Aniversare IOAN VOICU

RĂU MĂ DOR, OCHII MĂ DOR...

baladă nesiguranţei

să nu mă duc, să nu mai viu

în lumea asta, să mă-nchin

şi nici nu mă aplec sfios

pe drumul nopţii în sus şi-n jos

şi dacă voi cădea senin

să nu mă îngrădiţi cu spin

şi cel mai greu, să nu mă daţi

pe un pumn de iarbă mă lăsaţi

apoi mă legănaţi cu vânt

şi să mă-ntoarceţi pe pământ

şi mult mai rău la o adică

să-mi puneţi frâu, să-mi puneţi frică

şi dacă voi cădea uşor

pe perna ierbii aş vrea să mor

că nu e loc să stau şi e greu

în cercul lumii nu sunt eu

dar încă odată mai suspin

 nici nu mă plec, nici nu mă-nchin

şi Doamne dacă într-o zi

voi fi pustiu şi nu voi şti

să-mi dai o frunză să mă duc

pe lâng-o margine de nuc

acolo m-aş simţi frumos

şi mult mai tânăr, mai sfios

dar şi nesigur şi uitat

în colţ de lume-nprăştiat

baladă netemătoare

de-aş trăi până la cer

nu m-aş teme de mister

mi-aş îngădui să mor

pe o pernă de nor

mângâiat de-acea lumină

şi de şarpele de vină

de-aş trăi până la tine

nu mi-ar fi frică de mine

nici de strungile din deal

nici de frunzele de alean

numai să trăiesc o clipă

cu o bucurie mică

m-aş desface într-o boare

aşi pleca la fiecare

de-aş trăi până la noapte

nimeni nu ne-ar mai desparte.

baladă de iubire

privirea ta tresare iară

şi de dorinţă şi de vară

m-am încălzit cu dorul tău

cu firul ierbilor mereu

gândul la tine, mă uimeşte

când peste mine totul creşte

culegător de iarbă, iar

iubita mea, ce foc şi pară!

baladă cutremurătoare

de unde-n mine atâta chin

şi-atâta ură şi pelin

că n-am fost niciodată salbă

doar un culegător de iarbă

pe unde calc, nu e lumină

doar întunericul de vină

şi mă cutremur printre voi

cu temătoarele nevoi…

de unde-n mine, atâta dor

încât mă urc, aşa cum vor

toţi cei care mă latră des

dar lasă, iară-şi eu voi fi

şi toate le voi făptui.

baladă de iarnă

de-atâtea clipe nu mai ştiu
se face frigul mai târziu
şi vine iarna, n-o doresc
şi nu mai ştiu cât, te iubesc
iar vine o clipă de tăcere
ş-un frig în marea mea durere
nopţile-s mai lungi se pare
se face umbră pe-o cărare
e
 iarnă, iar mă-n pustiesc
şi nu mai ştiu cât te iubesc.

cântec de dragoste
                 prietenului şi artistului Vasile Copos

nu e târziu să vin la tine
aş face totul. Cum e bine
şi noaptea asta, să n-o ştiu
să spulber lumea, draga mea
aş da din mine, tot ce-i viu
ca să te ştiu, ca să te ştiu
şi aş cânta la porţi de rouă
în dimineţile când plouă
şi te-aş iubi atât de mult
ca să te-ascult, ca să te-ascult


baladă uitată

nu mă pot mişca din nou
aş iubi, acel ecou
te strigam pe văi umbrite
printre doruri părăsite
te aştept ca-ntotdeauna
unde plânge-n veci fântâna
la izvorul cel senin
aş bea apă, nu pelin
să ajung să pot iubi
de cu noapte până-n zi
să nu mor pe-un braţ de fiu
tânăr, Doamne, nu bătrân
nu mă pot mişca din nou
nu pot da tot ce mi-aş cere
Doamne, fă-mă un cuvânt
şi-o iubire fără vrere.


baladă la adevăr

adevărul printre picături rămâne
sunt aşa cum sunt şi azi şi mâine
singur printre minuni şi rătăcit sunt iar
prin labirintul nopţii, prin lumea mea bizară
începutul meu rămâne, că n-am ştiut să caut
acel cuvânt uitat, acel cuvânt cu aur
adevărul este ca o bucurie rămasă
ca un soare plin într-o imensă casă
cu o nesfârşită lume, dor fără alean
bucurie împlinită zi de zi, an de an
adevărul printre picături rămâne
şi ieri şi azi şi-ntotdeauna, mâine