de Gheorghe Pârja
Despre ce şi pentru cine mai scriem? Unii deontologi
cădelniţează dispariţia presei scrise. Deşi nu mai cred în sondaje, nu avem
alte mijloace de a ne măsura viaţa sau moartea. Zice un sondaj IRES că doar 6%
dintre locuitorii din urbe citesc un ziar zilnic sau aproape zilnic. Ca om al
scrisului, mă încăpăţînez să sper în valoarea presei tipărite.
Celelalte mijloace de informare, care au năvălit peste noi,
inclusiv televiziunea, pregătesc ştirile şi au condiţii incerte de păstrare.
Foarte puţine lucruri rămîn în memoria colectivităţii. În schimb, dacă treceţi
pragul Bibliotecii, de la cea judeţeană pînă la cea a Academiei, veţi descoperi
lumi care au apus. Trăieşti emoţii şi drame. Acolo se desprinde măreaţa iscusinţă
de a citi printre rînduri. Descoperi tăceri şi ruine, construcţii şi suferinţe,
gînduri care nu s-au oxidat. De acolo poţi pleca să descoperi teritorii care
pot fi puse în chenarul trecutului. Cred că fiecare oraş, comunitate, are
nevoie de un ziar sau două, ca o formă de terapie de grup. Ziarul este oglinda
în care se priveşte oraşul sau satul. Această privire devine o formă de
civilizaţie, jurnaliştii sînt nişte povestitori ai timpului asumat. Cu fapte
frumoase, fără elegii gratuite. Dar şi cu semnele împiedicării omului în
minciună. Se ştie, cei vizaţi nu prea au vise frumoase. Un ziar poate fi şi
expresia unei bucurii de a trăi laolaltă. Sincronismul lecturii ziarului este
şi o necesară comunicare prin tăcere. Mii de ochi sînt aţintiţi în aceeaşi zi
pe evenimente care marchează timpul imediat. El naşte întrebări care aşteaptă
răspunsuri de la cei în drept. Am trăit şi vremuri în care presa purta cătuşe.
Cenzorii fugăreau unele cuvinte din texte. Spaima de cuvinte a fost una dintre
dramele trecute. Din păcate, şi după întoarcerea vremii se crede că libertatea
trebuie să poarte culoare politică, iar pretenţia supremă este votul. Te apucă
lehamitea cînd vezi cine cu cine împarte ziua de astăzi, dacă se poate şi ziua
de mîine.
Oamenii au nevoie de interpretări, să-şi explice ţesătura de
legi, să descifreze sensuri. Cred că ziarul îşi găseşte rostul şi într-o lume
cu atîtea capacităţi de informare. Ziarul îţi dă posibilitatea să te întorci la
text, să-l reciteşti pentru a-i pătrunde înţelesul, să nu trăieşti cu
sentimentul că sensul s-a pierdut pe drum. Nu fac neapărat o pledoarie pro
domo, dar comunitatea locală are nevoie de ziare. Am luat pilde din Occident.
S-a întîmplat să mă aflu la Copenhaga. Orăşelul Birkerod, un fel de Baia Sprie
a capitalei daneze, are un ziar cu o viaţă de peste un veac. Dimineaţa, grupuri
de adolescenţi din oraş, sub veghea redacţiei, puneau în cutiile abonaţilor
ziarul proaspăt. Redactorul care avea în grijă această activitate îmi spunea că
merge şnur. Primăria oraşului avea în grijă locurile de difuzare. Nu era nimic
putred în Danemarca. Am simţit că acolo ziarul este un bun colectiv, o
instituţie şi o instanţă. Să luăm aminte! Asemenea pilde sînt şi în alte oraşe
europene. Presa scrisă nu este demodată, are vocaţia memoriei. Colecţia de
ziare este oglinda vremii. Ca să nu vorbesc în zadar, mă gîndesc la tinerii
jurnalişti din facultăţi, nu-i tentează presa scrisă. Aici eşti lucrător al
Limbii Române, eşti provocat la logică, sinteze, analize critice. E o probă a
curajului. Cam imprevizibilă profesie. Dar minunată, deoarece poţi intra în
Europa cu viziunea ţării tale.
Îmi scria un prieten: „Ziarul trebuie să fie o voce care să
tulbure consensul fals sau liniştea stearpă a ipocriziilor reciproce”. Ziarul are
virtuţile comunităţii. Trebuie să fie în grija celor care-l scriu, dar şi a
celor care-l difuzează. Fără cititori, un ziar îşi pierde definiţia. Să nu
uităm că un ziar se adresează şi oamenilor cărora n-are cine să le scrie. Mi-a
plăcut de domnul Dâncu, a făcut o pledoarie pentru nemurirea presei scrise. Şi
prin presa scrisă, Maramureşul primeşte durată.
Preluare http://www.graiul.ro/2018/03/30/ziarul-este-oglinda-vremii/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu