Întâlnirea în spațiul
public cu aprecierea „statul român–stat scump“ este bulversantă, aiuritoare, cu
atât mai mult cu cât aprecierea vine de la un antreprenor român, pe deasupra și
reprezentant al unei asociații de oameni de afaceri.
Atunci, ce ar putea determina aprecierea menționată? Căci nu pare doar o vorbă aruncată
în vânt, în măsura în care autorul ei o așază
într-o ecuație existențialistă. Mai precis, apăsarea statului scump
de care vorbește ar fi devenit atât de
grea încât ar fi ajuns să pună în discuție
„economia deschisă“, putându-ne paște
chiar un pericol de implozie de pe urma acestei apăsări! Și, insidios și
savant, autorul aprecierii ne lovește
în pălărie întrebându-se retoric dacă, vezi Doamne!, România mai are nevoie de
economie de piață, de vreme ce statul
scump ne îndreaptă în direcția inversă
sau, mai rău, ne îndreaptă într-o direcție
inversă după ce abia simțisem mirosul
curat al „economiei deschise“! Să auzi și
să nu crezi! Statul român – ăla păduchios și
fără putințe – întoarce din drum
România, din drumul victorios al acesteia spre economia de piață mântuitoare!
Este evident că ceva anume îl nemulțumește pe preopinentul
nostru la statul român! Stimate preopinent, poate vă deranjează că statul român
nu construiește autostrăzi și drumuri expres, să aibă pe ce sistemul
privat să-și deruleze activitatea! Sau
poate faptul că statul român nu finanțează
ridicarea unor spitale ori a unor instituții
de învățământ, să aibă sistemul privat
forță de muncă sănătoasă și pregătită! Sau că nu face nimic împotriva
emigrației dramatice a tinerilor, căci,
din cauza emigrației, s-a ajuns în
sistemul privat la criză de forță de
muncă! Mai rău, poate vă deranjează faptul că statul român nu ajută sectorul
privat autohton. Și, mai concret, faptul
că statul român, din puținul pe care-l
are, în loc să facă investiții în
interesul sectorului privat, mărește
salariile la stat, forțând astfel
sectorul privat să-l urmeze, deși
acesta n-ar dori absolut deloc! Păi, stimate preopinent, statul român a ajuns
cam un coate-goale. În această stare a fost adus de cererile precise ale
preopinenților privați români și
străini. După 1989, s-a cerut fără nuanțări
ca totul de la stat să treacă la privat, cât mai repede. Și a trecut! S-a reclamat fără echivoc ca statul
să se dea la o parte, pentru că este cel mai prost administrator, și să facă loc celui mai bun administrator
care este sistemul privat. Și statul
s-a dat la o parte! Ce mai vreți,
oameni buni, de la statul român?! I-ați
prescris să fie stat minimal. A devenit stat minimal! Nu mai poate face mai
nimic. Evident, nici bine, dar nici rău! Cu numai 4% din economie și cu cel mai mic buget din PIB dintre toate țările UE, nu mai poate face aproape nimic. A
ales, spre disperarea dvs., ca din puținul
pe care-l mai are la dispoziție să
mărească salariile. Foarte bine a făcut! Căci, pe mâna dvs., a sistemului
privat, salariile în România au ajuns cele mai mici din Europa. Din cauza
salariilor mici, forța de muncă în
putere biologică maximă a plecat din România. De aceea în România este criză de
forță de muncă. Dvs., antreprenorii
privați, v-ați supărat pe majorarea salariilor, deși este singura încercare posibilă de a opri exodul spre
străinătate. Dumnezeu să vă mai înțeleagă!
Dvs., patronii privați, ați dori să fie și
salariile mici, și salahorii să vă stea
la poartă. Nu este însă posibil din chiar punctul de vedere al economiei de piață pe care o tot invocați!
Ca antreprenor autohton privat în România, preopinentului
nostru nu-i mai rămâne, după cum prezintă el lucrurile, decât să pozeze în
victimă a apăsării statului scump care dărâmă economia de piață abia mijindă aici. Admițând că preopinentul nu înțelege cum stă de fapt treaba – ceea ce mă
îndoiesc –, să-i atragem atenția că,
oricum, nu-i nevoie de vreo apăsare a vreunui stat scump pentru a fi pusă în
pericol economia de piață în România.
Aceasta este deja compromisă de relația
colonială care domnește în România.
Preluând proprietățile strategice și pârghiile strategice și, deci, deciziile, puterile coloniale au
pus stăpânire pe România, dictând aici în toate domeniile principale prin
abuzuri de monopol, și nu prin reguli
concurențiale ale economiei de piață. În colonii nu prea există „economie de
piață“. Nu convine stăpânului colonial,
oricare ar fi acela. De aceea, obiectivul său a fost desființarea statului român, care era singurul ce-l
putea incomoda, ce-i putea încurca planurile și
submina obiectivele. Căci capitalul privat autohton n-a putut fi, nu este și nu va putea fi niciodată vreun concurent
pentru capitalul străin, mai puternic, mai înzestrat tehnologic, mai bine finanțat și,
în plus, deja prezent în piață în poziții forte. Preopinentul să nu fie îngrijorat
de soarta economiei de piață în
România. Deja integralmente colonie, România nu va fi dirijată cumva de o
economie de piață. Matricea colonială
s-a așezat deja și va subzista în continuare. Economia de piață în România este doar o mască pentru proști.
În acest context, toate întrebările adiacente, puse tot
retoric și savant de preopinentul
nostru, își găsesc răspunsuri precise.
Mai este valabil modelul economic bazat pe forța
de muncă ieftină? – se întreabă domnia-sa. Pentru dezvoltare, acest model
economic n-a fost niciodată valabil. Dar pentru exploatarea colonială a fost
întotdeauna valabil. Și va fi practicat
în continuare, fără ezitări și fără
nuanțări. De ce – se întreabă, de
asemenea, preopinentul – creșterea
economică nu se convertește în creșterea nivelului de trai? Păi, simplu,
aceasta se obține nu în economia
românească din România, ci în economia străină din România, care n-o împarte cu
nimeni. Îi trimite roadele în străinătate și
cu asta basta! Și – se mai întreabă
preopinentul – de ce capitalul românesc nu reușește să se dezvolte la un nivel comparabil cu
capitalurile naționale din alte țări din Est?! Tot simplu: pentru că România
este cea mai colonie dintre toate coloniile est-europene și statul român este cel mai slab dintre
toate țările din Est ca pondere în
economie și politică. Și aceasta cu contribuția inestimabilă a clasei politice din România, dar și a capitalului privat autohton însuși, care, la mijloc între statul român și capitalul străin, alege întotdeauna
„solidaritatea patronală“ în locul „solidarității
naționale“, criticând de zor statul
român, singurul care-i poate fi alături, doar-doar capitalul străin îi va lăsa
ceva firimituri să-i cadă de la gură!
Apropo de statul minimal dorit, știți vorba „ai grijă
ce-ți dorești, căci s-ar putea să primești“?!
Am mai menționat această vorbă
românească, iar, cu prilejul alegerilor din 26 mai, și ca tâlc al acestora! Iată, stimate preopinent, aveți stat minimal! L-ați dorit, de ce atunci nu-l acceptați cu toate bunele și
relele corespondente?! Nu credeți acum
când îl aveți că a fost o idee proastă
să-ți dorești un stat minimal într-o țară
în care nu există infrastructura de bază minimă nici în rutier, nici în
feroviar, nici în ocrotirea sănătății,
nici în educație?! Cine s-o
construiască dacă nu statul?! Statul minimal în mod obiectiv nu poate! De ce
n-o construiți dvs., privații, care dețineți 96% din economie, și vă enervează că n-o face statul coate-goale?!
Și apropo tot de
statul minimal! Știți că, oficial, statul minimal român este
afectat de o evaziune fiscală de circa 16-17% din PIB? Dvs., ca antreprenor
privat, sunteți dintre cei care vă
plătiți impozitele și taxele cuvenite?! Dacă da, de ce nu vă
incriminați colegii privați care n-o fac?! Sau poate sunteți de acord cu ei, dar atunci de ce nu lăudați, măcar așa,
puțin, statul ăsta român, care a înțeles atât de bine ce cereți, de fapt, de la el încât nici nu luptă
cumva împotriva evaziunii fiscale, pentru că de fapt aceasta nu înseamnă
altceva decât că resursele, în loc să se ducă la stat, care este cel mai prost
administrator, rămân la privați, unde
se valorifică la cote înalte, căci privatul este cel mai bun administrator!
Autor: Ilie Șerbănescu
Sursa: România liberă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu