Fără
riscul de-a greși, se poate spune că răbdarea este una dintre trăsăturile cele
mai caracteristice ale spiritului românesc. Dacă nu cumva cea mai
caracteristică și mai longevivă... Atâta de specifică, încât din ea își trage
seva formidabila statornicie a înaintașilor noștri, care – așa cum bine spune
cronicarul – „au stat în calea tuturor răutăților”, din ea s-a plămădit în
zicale molcoma filosofie româneasca a fatalității și resemnării („Ce ți-e scris
în frunte ți-e pus”, „Capul plecat nu-l taie sabia” etc.), cu ajutorul ei, în
perioada medievală, creștinismul de pe aceste meleaguri a fost fertilizat pe
direcția contemplativismului, ea se constituie în multisecularul ax al istoriei
noastre defensive („Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul...”), iar
vremurile moderne tot ei i-au rezervat un important rol întru afirmarea
specificului național. Un specific din care nu putea să lipsească profundul
respect față de legea nescrisă a plății și răsplății, totodată față de
cioareci, ii și țoluri, doină, baladă și rapsodie, Eminescu, Enescu și Brâncuși,
pentru că numai în acest chip el este integral românesc...
De
unde proverbiala răbdare a românilor, printre altele ilustrată și de faimosul
vers coșbucian: „Răbdăm poveri, răbdăm nevoi” (la acea vreme țăranii vroiau cu
ardoare pământ, fapt evidențiat de
miezoasa scenă din romanul Ion, în
care Ion al Glanetașului se apleacă și sărută pământul ca pe o ibovnică;
astăzi, pământul tot mai înstrăinat al țării vrea țărani).
Dar
să-l ferească Dumnezeu pe oricine de furia îndelung răbdătorului român, pornit
fie să se răfuiască (mai puțin) cu moșierii autohtoni și (mai mult) cu câinoșii
arendași evrei, așa ca în răscoala din 1907, fie să-i ia de piept pe patroni
(sângeroasele încleștări din perioada interbelică).
N.B.Revolte au avut loc și în perioada
bolșevică. Dar, pe de o parte, despre ele nu se sufla nici măcar un cuvințel în
presa vremii, pe de altă parte, forțele de represiune (securiști, milițieni,
informatori) se specializaseră în dezamorsarea lor încă din fașă, prin rapida
arestare a liderilor.
Căci,
ne spune Gustave Le Bon în Psihologia
maselor, sufletul colectiv al unei mulțimi îi face pe indivizi „să simtă,
să gândească și să acționeze într-un fel cu totul diferit de acela în care simțea,
gândea și acționa fiecare dintre ei izolat”. Indiscutabil că sintagma „gîndirea
mulțimii” trebuie înțeleasă de cititor doar ca o figură de stil, atâta timp cât
în capitolul următor, autorul scrie negru pe alb că „mulțimea este condusă
aproape în exclusivitate de către inconștient” și că din acest motiv ea nu-i
altceva decât „sclava impulsurilor primite”.
Așa
că, deși mulțimile din România postdecembristă se lasă într-o bună măsură
manevrate de păpușarii planetari și de sculele lor poreclite „serviciile
secrete” (românii au ieșit cu mic cu mare la Decembriadă în stradă,
pe urmă au mai ieșit pentru a-l apăra pe dubiosul Raed Arafat și după tragedia
de la Clubul Colectiv , dar n-au mișcat
un deget nici în scandalul Hexi Pharma și nici la aflarea altor sfidătoare
megapotlogării, bunăoară așa ca votarea în regim de urgență a pensiilor
speciale), totuși, sforarii interni și externi nu pot conta la nesfârșit pe
răbdarea românilor transformați în cobai prin derularea criminalului experiment
Codex Alimentarius și, într-o covârșitoarea
proporție, tratați ca niște sclavi, nu numai pe plantațiile din Europa neunită,
ci și în țara lor cu statut de colonie.
De
altminteri, nu ne încurajează Gustave Le Bon încă din Introducere că trăim în „era mulțimilor” și că „forța oarbă a
numărului devine singura filosofie a istoriei”?...
Dă,
Doamne, ca grosul românilor amarnic batjocoriți să-și însușească degrabă acest
adevăr și apoi să acționeze în consecință!
George PETROVAI
14 iulie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu