miercuri, 28 mai 2014

MILIAN OROS - fragment dintr-o povestire cuprinsă în volumul „CLOPOTELE - povestiri și legende”


„Părea a fi o zi liniştită de vară. Nu m-am gândit că acea zi ar putea aduce ceva nou în viaţa mea, ceva care ar putea mişca străfundul sufletului meu. Mergeam liniştită pe stradă, adâncită în gândurile mele. Nu vedeam şi nu auzeam mai nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu. Strada nu era foarte circulată la acea oră din zi. Soarele bătea puternic, iar oamenii, mai mult ca sigur, stăteau retraşi în case. Mai mult instinctiv am simțit apropierea cuiva și am revenit la realitate, poate la gândul că aș putea trece pe lângă cineva cunoscut fără să-l văd. Mi se întâmplase de câteva ori. Unii m-au tras ei de mânecă, dar au fost și care au gândit altfel. De data asta am răsuflat ușurată. Era doar un necunoscut. Ceva însă mi-a atras oarecum atenția la el. Nu știu ce anume, poate statura lui, poate mersul lui elegant, poate ceva din atitudine. Se pare că există pe lumea asta oameni care nu trec neobservați.   L-am măsurat rapid, cu un interes izvorât mai mult din curiozitate. Când a ajuns  în dreptul meu, am simțit însă, dintr-odată, că ceva nedefinit mă forțează să ridic privirea spre chipul lui. Privirile ni s-au întâlnit și, în clipa aceea, o senzație ciudată, intensă, ca o străfulgerare, m-a țintuit locului.  Parcă eram hipnotizată. A fost ceva ireal. Priveam cei mai tulburători ochi din viaţa mea, de un albastru intens, cu sclipiri de violet. Parcă un întreg câmp de lavandă se dezvăluia dintr-odată în fața mea. Iar ochii aceia mă fixau cu aceeași intensitate. Părea o întâlnire peste timp, o regăsire neașteptată, care ne-a aruncat într-o altă lume. Mă încerca o senzație ciudată. Părea că fiecare ar vrea să spună ceva, dar tot ceva ne reţinea în acea muțenie născută din uimirea de care eram cuprinși. Un fior necunoscut până atunci mă străbătea  din creştet până-n tălpile picioarelor.  Asta  a  durat  câteva clipe, dar mie mi s-a părut o veşnicie. Poate m-am oprit pentru un timp nedefinit, dar acum nu mai știu dacă a fost chiar așa... Ceea ce știu cu siguranță e că atunci când am trecut de el privirea mi s-a pierdut în căutări ezitante, rușinate  de simţurile  mele şi, grăbită, am  iuțit  pasul de parcă cineva  m-ar fi fugărit. Nu ştiu ce a fost, cine a fost acel bărbat, de ce am simţit aşa ceva faţă de un necunoscut, dar ştiu că am căutat aproape disperată, zile în şir, acei ochi, prin mulțime, fără nici un rezultat... Peste ani, o singură dată, într-un autobuz, i-am reîntâlnit... Era aceeași privire, același albastru-violet.....   „Chimia” se schimbase însă şi nu mai simţeam  nimic din acea stare pe  care o trăisem prima oară, poate doar o uşoară nostalgie…”



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu