Din lac (cu
Tanda pesedistă)
în puţ (cu
Manda penelistă)
Înţelepciunea populară
românească, ilustrată în adorabile proverbe şi zicători, este nu numai fără
egal în ceea ce priveşte profunzimea mesajului transmis (evidentă dovadă că
maeştrii anonimi ai bunului simţ au ţinut să ne transmită adevărate bijuterii
ale genului), ci şi în uimitoarea capacitate de-a se mula pe diverse situaţii
şi de-a surprinde în câteva cuvinte esenţa acestora (dovadă că, prin favoarea
divină, ele găzduiesc înfiorări ale gândirii de-o vârstă cu omenirea).
Aşa stau lucrurile cu cele
două senzaţionale picături de înţelepciune românească: Din lac în puţ şi Ce mi-i
Tanda, ce mi-i Manda, pe care mi-am permis să le unesc, în speranţa că
astfel voi izbuti să înfăţişez mai lesne şi mai sugestiv starea dezastruoasă a
actualei politici româneşti, cu necesitate generată de înfloritoarea stare la
care a ajuns politrucianismul postdecembrist în doar un sfert de veac.
Da, căci caraghioasele
străduinţe ale făcăturii penelisto-pedeliste (cu atât mai necurată, cu cât –
prin corcire la comandă – şi-a sporit semnificativ numai numărul răufăcătorilor
cu ştaif) de a pune cu orice preţ mâna pe putere (Andreea Paul Vass, de pildă,
aspirantă la postul de ministru într-un viitor guvern penelist, şi-a programat
şi chiar a născut într-o sâmbătă!), este – atâta timp cât mizează în continuare
pe vrednica nevrednicie a marilor lichele – totuna cu a schimba prezentul cal
răpciugos cu viitorul măgar îndărătnic, sau, mai plastic spus, cu a face frecţie la un picior de lemn.
Probă în acest sens stă
eşecul ruşinos al recentei moţiuni de cenzură, care avea ca scop smulgerea lui
Ponta din scaunul de premier. Cu adevărat un eşec de pomină pentru aşa zisa
noastră opoziţie (azi frate cu dracu’, mâine cu foştii amici ai dracului), nu
numai prin lovitura în plină figură pe care i-a administrat-o rezultatul final
al votului, ci şi prin fâsul supranumit demonstraţia de susţinere din partea
cetăţenilor (struţo-cămila penelistă conta pe mai mult de zece mii, dar efectiv
şi în zadar au mărşăluit mai puţin de o mie).
Ceea ce, o dată în plus şi
pe un alt plan, arată enorma distanţă dintre vorbele şi faptele politrucilor
dâmboviţeni, dintre promisiunile şi realizările acestora în favoarea masei de
alegători, în general dintre năzuinţe şi putinţe.
Căci ce democraţie este
aceea în care marii mahări ai principalului partid de guvernământ (am numit
PSD) îl determină pe şeful formaţiunii să facă pasul înapoi, deci indirect
recunosc că acesta este necinstit şi, ca atare, nedemn de preşedinte, dar fac
tot ce neomeneşte e posibil ca să rămână mai departe prim ministru? Fireşte, ea
nu poate să fie decât mult visata
democraţie originală a lui Ion Ilici Iliescu şi a ortacilor săi de idei, în
care meganelegiuitului nici prin cap nu-i trece să-şi dea demisia, deoarece
partidul-stat se situează cu mult deasupra statului.
Şi, mă rog, ce opoziţie
este aceea care, cu tot sprijinul primului om în stat (l-am numit pe
preşedintele României), nu reuşeşte să scape ţara de un premier corupt (cu
adevărat premieră mondială), adept al principiului: „Dacă voi nu mă vreţi, eu
vreau să rămân ce-am fost, ba chiar mai mult, şi voi rămâne, cu sau fără voia
voastră, atâta timp cât asta este vrerea partidului meu”...
N.B.Ca să mai dreagă niţel busuiocul, cei doi copreşedinţi
penelişti (ea altă Tanda şi buldogul altă Manda), se vor întâlni zilele
următoare cu „sudevaluaţii” (inspirata expresie a unui „preacult” consilier
sighetean) din nordul României, mai exact din Maramureş. Indiscutabil că vizita
va fi un succes în seria nenumăratelor „succesuri”, vorba Ebei, de acest gen.
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
10 oct. 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu