de DUMITRU IUGA
Sus,
pe vale, la Novăț,
Se strâng
scriitorii tăți,
Critici,
prozatori, poeți,
Cu pixuri
și gând măreț.
Primesc cotă
de hârtie,
Zi și
noapte stau să
scrie,
Noapte albă-n poezie,
Iar ziua
doar prozodie.
Toți gândesc
și toți visează,
Clipa este
mereu trează
Și lansează-în
Univers
Dâre luminoase-în
vers
Scris cu
o voință tare
Chiar la
muc de lumânare.
Mai prozaic, dintr-o loză
Vine Dobra, care-în proză
Pare-i-se viața
roză;
Vine și
Valer Sabău
- A fugit
din OjeTeu -,
Ne citește
poezie
Care mai
cu spor se
scrie.
Tomi Marian
propune
Loto cu
câștiguri bune,
Fabrici de
nasturi și, crezi ?,
O să-îi
vândă la chinezi.
Când cuvintele
se-încurcă
Vine și
citește Jurcă
Tot ce-a
scris de multe
zile
Despre-a vieții
Răstignire
Și pictează-un
cer mai nou
De rămânem
toți tablou.
Alții-și uită
proza-acasă,
Însă,
iată, nu se lasă
Și se-avântă
în poeme
Scrise cu-un ceas
mai devreme.
Vine Perța
Lucian
-
Nu l-am
auzit de-un an –
Și în
ritm de parodie
Frânge orice
poezie.
Ca și
orice parodist
Noaptea-i vesel, ziua
trist
Încât noi
ne-am întrebat
Dacă nu-i … poet
ratat.
El răspunse: - Nu-i ușor
Să fii
membru Scriitor!
Mai apoi
vin și poeții
-
Cei mai
constructivi, băieții! –
Cu limbajul
primenit
-
Bine că
i-am pomenit.
Ei,
spre seară, sunt babani:
Au cărți
multe, dar n-au bani.
Vin Burnarii, vin
Bogdanii,
Macarii,
Scheieni, Ciubanii,
Scriu metafore
subtile,
Epitete,
plus dactile,
Iambi și
rime-mbrățișate
În rostiri
întruchipate.
Ion Bogdan
ia cuvântul –
Deîndată vine
vântul
Și ca
pe-o frunză i-l
fură
Fără multă
tevatură
Și apoi
îl face tron
De frunze
la uniton
Pe iarba
de la Canton
Lu Ionu-Mpăratului,
Urmașul Burnarului.
Macarie,
printre dește,
Coșuri de
rime-împletește
Să poată
Gepizii trece
La femei, spre
ora zece.
Scheianu a
prins învăț
La Făina, la
Novăț
Și-a adus, nu-i
pare rău,
Binoclul tătâne-său
Ca să
vadă-un OZeNeu.
Ciuban vine
și ne-arată
O sticlă
de afinată
Rafinată,
Scrisă bine
fără rime,
Gustată de
fiecine.
Imberb,
Florin Pop sosește,
Chinuit să
prindă-un pește
Și tot
undițând cu râma
Din poeme-își
pierde rima.
Până și
Munteanu scrie
În trei
zile-o poezie
Și-o încheie
câtingan
Cu bumbi
scumpi
De la
Tomi Marian.
Criticii vin, și
dreptate
Geniilor le
fac parte.
Ghenceanu
Și-a făcut
planu
Pentru că-în
ziua ce trece
Scrie pagini – peste zece.
El și
cu Săluc Horvatul,
Munteanu Budapestanu
Dintr-odată-ți găsesc
datul
Și-i spun
lui Ion Mihai:
- Hai,
hai, hai, critice, hai!
Ei ne
pun în filigorii
Pe stâlpii
ce susțin zorii
Ca să
vadă ce vom
zice,
Un citat
din Goethe, Nietzsche,
Iar noi
toți strigăm în cor
Că aice
nu-îi ușor:
Nice lampă, nice
nice
Vreo sveltă
Euridice
Până când, spune
Săluc:
-
Venii Luni și
Joi mă duc!
Ci,
sub a
brazilor bolți,
Noi rostim: rămânem toți!
Cei mai
juni și tineri
vin,
Lavinia și
Cosmin,
Ce ne-am
face fără ei?
Uite-i,
ca doi
porumbei:
Cosmin scrie
când creează,
Lavinia desenează
Ce în
viața ei visează:
Creionul și-a
ascuțit
Și pe
toți ne-a-închipuit.
În loc
de FINE
Sus,
pe vale, la Novăț,
Se strâng
scriitorii tăți,
Prozatori,
critici, poeți –
Toți cu
gândul preamăreț.
De-ar fi
brazii doar hârtie,
Novățul cănțălărie
Și poeții
domni să scrie
Și tot
n-ar putea să
știe
Ce tabără-mi
place mie!
Noi am
rămâne pe loc
La-al Taberei
nestins foc,
Dar ne-om
duce de pe-aici
Ca roua
de pe urzici.
Noi,
de-aici, mergem cu dor
Ca printre
brazi cel izvor
Și lunița
printre nori;
Noi de-aici
mergem cu jele
Ca lunița
printre stele.
Și ne-om
duce cu drezina,
Doar să
vină, bat-o vina;
De nu
vine – cât e ceasul?
Noi încălecăm
Pegasul
Și mergem
pe jos cu
pasul
Poate atingem
Parnasul!
9 august
2003
POEME DE ION BOGDAN, alias DUMITRU IUGA
Terra Maramorosiensis
Maramureșul este
întreg o cetate
nestrămutată și
fără de moarte
el vine
din Pământ și
din spații înalte
Ființa-i câte
pe lume sunt
le încape
e ca
o mare largă
semeț învolburată
absoarbe-în ea
lumina iar lumii
o arată
Cu-o nouă
limpezime mai pură mai curată
frumoasă cum
e gândul și
firea
laolaltă
o stea
de aur veghează
din vechime
lumina-i să
o stingă nu
e nimeni
căci de
se cearcă totuși
ea mai bine
va străluci
în necuprins de
inimi
1969
jurnal
să fie
această oră începutul
lumină poate
să fie
toate lucrurile
lumii pot să fie lumină
inima
doar statornicie rămâne ca un câmp
ce crește
ale întunericului iluzii
neîmplinite cuprinderi
să fii
asemenea și docil
ca o femeie
splendoare și
însingurare dăruind
bucurie și
îngândurare
ca firul
de iarbă în
Valea Pământului
mai în
departe
nimeni nu
vrea să cunoască
și nu
e teamă
nici neîndrăzneală
nu e
ci e
așa cum
fiecare clipă
seamăn nu are
? să fie
această oră
lumina nouă
ce se aprinde
precum macii
în câmpul lui
iunie
să fie
munții doar
ca o
minune
închipuire ciudată ?
cum țărmi
de aer s-ar
profila înalt
înziduindu-ne precum
o clipă întru
sine
!
deschide iluzie porțile
tale de aur
cuvânt nou
se înscrie pe
zare !
1972
depersonalizare
vino iubito
e atât
de frumoasă lumea
când
îți rezemi
tâmplele de pieptul
meu și
te mângâi
simt parcă
plenitudinea
acestui anotimp
și uit
mersul rectiliniu
al soarelui
de grija
zilei de azi
de mâine
de felia
de pâine pentru
care
fac patruzecișicinci de
minute coadă
la UNIC-ul
magazin deschis în
cartier
nimeni în
lume nu-îi asemenea
ție
cea mai
frumoasă
?
cine ar
putea ca tine
să fie
în această
lume suprapopulată ?
13 mai
1975
scriere
?
să fim
doar umbra stelelor
ce
cad
cu
vaier lung
în
văi de întuneric ?
!
câtă lumină poartă
clipa
scrisă deasupra
lumii !
îmblânzirea cuvântului
imaginează-ți
– îmi spune –
un tablou
neașteptat de alb
cu ramă
albă nelimitată
și tu
să închipui
lumea
o tăcere
de fildeș se întruchipase
greoaie cât
patru elefanți
susținători ai
lumii
nu
nu vorbim
despre imaculat
- se
reînvioră El
și
un
fildeș căzu în
hăuri
cu
o volută rococo
târziu –
nu ne
credem în Eden
nu
nici cel
puțin în Arcadia
suntem limitați
ca Eurasia de ape
ca nu
Titan
-
neuroastenia noastră cea
neîndurătoare
e un
fildeș de alb
elefant”
se auzi
vibrând spre neant
o altă
podoabă prețioasă
și
un elefant
căzu
cei trei
elefanți albi pleacă
și pământul
rămâne
ca o
ceață
alburiu de
înegurată
suntem –
reluă El
pe când
pământul se lăsă
într-o rână –
suntem o
generație
care și-a
risipit energia în
două superrăzboaie
mondiale
avem tenacitatea
pe care o
reclamă
frontierele nenaturale
ale lumii de azi
suntem doar
o rotiță
neînsemnată în
marea mașinărie
a trecerii
lumii
imaginează-ți
– adăugă El – asemeni
Cuvântul
îl arăți
Lumii și
când ți
se pare mai
sincer
mai expresiv
se poticnește
și cade
se avântă
înspre neant
acest gol
de suflet al
Universului
în albă
ziua de azi
sunetul pur
și nemaivăzut al
orei
abia bănuit
în teribila sa
reîncarnare
ca o rază
pod alcătuind
peste zare
ori doar
speranța în care
mai crezi
cele trei pachiderme
rămase
și-au întors
albe și
plutitoare ușor aripele
ca niște
fildeși greoi
iar Pământul
a începu
să se
rotească necontrolat
în abisuri
nu te
mira – stărui El – de
clipa cea
repede
întru lumina
cea din
lăuntru trebuie să
tindem
fără nici
un reazem de
dinafară
așa cum
iată
tot înțelesul
lumii
există în
mărul acesta de lut
rotund
cu ardoare
rostogolindu-se
împreună cu
neșovăirea aștrilor
spre nicăieri
și oriunde
albe limite
nebănuite
are acest
spațiu posibil
și e
cugetul Tău – zise –
ce-îl poate
necuprinde
tot astfel
încearcă
rostește un
sunet și vei
auzi
muzica sferelor
care
demult doar
în inima ta
mai dăinuie
doar Cuvântul
întreg este Zeul
care în
noi domnește
ca într-un
Templu de Jertfă
și Rugăciune
1988
Din ciclul
poemele de
toate zilele
vine eternitatea
când nu te
aștepți
bate la
poartă la uși
la ferești
! -
Nu sunt
acasă nu sunt !
sufletul meu
a plecat
mă
vaiet mă cânt
cu lacrămi
grele ca brujii
de pământ
care se-aud
din adâncuri crescând
?
cine ești
ce mai
vrei de la
mine ?
ți-am dat
totul știi bine
ochii – mereu închiși
îmi vor fi
buzele – cu șapte
lăcate
le-am pecetluit
fruntea-mi se
înalță rece și
pală
așa cum
ai vrut
până
și inima
uite
a tăcut
?
cine ești
ce
mai vrei
nu-i
îndeajuns ?
!
nu mai
sunt acasă !
! nu !
m-am
ascuns
într-un gând
ce nu moare
! într-un vis !
va rămâne
într-o Lume
de Necuprins
martie 1989
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu