Sursă a unui dialog cultural dintre Maramureș și
Vâlcea, această expoziție binemeritată
de publicul băimărean este o incitantă replică la expoziția ”Flori de Mină – Eșantioane
minerale din Regiunea Baia Mare”, care poate fi vizitată în prezent la Muzeul
Județean ”Aurel Sacerdoțeanu” din Vâlcea.
I. Meşteşugul prelucrării lemnului
În zonele de deal şi de munte, lemnul a constituit
principala materie primă a locuitorilor, fiind folosit pentru construcţiile
gospodăreşti sau la confecţionarea obiectelor casnice, a pieselor de mobilier.
În activitatea de prelucrare a acestuia, meşterul popular a pus îndemanare şi
simţ artistic, astfel încât specialiştii vorbesc despre "arta românească a
lemnului”.
Aceşti meşteri populari s-au identificat într-atât cu
meseriile practicate încât numele acestora sunt frecvente în onomastică
(Rotaru, Dulgheru, Dogaru). Confectionarea lor presupunea o specializare
temeinică, transmisă din generaţie în generaţie.
Obiectele expuse aici sunt realizate de către meşterul
Dogaru Alexandru din Sălătrucel, judeţul Vâlcea, între anii 1950-1970, printr-o
tehnică specială de înegrire numită patinare. Acest tip de realizare a
obiectelor se întâlneşte mai ales în ţinutul Pădurenilor. Ele au o valoare
artistică deosebită, stilul ornamental predominant fiind cel geometric, dar în
decorul obiectelor din lemn sunt răspândite şi motivele florale, zoomorfe şi
antropomorfe.
II. Ceramica de Horezu
Piesele selectate aparţin ceramicii de Horezu, judeţul
Vâlcea, o categorie de referinţă pentru zona etnografică Vâlcea dar recunoscută
inclusiv pe plan naţional şi internaţional.
UNESCO a decis, în cadrul celei de-a şaptea sesiuni a
Comitetului Interguvernamental de Protejare a Patrimoniului Cultural Imaterial,
care s- desfăşurat la Paris, în perioada 3 - 7 decembrie 2012, înscrierea
ceramicii româneşti de Horezu în lista Patrimoniului cultural imaterial.
România mai apare în Lista patrimoniului cultural imaterial al umanităţii cu
ritualul căluşului, inclus în 2008, şi cu doina, inclusă în 2009.
Ceramica de Horezu are un caracter propriu, unitar, bine
definit prin formă, decor, tehnică şi colorit. Îndemânarea şi talentul de a
combina formele şi culorile definesc personalitatea şi unicitatea acestui tip
de ceramică. Culorile sunt vii şi variază de la maro închis, roşu, verde şi
albastru până la celebrul ivoriu de Horezu. Ca procedeu decorativ, predomină
smălţuirea.
Meşterii populari de la Horezu adoptă ca soluţii plastice
repetiţia, alternanţa şi simetria şi folosesc, în general, tricromia cărămiziu,
verde şi albastru pe fond alb-gălbui. Des întâlnit, în centrul farfuriilor,
este “cocoşul de Hurez”, simbol al zonei, cu multiple semnificaţii. Nu
întâmplător, târgul anual de ceramică, ţinut în oraşul Horezu din judeţul
Vâlcea, se numeşte Târgul ceramicii populare românesti “COCOŞUL DE HUREZ“.
Horezu este un caz aproape singular în cadrul centrelor ceramice româneşti prin
faptul că mesteşugul este practicat ca principală sursă de venit a
descendenţilor vestitelor familii de ceramişti Vicşoreanu, Iorga, Frigură,
Mischiu.
III. Ceramica de Vlădeşti
După Horezu, următorul centru important de ceramică este
Vlădeşti. Cândva unul dintre cele mai puternice centre de olari din judeţul
Vâlcea, centrul de la Vlădeşti duce azi mai departe meştesugul prin intermediul
Violetei şi al lui Eugen Pătru, fiica şi respectiv ginerele lui Dumitru
Şchiopu, plecat în această iarnă dintre cei vii. În lipsa transmiterii acestui
meşteşug tinerei generaţii, ceramica de Vlădeşti riscă să devină o raritate.
La Vlădeşti se fac, în general, obiecte de utilitate
practică: oale de capacităţi diferite, căni, străchini, farfurii, castroane de
mari dimensiuni, ulcioare, obiecte cu caracter ceremonial: ulcioare de nuntă,
ploşti cu patru sau cu şase braţe şi două compartimente, unul pentru ţuică şi
altul pentru vin; jucării pentru copii, fluierici avimorfe sau zoomorfe. Deşi
sunt realizate pentru a fi utilizate în gospodărie, obiectele de ceramică nu
sunt lipsite de frumuseţe. Pentru împodobire se foloseşte o soluţie de caolin
alb. Vasele sunt scufundate, după prima ardere, în această soluţie, procedeul
fiind specific centrului de la Vlădeşti. Pe acest fond alb urmează să fie
desenate, cu un smalţ de culoare verde, motivele specifice centrului: crucea,
spirala şi brăduţul.
IV. Portul popular din Vâlcea
Prin însemnătatea deosebită pe care o are în viaţa omului,
îmbrăcămintea, costumul popular reprezintă un document preţios, el se impune
prin încărcătura simbolică şi concepţia estetică, constituindu-se într-un mod
de comunicare având la bază principiul că “trădează însuşirile sufleteşti,
reprezintă bunul gust şi simţul estetic, dă dinstincţie şi rafinament”.
Costumul popular a însoţit în permanenţă omul în diferite
momente ale vieţii sale: din copilărie până la bătrâneţe, la bine şi la rău, la
nuntă şi la înmormântare, la lucru şi la sărbătoare, fiind adecvat momentului.
Fiecare piesă de port este creată în ideea de a păstra identitatea dar şi de a
fi originală, unică prin perceperea şi redarea motivelor.
“Costumul femeiesc de Vâlcea” se încadrează prin structura
sa atât în tipologia costumului cu vâlnic (opreg), cât şi a costumului cu
catrinţe (zăvelci). În ambele formule are aceeaşi componenţă:
- îmbrăcămintea
capului – marama;
- cămaşa pusă
direct pe corp;
- betele încinse la
mijloc iar de la talie în jos, fie zăvelcile, fie opregul-vâlnicul- purtat
singur sau cu o zăvelcă;
- în picioare
încălţămintea;
- cojocul şi şuba.
“Decorul costumului vâlcean se desfăşoară în linii largi, cu
motive dezvoltate, constituind o abundenţă ce acoperă spaţii mari: aşa se
realizează ornamentul compact caracteristic altiţei la cămaşă şi căpătâiului la
zăvelcă.
Cămaşa cu “blană” încărcată, care reprezintă o formulă de
saturaţie a decorului, s-a răspândit în mod general pe teritoriul Vâlcii”.
În permanenţă, creatorul popular român a fost preocupat de
îmbinarea frumosului cu utilul, printr-un “adaos de forme şi culoare”.
Cromatica constituie un element de unitate a portului,
coloritul specific Vâlcii este folosirea nuanţelor vii care oferă însă echilibru
şi discreţie. Culorile de bază folosite în secolul XVIII-lea sunt: negru,
albastru şi roşu.
În secolul al XIX-lea, gama cromatică s-a îmbogăţit cu alte
culori: vişiniu, galben, verde, brun, la care s-au adăugat firul metalic şi
paietele.
Ornamentele folosite se grupează în două categorii
distincte: ornamente geometrice care sunt predominante şi ornamente liber
desenate.
Urmărind dispoziţia ornamentului pe suprafaţa pieselor de
costum vâlcene, vom constata că decorul apare pe porţiunile nesupuse uzurii.
Portul popular se impune prin încărcătura simbolică şi
concepţia estetică, pe lângă funcţia utilitară- cea de acoperământ al corpului;
costumul este un semn şi al viziunii de expresie artistică a creatorului.
O veche tradiţie din satele vâlcene este Festivalul Hora
Costumelor, ce are loc în fiecare an, de Florii, în localitatea Pietrari, din
judetul Vâlcea. Primăvara, fiecare fată ieşea la horă cu costumul pe care îl
făcea în timpul iernii, hora satului fiind un moment bun pentru etalarea
hărniciei, priceperii şi talentului în arta de a ţese şi a coase. Astăzi,
participanţii sunt ansamblurile populare
alcătuite din elevi şi profesorii lor.
V. Textile de interior
Ţesătura a jucat şi joacă un rol deosebit în organizarea
interiorului.
Flora şi fauna locală au furnizat materia primă în
confecţionarea ţesăturilor.
Acestea pot fi grupate în două categorii:
- produse din fibre
de origine animală;
- produse din fibre
de origine vegetală.
Modul de organizare al interiorului era în trecut o
preocupare importantă a gospodinei, era rezultatul fanteziei, al ştiinţei
îmbinării motivelor şi culorilor, al amplasării obiectului în spaţiul
respectiv. Indiferent de materialul din care sunt confecţionate, ele
îndeplinesc rolul decorativ cel mai important.
Astfel, pentru ţesăturile “de uz” existente în Vâlcea
constatăm un număr însemnat de feţe de pernă, ştergare, ţolul, straiul.
Există şi o categorie de ţesături folosite în diferite
ceremonialuri: de nuntă, de înmormântare.
Ciprian CRISAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu