Un poet înspăimântător de … fecund

La o analiză pur cantitativă a creaţiei sale, septuagenarul Vasile Morar îmi pare a fi un poet înspăimântător de … fecund! Când spun asta, nu mă gândesc la cele peste zece volume publicate între 1995 şi 2012, cu toate că roadele acestui travaliu poetic nu-s la îndemâna oricui, ci exclusiv la poeziile scrise în ultimul cincinal. Or, după impresia mea, în acest interval de timp, poetul din Chelinţa a atins performanţa fabuloasă de a scrie nu mai puţin de şase mii de poeme! Da, câte o mie de poezii în fiecare an! Asta înseamnă că, aritmetic vorbind, vreme de şase ani, autorul Bibliotecii din Chelinţa a scris, în medie, cel puţin două poezii pe zi! E năucitor, e colosal, e fascinant, dar asta-i realitatea obiectivă!

Poate la fel de fascinant e că aceste mii de poezii au fost ori sunt pe cale de a fi publicate. Până în acest moment au văzut lumina tiparului primele patru mii de poeme, cuprinse în patru tomuri: o trilogie cu titlul Nu vă temeţi, iar al patrulea Bucuraţi-vă. Un al cincilea volum, cu acelaşi număr, se află sub teascul tiparului, în vreme ce ultima mie de poezii, răbdătoare şi cuminte, îşi aşteaptă rândul să intre sub acelaşi … teasc. În opinia mea, izbânda poetică a lui Vasile Morar e fabuloasă! Pesemne că ea o surclasează … până şi pe cea a regretatului bard din Bârca Doljului.

O spun şi o repet: adjectivele anterioare, poate pompoase, se referă la dimensiunea pur cantitativă a operei lui Vasile Morar. Şi dacă impresiile şi judecăţile estetice redate de aceste adjective sunt corecte, cum stăm cu aprecierile de ordin calitativ? Aş spune că ele sunt … amestecate. Din ce motiv? Tocmai din pricina cantităţii! Teoretic vorbind, e imposibil să susţii că toate poeziile unui autor sunt la fel de bune ori la fel de slabe. Dacă acest enunţ este adevărat, el e valabil şi-n cazul poeziilor scrise de Vasile Morar. Fireşte că şi ele nu pot fi la fel de izbutite. Tocmai de aceea nu mă hazardez să dau verdicte categorice, să cuantific numeric şi procentual poeziile de un soi sau de altul. Oricum, indiferent ce evaluări aş face, cele şapte mii de poezii sunt dovada brută a harului şi talentului uimitoare ale acestui poet. Şi dacă Vasile Morar este un poet cu har, atunci înseamnă că, de bună seamă, cel puţin o parte a operei sale e de bună calitate! E o concluzie la care au ajuns, cu două decenii în urmă, şi Nicolae Manolescu ori Alex Ştefănescu.

Pe de altă parte, gândindu-mă la numărul copleşitor de poeme scrise, înclin să cred că, în şi prin ele, fără să-şi propună, poetul ni se înfăţişează atât în ipostaza trubadurului peregrin, ce iubeşte năvalnic şi cântă cu aceeaşi patimă Poezia şi Femeia, cât şi în cea a plăsmuitorului posedat şi obsedat de duhul Logosului, al Cuvântului creator întrupat în aceeaşi Poezie. Şi dacă prima impresie mi-a încolţit citindu-i volumul de debut, de Vasile Morar, cristalizându-se apoi, tot mai mult, cu fiecare volum parcurs, a doua a mijit de-abia după ce am parcurs cel mai recent volum al autorului, “Bucuraţi-vă”, apărut la Editura Ethnologica din Baia Mare, în 2016.

De ce? Pesemne şi din pricina faptului că în noianul tematic al acestor poe­me, care pendulează din orizontul sacrului în cel al profanului ori din cel al banalului în cel al extraordinarului, cu poezii pe tema zborului, plutirii, visului, navetiştilor, bicicliştilor, spitalului, morţii, ciorii, ciocănitoarei, pitulicii… ş.a.m.d., ori cu cele de rezonanţă existenţial – creştină, ca Urcarea pe cruce, Strigătul în pustiu, Sfântul Gheorghe, De-a dreapta Ta, La priveghi… etc., alături de poemele pe tema iubirii, în care poetul se întrece pe sine în virtuozitate, farmec şi muzicalitate, ca în versurile cu rezonanţă emilbrumăreană: ”Mă acoperă pelinul/ când îţi văd iubito sânul/ lacrimă pe pieptul meu/ parcă-ar plânge Dumnezeu/ altădată cum veneau/ şi în sfârcuri mă luau/ ca un taur andaluz/ şi mă aruncau în sus/ dar acum ca să-i culeg/ umblă pumnul meu cel bleg/ când se face noaptea-n burg/ printre degete îmi curg/ o să trag prin ei fitil / să-i văd noaptea cum tiptil/ furişaţi sub pieptul meu/ se roagă lui Dumnezeu/ să fiu ca un fulg de iască/ şi sub pieptul meu să crească/ eu căzut în mierea lor/ să pot fericit să mor/ şi murind strig îndulcit/ sânii-aceştia i-am iubit/ aceşti sânişori de fată/ cât? nu veţi şti niciodată!” (Baladă), o temă recurentă, de fapt un laitmotiv, ce se întâlneşte explicit în peste cincizeci de poeme, e tema Verbului creator şi a Poeziei izbăvitoare.

În această adevărată odisee a Logosului, confesiv, poetul ne mărturiseşte că fapta sa e de ordin sacru: ”nu-i rugăciune mai adâncă, mai înaltă/ decât poezia pe care o scriu…” (Rugăciune); că în ea” Curge atâta tristeţe…/ încât cuvintele plâng ca săpate în ceară…/”, că poetul trebuie să îşi ” poarte poemele ca pe o cruce, în spate…” (Ca pe o cruce); că acestea îl devorează moleculă cu moleculă, înghiţindu-l ”de tot”. Însă, toate acestea, ”rostirea cuvântului – e o adevărată înviere…” (Cuvintele). Acelaşi ton confesiv cu aceleaşi rezonanţe sacre o are si poezia Scribul: ” Şopteşte-mi Doamne/ mâna mea e harnică şi scrie/ … /lumina e luată cu simbrie / … / Doamne m-ai ales pe mine scribul/ şi pentru asta îţi rămân dator/ încă un vers şi încă o respirare/a singurului meu poruncitor…”

Într-un alt plan al discursului poetic, adresându-se cititorilor, poetul îi roagă astfel: ” lăsaţi cuvintele să vină la mine/dar nu-mi cereţi să vi le arunc în urechi/ele trebuie să vină/când vă aşteptaţi mai puţin/singure, grămadă, perechi.” (Seceta). Mai mult, stăpânit de duhul vrăjit al Logosului şi Poeziei, autorul e încredinţat că … ”cuvântul nerostit încă/va fi mai frumos decât cel ce scurmă acum hârtia/şi adevărul întreg va fi spus/ cum îşi spune-n zori cântecul ciocârlia” (Cuvântul nerostit). Iar despre rostul Verbului poetic aflăm că: ” Dar nicio noimă forma lui nu are/ fără urechea sprintenă şi mare/unde eu solitar aştept să vină/ cuvântul moale ca de parafina/şi el aşa ca-ntr-o străfulgerare/spune şi-apoi se-mprăştie în zare/şi de nu-l scrii pe colile aceste/ în clipa următoare nu mai este…” (Cuvântul). În plus, ”Când vine din neant câte-un cuvânt pe care-l aşteptam din veşnicie/ şi când e totul ca un măr rotund/ inima-mi cântă ca o ciocârlie/şi cântecul se-mprăştie pe străzi/poemele din cărţi ţâşnesc afară/ şi se vor atârna la voi de gât/ ca într-o sărbătoare princiară. ” (Poeme neterminate)

Praznicul princiar de care vorbeşte poetul este, de fapt, praznicul pe care el îl închină Poeziei şi Cuvântului creator întrupat în ea. Iar Poezia, care, nu-i aşa, e de gen feminin, nu putea să fie asociată de poetul nostru trubadur decât cu Femeia: ”Poezie, apropie-te de gura mea/ de urechile mele, de ochii mei/ vino ascunsă de nu vrei să te văd/ în carnea unei femei/ şi şopteşte-mi! aceasta-i femeia/ de fapt eu de mult simt că eşti aici/ în şoldurile ei, în gleznele fine/ în sânii de piatră şi mici… ” (Poezia şi femeia). ” Şi dacă dintr-o dată cuvintele s-ar stinge/lumina curgând moale în jur ar împietri/am fi înconjuraţi de-o carapace/din care nu am putea ieşi…”(Cuvinte stinse).

Oare aceste frânturi poetice îl pot mişca pe cititor? Nu ştiu, dar în mine ele n-au rămas … fără ecou. Şi dacă aceste versuri poetice îl pot emoţiona pe iubitorul de poezie, atunci înseamnă că Vasile Morar e un poet pur-sânge … , cu o poezie de cea mai bună calitate. Iar ca să vă convingeţi, nu vă cer, Doamne fereşte, să vă asumaţi truda lui Hercule ori a lui Sisif, ci vă îndemn să citiţi măcar poemele lui Morar semnalate în rândurile de mai sus!

Autor: Ioan Ţiplea

Sursa: Graiul Maramureşului