de MIHAI EMINESCU
Caracterul obştesc al
luptelor din viaţa publică a românilor e că în mare parte nu sînt lupte de
idei, ci de persoane, că cei mai mulţi, în deplină necunoştinţă de ceea ce
combat, dau într-un principiu oarecare c-o orbire şi c-un curaj demn de-o cauză
mai bună, condamnă ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor să cerceteze,
trezindu-se prea tîrziu c-au fost induşi în eroare de ambiţiile vreunei gaşte
şi că a lovit într-o ţintă pe care ar fi respectat-o dacă şi-ar fi dat
osteneala de-a o privi mai de aproape.
Dacă un om e la noi
într-adevăr atît de nefericit să profeseze o serie de idei, nu o listă de persoane,
e în pericol de-a-şi vedea ideile întoarse şi răsucite de adversarii lui,
pretinşi politici, după placul acestora, va vedea trăgîndu-se din ele concluzii
nemaiauzite, cari lui nici prin minte i-au trecut vreodată, şi în fine se va
vedea citat înaintea opiniei publice după şoapte, după calomnii acreditate prin
repetarea papagalicească din partea celor uşori, nu însă în virtutea unor
enunţări sau fapte determinate, cari pentru toată lumea rămîn aceleaşi. Căci în
aceste discuţii nu e cestiunea de-a afla adevărul, ci din contra de-a acredita
un neadevăr, nu de logică, ci de eristică; cestiunea e de a taxa pe adversar de
ceea ce vrei să-l taxezi, potrivească-se epitetul sau nu. Aparenţa ţine locul
adevărului, înduplecarea locul convingerii.
Unei asemenea maniere
de-a vedea avem noi a mulţumi titlul de reacţionari.
În zădar am protesta, în zădar am cere să ni se probeze o
singură tendenţă reacţionară în înţelesul adevărat al cuvîntului, adecă
tendenţa de-a ne-ntoarce la teocraţia şi feudalismul evului mediu, în zădar am
dovedi că nici prin vis nu ne-a trecut de-a fi ceea ce ni se impută că voim a
fi şi că faptele noastre toate sînt contrarie acelei aserţiuni gratuite,
adversarii noştri, dacă n-au minte, au cel puţin o gură, o gură ce pare a-şi fi
arogat pe seamă-şi atribuţiunile tuturor celorlalte calităţi intelectuale pe
care natura obicinuieşte a le dărui oamenilor. Dacă nu voieşti să crezi fără a
cerceta, dacă nu juri că frazele apocaliptice, plivite din discursurile
revoluţiilor franceze, sînt adevăruri absolute, nu meriţi a şedea alături cu
unicii naţionalişti, unicii români, unicii patrioţi, cari se bucură de
privilegiul de-a fi monopolizat pe seama lor toate ideile mari şi frumoase. Ei
singuri au dreptul de-a face paradă cu patriotismul lor, căci dacă n-ar face
atîta măcar, ar şti sau ar putea să facă altceva mai folositor? Domnia absurdă
a frazei a mers atît de departe încît ei înşii şi-au deschis ochii şi merg pe
calea pe care odinioară o numeau reacţionară.
Nu sîntem dar contra
nici unei libertăţi, oricare ar fi aceea, întrucît ea e compatibilă cu
existenţa statului nostru ca stat naţional-românesc şi întrucît s-adaptează în
mod natural cu progresele reale făcute de noi pînă acuma. Numai pe terenul
acesta găsim că o discuţie e cu putinţă. Cine susţine însă ca absolute şi
neînlăturabile principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea
unui interes naţional, acela nu poate fi omul nostru.
Aşteptăm dar ca, pe
multe terenuri ale vieţii publice, spiritele oneste, de orice opinii s-ar fi
ţinut pîn-acuma, să simtă nevoia unei reacţiuni sănătoase şi conforme cu
trebuinţele actuale ale ţării, aşa că reacţionar va fi un titlu de merit chiar
pentru mulţi din aceia cari pînă astăzi dădeau acestui cuvînt senzul reînvierii
privilegiilor şi feudalităţii. Reacţiunea noastră se intemeiază pe convingerea
că ţara nu mai poate merge cu această organizare laxă, favorabilă naturilor
catilinare şi reputaţiilor uzurpate, fără de pericolul de-a înceta să fie ţară
românească, pe convingerea în fine că statul e asemenea un produs al naturei,
care are legile organice după care trăieşte şi că, dacă se introduce o
legislaţie artificială în locul celei care s-ar fi potrivit şi ar fi rezultat
din stadiul organic al lui, arbitrariul unei asemenea substituţiuni se traduce
în crize acute, ce pot pune capăt esistenţei noastre chiar. http://www.certitudinea.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu