În
poem-nuvela Marele inchizitor din
celebrul roman Frații Karamazov
(Evgheni Evtușenko împarte oamenii în patru părți: cei care au citit romanul,
cei care nu l-au citit încă, cei care nu-l vor citi niciodată, cei care au
urmărit filmul), F.M.Dostoievski scrie despre „miracol, taină și autoritate”,
cele trei instrumente de anihilare a libertății și personalității umane,
mijloacele pe cât de perfide pe-atâta de eficace prin care miliarde de oameni
sunt convinși de cârmuitori că nu vor dobândi adevărata libertate decât renunțând
de bunăvoie la ea. Ca pe urmă ei toți să se simtă fericiți (sic!) că au scăpat
de povara liberei alegeri...
Prin
progresele înregistrate de știință și tehnică (magia tehnicii a deposedat
omenirea de putința minunării, baza religiozității ei primitive!), omul, suntem
înștiințați de P.P.Negulescu în Destinul
omenirii, este atâta de nehotărât și mulțumit când poate transfera altora
sarcina unor decizii riscante, încât „teama de răspundere pare a fi, de altfel,
o caracteristică, din ce în ce mai pronunțată, a «omului modern»”.
Niciodată
în decursul zbuciumatei sale istorii, omul nu s-a mulțumit doar cu o bucată de
pâine și un loc sub soare. Cu sufletul mai înfometat ca trupul, el totdeauna și-a
dorit acea idee, care concomitent să-l
călăuzească și să-l echilibreze în plan moral-spiritual.
Iată
de ce a devenit o regulă (cică însuși motorul progresului), ca oamenii să fie
mereu nemulțumiți de ceea ce au și mereu să râvnească la ceea ce nu au. Doar
adevărații înțelepți procedează taman invers – posedă forța psihică de-a renunța
la toate zorzoanele materiale (bani, influență, glorie, plăceri) și, cultivând
neîncetat cumpătarea și simplitatea, ajung să cunoască fericirea generată de
bogăția lăuntrică...
Ideea
călăuzitoare în prima parte a Antichității a fost una eminamente mitologică,
pentru ca spre finalul perioadei să devină „Civis romanus sum” (Sunt cetățean
roman), în Evul Mediu ea s-a chemat ardoarea creștină (popoarele medievale
europene erau, antropologic vorbind, mai neomogene decât cele moderne, dar
aveau o cultură mult mai unitară), renascentismul a urmat calea ireverențioasă
a scepticismului și mașinismului (Nae Ionescu: „Până la Renaștere omul își
cerea zilnic scuze de la Dumnezeu că există, după Renaștere Dumnezeu Și-a cerut
zilnic scuze de la om că există...”), după revoluția iacobină și formarea națiunilor
prioritatea revine drepturilor omului, la începutul secolului 20 și în perioada
interbelică se conturează mistica religioasă a națiunii dominante (germanismul și
bolșesimul rusesc în Europa, americanismul peste ocean, niponismul în Orientul
Îndepărtat), o mistică în care „naționalismul depășește marginile naționalului”,
transformându-se în mesianism, și statul – după părerea lui Ludwig Bauer –
ajunge „să monopolizeze până și crima”, în perioada războiului rece s-a urmărit
cu înverșunare capitularea necondiționată a inamicilor politico-ideologici,
îndeosebi prin furibunda cursă a înarmărilor, iar după căderea formală a
comunismului european s-a continuat catastrofala cale a integrării națiunilor
într-o Europă profund totalitară și foarte puțin unitară (deocamdată doar
libera circulație a turiștilor și a forței de muncă, dar cu spațiul Schengen un
scop pentru români, și nesigura monedă euro).
Avem
și dovada în acest sens - Marea Britanie nu mai vrea să facă parte dintr-o
Europă compozită, în care se petrec lucruri de genul următor:
1)Statele
membre contribuie nu doar cu sume consistente pentru întreținerea unui enorm
aparat birocratic (Comisia UE are circa 54.000 de funcționari plătiți regește),
ci și cu propria lor suveranitate (au loc succesive cedări de suveranitate).
2)Făcătura
numită Uniunea Europeană (UE) este atât de democratică (sic!), încât
Parlamentul European, format din 754 de membri (reprezentanții celor 27 de națiuni),
nu poate elabora legi fără aprobarea Comisiei UE! De reținut că uriașa armată
de comisari, în frunte cu președintele lor, nu sunt aleși! Iar directivele lor
constituie prelungirea și, desigur, diversificarea directivelor primite de la
adevăratul conducător al Europei – Cartelul petrolului și medicamentelor. Asta
da democrație!
3)Uniunea
Europeană face recomandări în absolut toate sferele de activitate ale țărilor
membre, adică se amestecă în treburile lor interne. Deși acestea nu au
calitatea legilor (ceva în genul ordonanțelor guvernamentale) și în mod normal
n-ar trebui să fie obligatorii, totuși, se lasă cu sancțiuni acolo unde nu sunt
aplicate întocmai și fără crâcnire.
4)UE
este atâta de (ne)unitară, încât rulează cu vreo trei viteze: una pentru țările
vestice (mai ales Germania și Franța), alta pentru țările centrale și o cu
totul alta pentru cele estice. Firește, puterea de decizie și avantajele
aferente sunt în directă și inseparabilă legătură cu viteza de rulare...
5)Naționalismul
și patriotismul sunt rău văzute în pestrița Uniune. Așa că, după izgonirea
acestor concepte din presă și actele oficiale, golul rămas a fost de îndată
alimentat, dar imposibil de umplut, cu diversiuni de felul
multiculturalismului, șovinismului și antisemitismului.
6)Parafrazându-l
pe adorabilul George Orwell, cu maximă certitudine se poate spune despre acest
mastodont politico-economic: Toate statele din UE sunt egale între ele; atâta
doar că unele sunt mai egale ca altele...Iată proba: Câțiva corifei loviți cu
leuca au aruncat o piatră în fântână (au deschis porțile pentru pătrunderea musulmanilor)
și sute de milioane de europeni nu pot s-o scoată (vor avea de suferit cu toții
prin cotele obligatorii de migranți).
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
20 iulie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu