Trăind într-un timp unidimensional, ce
curge implacabil dinspre viitor spre trecut, şi un spaţiu tridimensional cu
vocaţia nemărginitului, fireşte că majoritatea oamenilor fac pe dracu-n patru
să fie reali sau obişnuiţi, adică să-şi muleze cu atâta conştiinciozitate
traiul cuminte pe coordonatele cosmice ale existenţei, încât după moartea lor
nu rămân decât cel mult nişte vagi amintiri din tot ceea ce constituie marele
potenţial uman (gândire, conştiinţă, sentimente, vorbe, fapte).
Noroc cu oamenii
supraînzestraţi sau neobişnuiţi (gânditori, artişti, cercetători, sfinţi,
eroi), care – mereu neliniştiţi de chemările privilegiate ale atotumanului – se
devotează până la sacrificiu imperativelor destinului şi semenilor, astfel
izbutind nu doar să salveze omenirea (Dostoievski era convins că Dumnezeu ne
mai suportă datorită rugilor înălţate de câţiva veritabili credincioşi!), ci şi
să o împingă înainte pe calea anevoioasă a progresului, acel dumnezeiesc echilibru
dintre faptă, vorbă şi conştiinţa lucrului bine făcut...
Cică Shakespeare ar fi
afirmat undeva că cine n-a scris în viaţa lui o carte (în altă variantă, cine
n-a crescut un copil), n-a ridicat o casă şi n-a plantat un copac, cam degeaba
a trăit. Dar afirmaţia shakesperiană, care vizează neîncetat întrepătrunderea
dintre cele trei nelimitate compartimente ale existenţei umane în general
(spiritul-munca-natura), trebuie aplicată cu oarecare înţelegere şi îngăduinţă
în cazul acelor semeni, care fie că nu sunt în stare de mai mult, fie că sunt
urmăriţi cu înverşunare de neşansă (Dumnezeu nu-i întotdeauna cu mila acolo
unde ei se reped să pună mâna).
Căci dacă nu tot omul este
în stare să scrie o carte (ori că nu-l ţin curelele, ori că în mod deliberat se
abţine de la această îndeletnicire eminamente nepractică), cu toate că
puşcăriaşii cu ştaif ai României postdecembriste infirmă cu producţiile lor
scriitoriceşti submediocre acest adevăr de când lumea, toţi oamenii pot şi
trebuie să facă celelalte două lucruri esenţiale pentru sănătatea planetei noastre
şi pentru salvarea viului conştient de el şi de locul ce-l ocupă în lume: să
planteze un copac, ceea ce înseamnă trezirea dragostei faţă de natura
înconjurătoare, şi să înveţe prin smerenie şi iubire să-şi edifice în primul
rând casa vie a credinţei, apoi – funcţie de posibilităţile materiale – şi pe
aceea de locuit cu familia!
...Dintre toate artele,
arhitectura este nu numai cea mai grandioasă şi, pretutindeni în lume, cea mai
la vedere, ci ea şi confirmă în chipul cel mai direct şi neechivoc faimoasa
spusă a lui Victor Hugo din romanul Mizerabilii:
„Frumosul este la fel de necesar ca utilul. Ba poate chiar mai mult...”
Funcţie de necesităţi şi
inspiraţie, din cele mai vechi timpuri omul a construit case, palate şi
lăcaşuri de cult, urmând o anumită linie arhitectonică numită stil (egiptean,
sumero-babilonian, indian sau chinezesc, respectiv romanic, gotic, bizantin,
baroc, clasic, rococo şi romantic, iar la noi moldovenesc şi brâncovenesc,
într-un cuvânt românesc), astfel rezultând nu doar fascinantele şi enigmaticele
construcţii antice (piramidele, Sfinxul, ziguratele mesopotamiene), templele şi
palatele indiene, pagodele Orientului Îndepărtat, templele greco-romane,
colosalele catedrale ale Apusului şi impresionantele biserici ale Estului
creştin, ci şi atâtea localităţi aflate într-o permanentă mişcare generată de
dinamica vieţii în general, de explozia demografică în special, dar mai mult
sau mai puţin apărate de acţiunea corozivă a timpului în ceea ce priveşte
vestigiile trecutului şi patina istorică a întregii aşezări sau, cel puţin, a
centrului vechi, astfel încât oraşele să nu fie otova, ci fiecare să aibă identitatea
lui distinctă, cam aşa cum ne-ar fi îndrumat nemuritorul Sancho Panza în mereu
tânăra şi neperechea lui manieră hazlie: „Fiece mioară cu-a ei frânghioară...”
Dar dacă pe alte meridiane
ale lumii, unde există preocupări de prim ordin faţă de mediul ambiant şi faţă
de glia-mamă, mişcarea oraşelor este constrânsă de edilii responsabili să
vizeze verticala cu cele trei nivele moderne de organizare urbană (subteran-teran-suprateran),
în România postdecembristă lucrurile la acest capitol au fost cu totul scăpate
de sub control, astfel încât cam toate localităţile, dar mai ales oraşele mari,
aleargă pe orizontală mâncând la propriu pământul dătător de pâine, adică acel
strat de humus pentru a cărui formare a fost nevoie de sute de ani.
Deci, nu numai că absolut
de râsul lumii şi spre continua sărăcire a naţiei rămân anual nelucrate
milioane de hectare (Noul Cod fiscal crede că, doar prin amenzi usturătoare
pentru pământul lăsat în paragină, va reuşi să îndrepte dezastruoasa stare de
lucruri din agricultura României postdecembriste?!), dar iată c-a apărut şi s-a
răspândit mai ceva ca ciuma calea nevrednică urmată de toţi românii îmbogăţiţi
peste noapte şi convinşi că banii rezolvă orice (terenuri cumpărate unde vor
muşchii lor pentru construirea de căsoaie făţoase şi fără gust, suspecte
autorizaţii de construcţie obţinute de la edili corupţi, porţiuni însemnate din
centrele unor mari oraşe acaparate de ţigani, în alte părţi de evrei, ori de
interpuşii lor, fireşte, cu ştirea şi ajutorul factorilor decizionali aflaţi la
cheremul afaceriştilor, alimente cărate de la spermagazine cu maşini bengoase
etc.), fără ca măcar să le treacă acestora prin căpăţânile lor ciocoieşti că şi
în acest mod iresponsabil se irosesc importante resurse naţionale, că ţara nu
devine mai frumoasă, ci cel mult mai sfidător-făloasă prin aceste construcţii
la întâmplare şi fără urmă de respect faţă de arhitectura noastră tradiţională
şi că generaţiile viitoare vor deveni în urma acestor practici aberante din ce
în ce mai dependente de produsele agricole şi de capriciile împovărătoare ale
străinilor.
Iar interiorul oraşelor,
tot mai asaltate de maşini şi tot mai sărace în parcuri şi spaţii de recreere
(Există vreun oraş din România care se apropie de normele europene privind
numărul metrilor pătraţi de verdeaţă pe locuitor?), este chiar mai dezolant şi
mai apăsător decât periferiile în necontenită îndepărtare de centrul urbei.
Sighetul Marmaţiei,
George PETROVAI
8 sept. 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu