Conform documentelor ONU, in perioada 2007 – 2017 au plecat din tara un numar de 3, 4 milioane de romani, cifra care ne plaseaza pe locul doi in lume, dupa Siria, in privinta emigratiei. Iar datorita conditiilor proaste de pe piata muncii interne, numarul strainilor care vin in Romania este foarte mic (in perioada semnalata s-au stabilit la noi 117 mii straini, dintre care multi sunt refugiati), iar situatia se anunta tot mai dramatica in anii ce vin.
In mod cert, realitatea ne arata ca istoria Romaniei este legata de un exod al romanilor, mai ales in momente de criza. Sigur, niciodata ca azi, incepand din 1989, nu a existat o criza asa de prelungita si un exod asa de mare al romanilor, peste 5 milioane, care au luat drumul strainatatii.
Cauzele sunt multiple. Dar eu am sa ma refer aici la cele din sfera culturii. Mereu m-am intrebat de ce Eminescu nu a ales calea strainatatii, de ce nu a ales sa ramana la Viena sau Berlin, acolo unde isi facea studiile? Si exista opinia ca daca ramanea si isi scria opera in limba germana, sigur era mult mai cunoscut. Dar a ales sa fie roman si sa se intoarca sa lupte pe baricadele romanesti. Si cu ce s-a ales?, ar intreba Mircea Eliade, care s-a socotit pe sine al doilea Eminescu. Asocierea pe care o face cu marele poet, incepand de la initialele comune (M.E.), este obsesiva: „Mă regăsesc perfect în ambivalenţa, nervozitatea, instabilitatea poetului (…) e stranie coincidenţa iniţialelor: M. E.”. Eliade considera ca Eminescu este un geniu necunoscut pentru ca a ales sa ramana in Romania. Iata o cugetare rascolitoare, una dintre cele mai teribile premonitii asupra a ceea ce avea sa se intample cu viitorul Romaniei: „De câte ori Eminescu nu m-a ajutat să suport condiţia de a mă fi născut român, adică fiul unui neam fără noroc, ursit de geografie şi istorie unei lamentabile prăbuşiri în masa slavă?!… Dar astăzi, nici măcar duhul Luceafărului nu m-a putut linişti. Din nou, sentimentul iminentei, inevitabilei catastrofe istorice. Când îmi închipui cum vor pieri elitele româneşti, cum se vor suprima personalităţile, cum se vor desţăra sute de mii, poate milioane de români, ca să piară ghimpele român din marea comunitate slavă, mă apucă un fel de desperare. De ce, Doamne, ne-am mai născut? De ce am ajuns la o conştiinţă românească a lumii, dacă trebuie să fim înghiţiţi?” (10 martie 1944).
Cauzele sunt multiple. Dar eu am sa ma refer aici la cele din sfera culturii. Mereu m-am intrebat de ce Eminescu nu a ales calea strainatatii, de ce nu a ales sa ramana la Viena sau Berlin, acolo unde isi facea studiile? Si exista opinia ca daca ramanea si isi scria opera in limba germana, sigur era mult mai cunoscut. Dar a ales sa fie roman si sa se intoarca sa lupte pe baricadele romanesti. Si cu ce s-a ales?, ar intreba Mircea Eliade, care s-a socotit pe sine al doilea Eminescu. Asocierea pe care o face cu marele poet, incepand de la initialele comune (M.E.), este obsesiva: „Mă regăsesc perfect în ambivalenţa, nervozitatea, instabilitatea poetului (…) e stranie coincidenţa iniţialelor: M. E.”. Eliade considera ca Eminescu este un geniu necunoscut pentru ca a ales sa ramana in Romania. Iata o cugetare rascolitoare, una dintre cele mai teribile premonitii asupra a ceea ce avea sa se intample cu viitorul Romaniei: „De câte ori Eminescu nu m-a ajutat să suport condiţia de a mă fi născut român, adică fiul unui neam fără noroc, ursit de geografie şi istorie unei lamentabile prăbuşiri în masa slavă?!… Dar astăzi, nici măcar duhul Luceafărului nu m-a putut linişti. Din nou, sentimentul iminentei, inevitabilei catastrofe istorice. Când îmi închipui cum vor pieri elitele româneşti, cum se vor suprima personalităţile, cum se vor desţăra sute de mii, poate milioane de români, ca să piară ghimpele român din marea comunitate slavă, mă apucă un fel de desperare. De ce, Doamne, ne-am mai născut? De ce am ajuns la o conştiinţă românească a lumii, dacă trebuie să fim înghiţiţi?” (10 martie 1944).
Sunt de o mare actualitate gandurile lui Eliade pe tema conditiei de a fi nascut roman scrise in anii ’40 in Jurnalul portughez: „Am înţeles un lucru: că dacă m-aş fi aflat în străinătate, în postul de azi, de cinci-şase ani – aş fi fost un scriitor european” (9 octombrie 1941). Avea 34 de ani, avea constiinta genialitatii sale, ba se considera superior lui Goethe: „Nu cred că s-a mai întâlnit un geniu de o asemenea complexitate – în orice caz orizonturile mele intelectuale sunt mult mai vaste ca ale lui Goethe”. Se considera printre putinii creatori ai lumii care indraznea imposibilul: „Eu încerc un lucru grandios: o nouă sinteză a culturii universale”. Dar acest lucru nu era posibil in Romania: „Nu poţi fructifica pe planul universal al ştiinţelor activând în cadrul limitat al unei culturi minore”. Si mai departe: „Cât de mult mă striveşte acest complex de inferioritate al unei culturi mici, silite să se facă cunoscută prin orice mijloace şi cât mai rapid”. Si adauga: „Ce fericiţi sunt franţuzii şi englezii, care nu simt nevoia de a se mai face cunoscuţi – ci numai de a fi bine înţeleşi”.
El compara mereu Romania cu Portugalia si spunea ca „mă simt prost aici, mă simt nelalocul meu”. Simtea „un dezgust final de istorie. O sete de sinucidere”. Voia sa se duca pe front, dar „nu pentru ca să mă bat, ci pentru ca să mor”. Este semnificativa si referirea la limba, cu aceeasi obsesise daca se poate crea universal in limba romana! Il obseda deci „aceeaşi problematică a validităţii şi ecumenicităţii creaţiei în Portugalia şi în limba portugheză, pe care ne-o punem şi noi (îndeosebi Cioran şi cu mine) pentru «şansele» de a crea universal în România şi în limba română”.
In aceasta ordine de idei, sunt coplesitoare meditatiile eliadesti, dar framatarile sale din Jurnal ne lamuresc asupra marelui sau destin, pe care si l-a decis singur, cand a trebuit sa aleaga intre a se reintoarce in tara, unde il astepta moartea, si a alege exilul, Parisul si apoi America, Chicago. Dilema lui se lamureste clar in paginile acestui Jurnal portughez.
In aceasta ordine de idei, sunt coplesitoare meditatiile eliadesti, dar framatarile sale din Jurnal ne lamuresc asupra marelui sau destin, pe care si l-a decis singur, cand a trebuit sa aleaga intre a se reintoarce in tara, unde il astepta moartea, si a alege exilul, Parisul si apoi America, Chicago. Dilema lui se lamureste clar in paginile acestui Jurnal portughez.
Sigur, unele lucruri sunt relative. Cum se explica, de pilda, faptul ca multe valori sunt cunoscute, de notorietate, incununate chiar cu Premiul Nobel, desi apartin unor tari cu limba provinciala, ca romana, precum norvegiana, suedeza, olandeza, daneza, poloneza si multe altele? Se explica prin faptul ca limba nu este o problema. Important este ca opera sa fie geniala, fiindca de tradus o carte azi nu mai este o problema. Nu mai vorbesc de artele vizuale. Sunt alte conditii ca valoarea sa se impuna. Si conditia principala este ca tara respectiva, din care scriitorul sau artistul face parte, sa-l sustina, sa-l promoveze. Ori la noi, la romani, tara nu face nimic pentru valorile ei, mereu apare vorba de imprumut: “Nu te intreba ce face tara pentru tine, intreaba-te ce faci tu pentru tara”. Dar poti sa faci un munte pentru Romania, nimeni nu-ti va multumi sau ajuta la nevoie. Eminescu i-a dat tarii limba moderna, a ridicat graiul romanesc la sferele cele mai fine ale cugetarii, iar tara nu e in stare sa-i faca un bust la New York, desi locul unde sa fie amplasata statuia este aprobat de primaria orasuui de peste 40 de ani! Eminescu nu se afla in librariile si bibliotecile americane, fiindca nu este tradus. Se traduc tot felul de amartaloi, de urticari, care trec vremelnic pe la ICR, desi sunt niste nulitati.
Nu limba este o problema, de altfel, Eminescu este intraductibil chiar in limba romana, nu faptul ca romana nu este o limba de circulatie universala, ca engleza, ci felul cum tara lucreaza pentru sine prin valorile ei. Nu o data am dat exemplu ce minuni fac irlandezii pentru valorile lor, sud-coreenii, nu mai vorbesc de chinezi sau evrei…. Mircea Eliade nu este cunoscut nici in tara sa asa cum este in afara ei. La fel Brancusi. Am scris cartea BRANCUSI IN AMERICA. Nimeni din Romania nu a vrut sa o publice, desi am scris la toti oficialii in drept, au publicat-o in schimb imediat americanii de la Amazon. La fel, cartea SHAKESPEARE SI EMINESCU, dupa cum ICR a respins si proiectul ARTISTI ROMANI LA NEW YORK. Mi s-a raspuns de catre un director al ICR: “Dupa ce ca au fugit din tara, acum sa-i mai si promovam?” Tara este inerta vazuta din afara. L-au bagat pe Eminescu in debara, iar pentru cel mai cunoscut scriitor roman din lume, Mircea Eliade, oficialitatile nu au facut nimic pentru a demonta legenda ca Eliade ar fi fost legionar sau „fascist”, cum scrie el cand se anunta o noua schimbare de guvern si vine „Vişoianu la externe”. Cazul lui seamana cu cel al lui Dostoievski, acuzat a fi fost „socialist” si condamnat la moarte pentru vina de a se fi dus o singura data la o intrunire a utopistilor socialisti.
Situatia din tara ii impinge pe romani la exil. Exodul se datoreaza crizelor politice din interior. Si este o tragedie. Cine doreste sa emigreze daca in tara ar fi bine, daca ar fi o stare de siguranta si normalitate? Exista o intreaga literatura despre soarta pribeagului.
Bineinteles ca au dreptate cei care au observat ca nu e mai bine intr-o tara straina decat acasa. Poporul are multe vorbe intelepte privind bejenia, incepand cu proverbul: „Fie painea cat de rea, tot mai buna in tara ta!” Insa viata e scurta si omul cauta disperat o iesire din criza. Si alege exodul. Dar nu este o solutie. Solutia este sa muncim pentru tara, sa facem tara puternica, asa cum fac nemtii, care nici limba lor nu are mare circulatie, nu mai vorbeasc de rusi sau chinezi, sa ne asimilam romanismul ca pe o datorie. Si totul trebuie sa inceapa cu cei care o conduc, ei sa fie buni romani si sa inteleaga ca nu se mai poate asa, ca tocmai ei, ca romani alesi, sa fie cauza exodului neintrerupt, cum se intampla azi, cand schimbarea de guverne duce la slabirea totala a increderii tinerilor in Romania si de aceea ei cauta sa plece. Unde? Unde nici nu vad cu ochii. In necunoscut. Intr-o bezna in care toate locurile sunt ocupate. Strainii au problemele lor, ei isi ajuta compatriotii in primul rand, iar romanii sun tratati ca sclavi, ca slugi. Rari sunt cei care tasnesc in fata, pe locuri demne de valoarea lor. In America exista o vorba: “Americanii iti iau cu zece maini si iti dau cu un deget”. Soarta transfugului este cumplita, ca in filmul in care se povesteste cum au fost importati sobolanii din Europa in America.
Dar si mai cumplit este cand acasa toate locurile sunt ocupate si romanii nu au unde sa se intoarca, desi s-au creat Ministerele Minciunii, unde nimic nu functioneaza, precum Ministerul Romanilor de Pretidindeni si Ministerul Fondurilor Europene, din care se indoapa numai unii, cei care detin puterea si au salarii ametitoare. Toata criza aceasta politica este o diversiune, fiindca ea convine de minune celor de la putere, care ii sfideaza si pe romani, si pe cei din UE, pe toata lumea. S-au invatat sa traiasca in criza, ca porcii in laturi, le prieste confuzia, ceata, respirata lor se petrece din criza in criza. Daca nu ar exista instabilitatea, ar fi morti. Pe ei certitudinile ii omoara, iar cea mai mare certitudine, care le sta in gat, este Valoarea.
Este bine ca politrurcii tarii sa intre in biblioteca si sa ia seama la aceasta insemnare a lui Eliade din anul 1944, cand avea spectrul somajului departe de tara:
„Aflu că ministrul Cădere m-a «lucrat» la Bucureşti. Vrea cu orice chip să scape de mine, deşi îşi dă bine seama că, dacă România există astăzi în Portugalia ca realitate, iar nu ca relaţii diplomatice, se datorează în primul rând muncii şi prezenţei mele. Şi mai vorbim de persecuţiile lui Eminescu…”. Dar cum sa recunoasca oficialitatile de la Bucuresti ca prezenta unei valori romanesti in lume, oriunde ar fi ea, e mai importanta decat toate aranjamentele diplomatice? Daca ar recunoaste asa ceva, si-ar pierde obiectul muncii, al aranjamentelor de culise. De aici si pana la persecutii nu mai e decat un pas.
Vom reveni.
„Aflu că ministrul Cădere m-a «lucrat» la Bucureşti. Vrea cu orice chip să scape de mine, deşi îşi dă bine seama că, dacă România există astăzi în Portugalia ca realitate, iar nu ca relaţii diplomatice, se datorează în primul rând muncii şi prezenţei mele. Şi mai vorbim de persecuţiile lui Eminescu…”. Dar cum sa recunoasca oficialitatile de la Bucuresti ca prezenta unei valori romanesti in lume, oriunde ar fi ea, e mai importanta decat toate aranjamentele diplomatice? Daca ar recunoaste asa ceva, si-ar pierde obiectul muncii, al aranjamentelor de culise. De aici si pana la persecutii nu mai e decat un pas.
Vom reveni.
Grid Modorcea, dr. in arte, New York
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu