de Pamfil BILŢIU
Dorin Ştef, autorul lucrării, cercetător bine orientat,
pasionat şi priceput, a realizat o lucrare utilă în partea care-i aparţine. A
adunat date de mare utilitate pentru toţi, legate de zonele folclorice ale
actualului judeţ, pe care le tratează sintetic. Legat de localităţi descoperim
o serie de date importante referitoare la zonare, localităţi componente, etnii
conlocuitoare, numele comun al locuitorilor, atestări documentare, localităţi
cu nume identice sau asemănătoare, personalităţi, monumente istorice, arii
protejate, subdialectul vorbit, poreclele locuitorilor, etc. Este importantă
reproducerea tradiţiilor legate de toponime în multe cazuri esenţiale în
lămurirea originii şi semnificaţiei acestora. Din păcate lipsesc unele foarte
importante legate de geneza localităţilor Boiereni, Ungureni, Oarţa de Sus,
Cufoaia, despre care nu a avut informaţii.
Autorul dă şi o
clasificare a toponimelor, cea propusă de Iorgu Iordan, care este depăşită,
nemaifiind astăzi în uz. Fotografiile mai puţin semnificative, care nefiind
bine procesate, puteau lipsi. Pentru o astfel de realizare autorul merită
felicitări.
Partea referitoare la
etimologiile toponimelor dăunează mult lucrării datorită numărului prea mare de
enormităţi şi fantezii. Este limpede că o astfel de întreprindere
stabilirea etimologiilor la un mare număr de termeni trebuie să fie o operă
colectivă pentru a se evita erorile. Este limpede că Vasile Frăţilă nu trebuia
să se hazardeze în a efectua lucrarea fără un colectiv de lingvişti locali care
să colaboreze şi cu istorici, etnografi şi alţi specialişti, dacă avem în vedere
că cele mai multe greşeli şi enormităţi, unele de-a dreptul revoltătoare, se
datorează necunoaşterii istoriei localităţilor, a tradiţiilor legate de
întemeierea lor, a onomasticii satelor, a realităţilor industriale, economice,
etnografice şi mai ales geografice, la care se adaugă specificul localităţilor,
care au generat toponimia. O altă
greşeală comisă de autor a fost stabilirea toponimelor fără a ţine cont de
atestările documentare şi de realitatea istorică, în care scop nu s-a
documentat. Dacă localitatea Lăpuş este atestată în 1070, iar ungurii au
ajuns aici de abia în 1398, întrebarea care se pune este dacă românii din Lăpuş
au aşteptat 328 de ani ca să vină ungurii şi să le dea numele localităţii? Dacă
Iorgu Iordan, Kádár József au greşit, datoria lingviştilor moderni este să
îndrepte greşelile documentându-se. Necunoscând realitatea istorică nu a putut
opta pentru varianta corectă, cea a lui Resmeriţă, latinescul lapis-lapidis
(piatră). Dacă apare în documente cu Terra Lapus este clar că nu este de
origine maghiară, lápos însemnând mlăştinos. Evident că este greşită şi
etimologia lopus însemnând brusture. Noi nu am văzut nicio mlaştină sau loc
unde afi putut exista o asemenea mlaştină. Autorul mai face greşeala, absurdă
de-a dreptul, a denumi toponimul de la hidronim. Întrebarea este cine a denumit
hidronimul? Este normal că e nevoie de multă logică în ceea ce scriem. Aşezarea
au denumit-o locuitorii când s-au stabilit în spaţiul acesta. Tot ei au denumit
şi hidronimul cu aceeaşi denumire, fie ulterior, poate concomitent.
Ceea ce surprinde în această carte este un număr destul de
mare de toponime explicate corect şi nu ştim cum cealaltă parte, bogată şi ea,
cu termeni mai complicaţi, e drept, o explică comiţând atâtea enormităţi şi
fantezii. Am dedus lecturând cartea că autorul nu s-a folosit de dicţionare, nu
cunoaşte straturile lingvistice din care provin anumiţi termeni, nu cunoaşte şi
nu distinge categoriile de toponime, făcând grave confuzii între ele, şi de
aici enormităţile comise. Astfel substantivul Arieş îl explică de la un
adjectiv din maghiară aranyos (aurit), neştiind că provine din latinescul aria
plus sufixul eş, având sensul de întindere, suprafaţă.
Cele mai multe
greşeli şi erori de neiertat provin din necunoşterea straturilor lingvistice de
unde se trag toponimele. Astfel toponimul Curtuiuş încearcă să îl explice
din traducerea maghiară a termenului Körtvéllyes, de la körte (pară) plus hely
(loc), o enormitate ridicolă din care nu reiese explicaţia reală. Vai, cum
maghiarizăm limba noastră românească, fără niciun temei! În realitate toponimul
redă specificul satului, cel de sat adunat pe o suprafaţă scurtă şi cu
siguranţă toponimul derivă din latinescul curtus (scurt), prin asimilarea lui s
plus suf. iuş. Cu aceeaşi explicaţie incorectă, prin care maghiarizăm limba
română, o dă şi toponimului Firiza, care face din el nume de familie, apoi
termen maghiar füresz (ferestreu de mână). În realitate toponimul provine de la
latinescul firum prin transformarea lui u în i, căderea consoanei m plus suf.
za, cu înţelesul de firul apei, posibil şi din latinescul firum plus iza cu
sensul de apă. Din aceiaşi necunoştere a straturilor lingvistice explică eronat
toponimul Finteuş de la antroponimul Finta, cu diminutivul Finteuş, familie de
boieri vechi. Ne tot mirăm de unde le scorneşte. Noi cei care am cercetat
satele judeţului Maramureş nu am întâlnit acest nume nicăieri. În realitate
toponimul este un substantiv care provine din lat. finiteus, cu sensul de
vecinătate, care exprimă o realitate geografică, el fiind retras de la şosea,
la un kilometru, prin asimilarea lui i şi prefacerea lui s în ş, transformări
care se produc curent în toponimie. Aceeaşi explicaţie supărătoare prin care
maghiarizează toponimia este termenul Rona, de la magh. rona cu înţelesul de
şes, câmpie. Autorul trebuia să îşi dea seama şi după rezonanţa cuvântului că
termenul este slav, localitatea este locuită de ucrainieni, iar etimologia
provine din slavonescul rudănă, prin transformarea lui u în o, asimilarea
particulei da şi transformarea lui a final în ă, cu înţelesul de desţelenire,
care indică un teren defrişat.
Confuzii foarte grave
comite autorul, care necunoscând sensul unor termeni, inventează antroponime,
care nu există nu numai în zonă, ci în toată România. Astfel explică toponimul
Oarţa, de la antroponim, în realitate DLR defineşte acest cuvânt cu etimologie
necunoscută, semnificând râs. Normal că autorul nu cunoaşte legenda întemeierii
satului Oarţa de Sus. Pădurea Codrului a fost în vremea îndepărtată foarte
bogată în râşi. Orţenii fiind aproape de pădure s-au văzut nevoiţi să vâneze cu
curse animalul, care ataca gospodăriile. Din această cauză locuitorilor li s-a
spus orţeni, iar satului Oarţa. Trebuie să subliniem că satele Oarţa de Jos şi
Orţiţa s-au format prin roire de la
Oarţa de Sus. O altă eroare revoltătoare provine tot din
necunoaşterea categoriilor de toponime. Deseşti este explicat de la
antroponimul Dese, Desja sau Dej, Dejeu şi culmea explicat din magh. Deszö,
lat. desiderium care ar însemna doniţă. În realitate şi un copil de şcoală
primară ştie că fiind sat adunat, termenul indică specificul locului şi provine
din lat. densus (des), prin asimilarea lui n, prefacerea lui u în e, căderea
consoanei finale, plus suf. eşti. Toponimul Ilba îl explică tot fantezist şi
ceea ce este mai grav dintr-un antroponim maghiar neatestat iloba. Aceeaşi
maghiarizare intensă a toponimiei şi necunoaşterea categoriilor toponimelor.
Noroc că pune sub semnul probabilităţii această enormitate. În realitate este
un adjectiv care provine din lat. alba, prin prefacerea lui a în i şi care ţine
de specificul satului unde terenul numit „adeag” este de culoare deschisă,
albă. Fantezist, în virtutea aceleiaşi maghiarizări a limbii, explică şi
toponimul Recea, care ar proveni din récse (şanţ). Mai susţine că ar fi vorba
despre un determinant al unui substantiv Recea, care a devenit subînţeles. În
realitate toponimul provine dintr-un adjectiv care redă specificul satului,
lat. recens (loc răcoros), prin asimilarea consoanei n, căderea lui s, plus
vocala a, având şi sensul de proaspăt, nou. Toponimul Inău este explicat
printr-o altă eroare, de la un antroponim Ene, nume inexistent în Ţara Lăpuşului şi, mai ales, în sat. În realitate
toponimul este un substantiv care redă un specific al locului, planta textilă
inul era cultivat, odinioară, intens în sat, de la lat. linum. Autorul trebuia
să ştie că cele mai multe toponime sunt formate prin derivare. Toponimul Handal
dintr-un substantiv regional handal. În realitate autorul nu avea cum să
cunoască că la minele din Maramureş au fost colonizaţi germani şi italieni care
au lăsat urme în toponimie, dar trebuia să observe că este format din germanul
Hand (mână) plus sufixul al, cu sensul de loc unde se lucrează cu mâna. Până în
1922, când s-au introdus primele perforatoare Flottmann şi găurile se băteau
manual.
Erori grosolane se
datorează nefolosirii surselor documentare şi a istoriei satelor, astfel
Libotin îl explică de la liubot, termen slav, deşi niciun istoric nu vorbeşte
despre pătrunderea influenţei slave în limba română, în Lăpuş, ba mai mult
acest toponim nu apare nicăieri în niciun document. Şi iată că atunci când
trebuia să explice un toponim din maghiară, format din două substantive, prin
aglutinare, recurge la enormităţi. În realitate, termenul provine din
substantivul compus maghiar libaton format din liba (gâscă) plus magh. tó
(lac), adică lacul gâştelor. Istoricii satului chiar menţionează că pe vechea
lui vatră, de unde s-a strămutat, exista un lac cu gâşte. Cu acest termen apare
de mai multe ori în documente. La fel procedează şi cu toponimul Săpânţa, pe
care îl explică tot printr-o bazaconie, din lat. sapinus, care ar proveni din
radicalul sappus. De unde provine numele Săpânţa nu reiese din explicaţia dată
şi asta datorită faptului că satul a fost înfiinţat de eroul eponim Szaplonţai,
de unde se poate explica perfect prin asimilarea lui z, prefacerea lui a în ă,
asimilarea lui l, prefacerea lui a în î şi căderea vocalei i finale. Deoarece
unii dascăli bătrâni ne-au sugerat că ar putea proveni de la verbul a săpa,
lat. sappa, prin prefacerea lui a în î, plus sufixul înţa, care indică teren
defrişat.
Alte erori sunt
comise datorită scornirii unor antroponime imaginare. Toponimul Rohia îl
explică de la numele topic Rohie, care ar proveni de la slavonescul rovină,
care nu ştiu cum s-ar putea explica pe baza legilor fonetice. În realitate
toponimul care nu poate fi explicat din limba slavă, este un antroponim, dar
cel real este Rohian, prin căderea consoanei fnale n, nume existent în zonă.
Aceeaşi fantezie o găsim şi în explicarea satului Negreia, explicat de la
antroponimul fantezist Negrei. Lingvistul are fantezie bogată. În realitate
toponimul provine de la un adjectiv care redă specificul locului, de la pădurea
neagră, din lat. nigra, prin prefacerea vocalei i în e, vocala a în e, plus
suf. ia. Eronat explică şi toponimul Odeşti, de la antroponimul Vodă şi nume de
grup „odeşti”, care ar trebui să fie odeşteni, cum sunt denumiţi colectiv. În
realitate, termenul provine de la slavonescul şi rusescul voda (apă) plus
sufixul eşti, cu înţelesul de loc cu apă, prin căderea consoanei iniţiale v şi
trecerea lui a la e, explicaţie care nu poate fi contestată.
Necunoaşterea
straturilor lingvistice de unde provin toponimele şi a categoriilor acestora îl
conduc pe autor către numeroase greşeli. Astfel toponimul Lăschia este explicat ca provenind din numele
de familie Lascu, din magh. Latskó, pe care nici nu-l explică pe baza
transformărilor fonetice şi asta pentru că nici nu se poate, acest antroponim
neavând nicio legătură cu numele localităţii. Normal că traducerile din
maghiară derutează. În realitate termenul provine de la slavonescul Lêska prin
transformarea lui e în ă, plus sufixul ia, cu sensul de alun. Toponimul
Româneşti este explicat de la numele de grup „româneşti”, de la antroponimul
„Românu”. În realitate acest antroponim nu există în sat şi zonă, iar varianta
propusă de Drăganu este de la antroponimul Roman plus sufixul eşti. Deşi
citează pentru această variantă, nu optează pentru forma ei corectă. În
explicarea toponimului Stremţi recurge la fantezii, arătând că ar proveni de la
galiţianul stryi, afluent al Nistrului, apoi din termenii bulgari struma,
strumiţa sau sârbul strumica, care ar proveni de la un radical neatestat
s(e)reu. Fantezii pure. În realitate termenul defineşte specificul locului, de
sat strâmtorat pe o vale, de unde şi lat. strinctus (strâmt). Toponimul Urmeniş
este explicat din magh. örménes, provenit din forma örmeny, care înseamnă
armean. O alta mare confuzie. Tradiţia orală spune că primii locuitori care
s-au aşezat aici au găsit urme de fiară şi s-au mutat mai la vale şi şi-au
denumit satul de la urmă plus sufixul iş şi prefacerea lui ă în e. Mai
plauzibilă este şi varianta din magh. ör (paznic, îngrijitor), plus magh. ménes
(herghelie). Explicaţia care o dă toponimului Cavnic, de la substantivul arhaic
Cavnic (săpaş), provenit de la cav, cavă (groapă, cavernă) este mai aproape de
realitate, dar nu există în limba română substantivul Cavnic, cu sensul de
săpaş În realitate el provine de la verbul latinesc cavao, cavare (a săpa pe
dedesupt), plus sufixul nic, prin asimilarea diftongului oa. Mănăştur este
explicat când de la magh. monostor, când de la slavonescul monastiryi. În
realitate toponimul provine de la lat. monasterium. Unele toponime compuse autorul reuşeşte să le explice pe jumatate
corect. Astfel Sprie, de la
Baia Sprie , o derivă de la asprie, variantă propusă şi de
Nicolae Felecan, care este greşită deoarece nici nu apare în documente. În
realitate termenul provine de la adjectivul superior, prin sincoparea vocalelor
u şi e, ajungându-se la forma sprior, apoi prin prefacerea vocalei o în e şi
căderea consoanei finale r, s-a ajuns la forma de Sprie.
Necunoaşterea
realităţilor etnografice şi istorice legate de unele toponime îl conduc la alte
greşeli. Toponimul Boiereni este explicat corect, de la substantivul boier,
numai că ţinând cont de tradiţia întemeierii satului şi istoria acestuia nu
înseamnă nici nobil, nici bogat, dacă avem în vedere că grupul care a migrat de
pe valea Someşului, aşezându-se pe o vale, s-au autoîmproprietărit cu terenul
care nu avea proprietari, din care cauză au fost denumiţi boieri, dar boier în
limba veche înseamnă ţăran gospodar cu proprietate. Evident că autorul nu
cunoaşte studiul întins al lui Ion Popescu-Sireteanu „Înţelesul de boier în
limba veche”. Referitor la toponimul Ungureni, dacă ar fi pus la contribuţie
lucrarea lui Kádár ar fi ştiut că grupul care a migrat şi s-a aşezat pe vatra
Dămăcuşeniului au făcut schimb de vetre cu dămăcuşenarii, iar prin schimbarea
vetrei au fost porecliţi unguri, iar satul a fost botezat Ungureni, bine
explicat de autor, numai că înţelesul cuvântului nu este de maghiar, ci în
limba veche cel care părăseşte o vatră şi se aşează pe o alta, prin migrare, se
numeşte ungur sau ungurean.
Cele mai cumplite
enormităţi le comite când explică toponimele. Maramureş, de la forma
neatestată moriscia (mlaştină sau baltă), comparându-l cu celto-germanul
mariscus, germanul actual Marisch, provenit din morisco formă neatestată. Apoi
toponimele Rozavlea de la
Grozavu şi Săsar din radicalul neatestat sar ser (apă
curgătoare), apoi Hovrila de la Gavrilă. Dacă autorul susţine asemenea
grozăvenii, s-o dăm naibii de toponimie şi să nu o facem după ureche, cum s-au
exprimat şi alţi cititori ai lucrării. Despre Maramureş s-au emis o grămadă de
variante, care de care mai fanteziste, cele mai multe pornind de la hidronime,
neţinându-se cont că Mureşul nici nu curge prin spaţiul zonei. Maramureşul nu
se poate explica decât de la antroponimul Mureşean şi trebuie să subliniem că
maramureşenilor li se mai zice moroşeni, plus antroponimul Mara, care prin
asimilarea sufixului ean, rezultă limpede termenul Maramureş.
Am mai arătat că
autorul nu cunoaşte istoria satelor, care dacă ar fi ştiut-o nu ar fi comis
atâtea grozavenii revoltătoare în explicare toponimelor, chiar ridicole uneori.
Satul Săsar nu a provenit din termeni fantezişti neatestaţi, fiind întemeiat de
eroul eponim Săsăran, de la care se trage denumirea localităţii şi de unde s-a
denumit concomitent sau posterior hidronimul
Săsar, de la Săsăran ,
prin căderea particulei an. Trebuie să subliniem că mai toţi locuitorii satului
Săsar poartă şi astăzi numele de familie Săsăran. Hovrila este de la un
antroponim cu origine necunoscută. Dacă în documente toponimul Rozavlea apare
cu forma Rozalia de mai multe ori, este limpede că a provenit de la acest
antroponim printr-o etimologie populară, în acord şi cu legenda întemeierii.
Când a fost autorul în Maramureş a aflat terenuri cu mlaştini şi bălţi, iar
când a trecut prin cele două Rone le-a văzut cu teren neted sau deluroase? Dar
se întrece cu fanteziile.
Aşa cum s-au pronunţat
unii intelectuali din Baia Mare, care au fost prezenţi şi la lansarea cărţii,
unde i-au fost imputate prea multele enormităţi, este limpede că astfel de
lucrări sunt păcătoase şi păguboase, deoarece vor fi citate pe viitor, cu toate
greşelile arătate mai sus. Se discută tot mai des că prin această lucrare
autorul a devenit un falsificator notoriu al toponimiei maramureşene. Cu toţii
susţin că este nevoie de o altă ediţie revăzută, în care lingvişti cu
responsabilitate să elimine rapid aceste bazaconii. Săraca toponimie şi limba
noastră cât sunt ele de frumoase şi cum sunt ele de falsificate chiar de către
lingvişti cu pretenţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu