Vremurile noastre fac mult tam-tam pe marginea celor două noţiuni, de
regulă aşezate într-un nemeritat raport de contrarietate: patriotismul – o
însuşire pozitivă ce trebuie mereu adâncită şi dezvoltată (bunăoară ca la
americani), naţionalismul – o trăsătură negativă, ori în cel mai bun caz
parţial negativă. Oricum, o însuşire cu conotaţii politico-sociale neagreate pe
la marile case democratice, motiv pentru care ea trebuie veştejită încă din
faşă.
În ceea ce priveşte
patriotismul, aici nu încap controverse, deoarece noţiunea reflectă o stare
atitudinală sau cel puţin o aspiraţie, apreciată şi stimulată la cei care o
deţin, ceilalţi fiind judecaţi în consecinţă (şi) după acest criteriu. Pentru
că patriotismul reflectă chintesenţa sentimentelor faţă de ţara ta, faţă de
neamul, tradiţiile şi reuşitele compatrioţilor tăi. Pe scurt, ea este mândria
ce înoată în dragostea nestinsă faţă de poporul care te-a născut şi afirmat! Nu
cred că există sentimente laice mai profunde decât patriotismul. Romanii
considerau că-i o nespusă bucurie să mori pentru patria ta: Dulce et decorum est pro patria mori!
Din nefericire, acest frumos şi înălţător
sentiment este tot mai neglijat, pe măsură ce omenirea, în speţă europenii,
sunt din ce în ce mai preocupaţi de problemele integrării şi ale globalizării.
Cât îi priveşte pe români, ei nu iau exemplul viu oferit de americani, nemţi
sau francezi, ci au căutat – şi chiar au reuşit! – să se descotorosească de
povara românismului, de îndată ce au ajuns înafara României şi s-au văzut
integraţi (unii dintre ei doar toleraţi) în alte medii sociale, multe dintre
ele de-a dreptul ostile ţării ce i-a născut.
Desigur, este necesară şi
obligatorie operarea unei reale distincţii între sentimentele patriotice curate,
sincere, duioase, respectiv cele patriotarde, de faţadă, afişate cu ostentaţie,
vulgare, dospind de falsitate şi interese mârşave.
Naţionalismul este un
sentiment şi o atitudine politico-socială care s-a cristalizat în bătăliile
ideologice şi diplomatice, indispensabile pe tot parcursul consolidării,
afirmării şi apărării naţiunilor create.
Cele două concepte –
patriotismul şi naţionalismul – se presupun reciproc, iar toate rapturile
teritoriale săvârşite de naţiunile mari şi trufaşe în dauna celor mici, n-au
făcut decât să alimenteze sentimentele naţionale ale celor năpăstuiţi şi
ultragiaţi. Dar iată că până la urmă tot
ei sunt acuzaţi de străinii necunoscători şi nesimţitori la durerile naţionale,
că adică se fac vinovaţi de sentimentalisme desuete şi de o dragoste penibilă
(sic!) vizavi de ţara, istoria şi tradiţiile lor. E clar, lumea pe care ne
străduim să o construim, nu va avea ce face cu asemenea vestigii, căci ea va
întruni toate caracteristicile unui vast ghetou civilizat, iar oamenii
viitorului, fără mamă şi tată, fără ţară şi istorie, se vor mândri cu
admirabilele lor însuşiri de roboţi eficient programaţi.
Însă o asemenea acuzaţie
ca cea de mai sus se articulează pe două vicii de fond:
1.Când e vorba de patria
şi neamul tău, nimic nu este exagerat! Mereu e prea puţin, căci după cum bine
afirmă înţelepţii, „Tot ce este exagerat, devine insignifiant!” Ori măreţia şi
valoarea morală a unui atare simţământ nobil, nu pot fi minimalizate sau
terfelite prin aranjamente politice, cel mai adesea nefericite pentru popoarele
mici şi mijlocii. Asemenea sentimente ţin de substanţa biosocială a
cetăţenilor, alimentată din seva istoriei dătătoare de conştiinţa continuităţii
traiului pe aceleaşi meleaguri.
2.Mai este un viciu de
natură filologică. Pentru manifestări ce duc la învrăjbire şi ură între popoare
şi rase, ori la conflicte interetnice, existau deja termeni consacraţi:
şovinism, rasism, antisemitism, xenofobie. De ce era nevoie de încă un termen?
Şi încă un termen obţinut după secătuirea lui de un conţinut vrednic de cea mai
aleasă cinstire. Că doar naţionalismul reflectă dorinţa popoarelor de-a fi
cineva în lume. Petre Ţuţea spunea: „Nemţii se cred buricul pământului,
englezii două buricuri, iar francezii trei şi jumătate”.
Ei da, când naţionalismul
îmbrăţişează formele radicale ale ultranaţionalismului, atunci da, el ajunge să
violeze ideea de echilibru social pe arii extinse, prin urmare el trebuie
respins ca ceva extrem de primejdios, altfel lesne se ajunge la excese precum
cele comise în perioada de tristă amintire a Germaniei naziste.
Însă naţionalismul
românesc nu este creaţia românilor de azi ori de ieri. El este creaţia
evanghelistului nostru, inegalabilul Eminescu!
George Petrovai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu