a
treia cale de revigorare economico-financiară a României, în sensul reducerii
sau scutirii de o bună parte din datoria ei externă, o înfățișez în articolul Datoriile odioase ale României
postdecembriste din 30 octombrie 2024, în care susțin următoarele: „(...) e
clar că și pe meleagurile noastre ar trebui să fie activată doctrina «datoriilor
odioase», dacă nu pentru toți banii împrumutați în peste trei decenii, atunci
cu siguranță pentru majoritatea lor”.
N.B.:
Iată cum explică datoriile odioase Alexander Nahum Sack, părintele doctrinei: „Dacă
o putere despotică contractează o datorie nu pentru nevoile și în interesul
statului, ci pentru a întări regimul său despotic, pentru a reprima populația
care-l combate, această datorie este odioasă pentru populația din întregul
stat. Această datorie nu este obligatorie pentru națiune: este una a regimului,
o datorie personală a puterii care a contractat-o, în consecință ea cade odată
cu căderea acestei puteri”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
11 iunie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu