(De la politicienii trecutului la
politrucii prezentului)
6.Ion G. Duca (I.G. Duca) sau
tragicul sfârșit al
unui artist rătăcit în politică
Sintagma
„un artist rătăcit în politică” nu intenționează să
acrediteze ideea că Ion Gheorghe Duca (mai cunoscut ca Ion G. Duca sau I.G.
Duca), fiul inginerului Gheorghe Duca și al Luciei
Ghica, n-ar fi cunoscut deplina consacrare politică în cei 54 de ani de existență (1879-1933). Da, căci după absolvirea Liceului „Sfântul Sava” din București în 1879 și obținerea
doctoratului în drept la Paris (1902), revine în țară ca
ajutor de judecător la Tribunalul Râmnicu Vâlcea și apoi
ca director al Casei Centrale a Băncilor Populare, numire pe care i-o datorează
lui Vintilă Brătianu, pentru ca după înscrierea în Partidul Național Liberal (1907) să cunoască o impresionantă ascensiune politică:
deputat de Vâlcea în 1907, ministru al Cultelor și
Instrucțiunii Publice la doar 35 de ani (practic, el a deținut portofolii ministeriale la Agricultură, Afaceri Străine sau Interne în
toate guvernele liberale), președinte PNL (28
decembrie 1930-29 decembrie 1933), președintele
Consiliului de Miniștri (14 noiembrie 1933-29
decembrie 1933).
Vasăzică,
o carieră politică de-a dreptul amețitoare pentru
oricine în afară de I.G. Duca și câțiva providențiali interbelici („locuiește cu chirie într-un modest apartament, e proprietarul a cinci hectare de
pământ la țară, călătorește în
străinătate în calitate de șef al puternicului partid
liberal la clasa a treia, iar ca prim-ministru se găsește asupra sa fantastica sumă de 85 de lei”, ne face cunoscut Sterie Diamandi
în Galeria oamenilor politici), totul
încheindu-se pe 29 decembrie 1933, când – ne spune același autor – pe peronul gării din Sinaia este ucis acest om „fin, cu inteligență suplă și talent multilateral, cu cultură aleasă și educație occidentală, cu suflet bun și cinste exemplară și cu un stat de serviciu bogat
în slujba țării și a neamului”.
Iar
uciderea prin împușcare a celui de-al doilea
prim-ministru al României (în iunie 1862 fusese împușcat Barbu Catargiu) se datorează în primul rând neclintitelor convingeri
parlamentar-constituționale ale lui I.G. Duca,
convingeri prin care „omul politic în accepțiunea
occidentală a cuvântului” se opune dictatorialelor tendințe carliste, și abia pe urmă acelui Jurnal al Consiliului de
Miniștri din 9 decembrie 1933, prin care „s-a decis
dizolvarea Gărzii de Fier” (Ioan Scutu, Monarhia
în România 1866-1947).
Că
regele dorea să se descotorosească de acest incomod om politic, după ce tot el
i-a încredințat în noiembrie 1933 mandatul formării noului
guvern, adică l-a făcut primul său sfetnic, rezultă fără putință de tăgadă din dispoziția pe care i-o dă lui Gabriel
Marinescu, șeful Poliției, în
legătură cu nota primită de acesta de la un informator, prin care planul
legionarilor era deconspirat: „Ține nota la
birou și n-o transmite mai departe”...
De
altminteri, adaugă în chip lămuritor Ioan Scurtu, urmărind Carol al II-lea să
utilizeze Garda de Fier împotriva adversarilor săi politici, „care nu erau puțini”, nu doar că procesul asasinilor lui I.G. Duca s-a încheiat pe 5
aprilie 1934 „prin achitarea principalelor căpetenii legionare”, dar un fruntaș legionar chiar are cinismul să declare: „Am ieșit din închisoare cu două sentimente întărite: adânc devotament pentru rege
și încredere deplină în armată. Am vrea ca Majestatea
Sa să știe că tineretul din întreaga țară, care ascultă de lozinca Gărzii, îi stă necondiționat la dispoziție”.
Tocmai
de aceea, considerându-l pe I.G. Duca numai „un strălucit aghiotant al marelui
bărbat de stat care a fost Ionel Brătianu”, nicidecum providențialul „care domină oamenii și
evenimentele, obsedatul unui crez social sau politic, care, înfruntând bărbătește vijelia luptei, flutură în bătaia gloanțelor
steagul credințelor sale”, este de înțeles regretul lui Sterie Diamandi că acest mare și nobil român n-a urmat declarațiile sale din
perioada restaurației („Prefer să mi se taie mâna decât s-o întind
aventurierului!”), declarații ce „ar fi așezat pe ostracizatul Duca în galeria oamenilor de mare caracter” și, aidoma lui C. Stere după retragerea din politică, l-ar fi determinat să
devină „un maestru al portretului și eseului”.
Chiar așa, căci cronicile lui de politică externă din „Viața românească” și „Universul”, volumul Portrete și
amintiri, dar îndeosebi eseul Mâinile, „un giuvaer al genului”, fac
dovada îndestulătoare a înzestrării lui Duca într-ale artei și-i confirmă destinul de artist „rătăcit în politică”.
Fără
ca I.G. Duca să fie „un cinic, lipsit de scrupule și sensibilitate” (dimpotrivă, este perceput ca „emotiv și înclinat spre meditație”), Sterie Diamandi are
încredințarea că „Doar moartea i-a adus eterna pace” celui
care cu siguranță a suferit enorm de pe urma atitudinii sale
sinuoase. Din aceste motive și în pofida faptului că aproape
toți românii de-atunci au deplâns dispariția prematură a bărbatului politic,
„tocmai când era chemat să dea măsura capacității
sale”, scriitorul Diamandi nu ezită să susțină că
artistul Duca l-a surclasat pe omul politic Duca!...
Produs
de elită al aristocrației române și purtând în lăuntricul lui însușirile clasei
din care făcea parte (cultură, educație, maniere,
dăruire), însă lipsindu-i forța, voința și fanatismul crezului, „Duca a simțit nevoia sufletească de a lupta pentru ridicarea poporului”. Prima lui acțiune publică a fost dedicată cooperației, unde s-a
dovedit unul dintre cei mai sârguincioși colaboratori
ai lui Spiru Haret.
Și cine știe, meditează S. Diamandi, poate că avântul
tinereții și activitatea
rodnică i-au dăruit lui I.G. Duca „perioada cea mai frumoasă a vieții sale”!...
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
6 aprilie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu