Îngerul căzut

                                  

                    de Petru Ursache

            Rapoartele de război sunt documente elaborate de comandanţii de campanie care au răspunderea de teren, a strategiilor şi a tehnicilor de luptă aplicate în funcţie de împrejurările concrete, de asalt-ofensivă, de intrare în dispozitiv, de tergiversare voită a atacului, de refacere a forţelor sau de retragere. Nu încape risipă de detalii, mai multe variante de proiect pentru una şi aceeaşi misiune, divagaţii literare. Este de datoria Marelui Stat Major al Armatei, a membrilor acestuia, fie delegaţi pe teren, fie uniţi în consiliu de lucru, să constate dacă şi în ce măsură factorul executiv a procedat cu judecată şi la obiect într-o bătălie cîştigată ori pierdută, ţinînd cont de poziţia de pe teren, de dispoziţia trupelor, de înzestrarea unităţii, de raporturile de forţe cu duşmanul. Războiul este ştiinţă exactă pentru cei implicaţi direct, cu arma în mînă; poate fi socotit şi artă, privit de la distanţă, peste timp.

         Asemenea documente aparţin cu prioritate arhivelor militare şi stau la dispoziţia cursurilor pentru pregătirea ostăşească. Post-festum, ele prezintă acelaşi interes şi pentru învingători şi pentru învinşi: „cele bune” trebuie să fie memorate, iar cele care au dus la rezultate nedorite să fie menţionate pentru meditaţie şi învăţătură; mai ales că războaiele sunt aceleaşi de cînd lumea, cu victorii sau/şi cu înfrîngeri. După căderea Cortinei de Fier, de cînd s-au desecretizat  şi arhivele militare privind cel de-al Doilea Război Mondial, germane, ruseşti, româneşti etc., se poate constata, fără note propagandistice, în ce punct forţele militare germano-române au înscris puncte pozitive (în sensul de „favorabile”) în războiul purtat, în comun, în sudul Rusiei şi unde s-au grăbit în judecată şi acţiune, dînd posibilitate adversarilor să se replieze şi să preia comanda în teritoriu.

         Într-o bătălie încinsă, pe front întins, cu multe fortificaţii şi centre de comandă, adesea este greu de făcut estimări precise, de perfectă coordonare a acţiunilor. Abia după ce lucrurile sunt puse în rînduială, prin relevarea faptelor de teren şi a ordinelor de comandă, începe să se întrevadă faţa exactă a adevărului. Istoricii  militari reconstituie faptele trecute, în chip concluziv, îndepărtînd confuziile, semnalînd controversele. Iată un exemplu ilustrativ în legătură cu o secvenţă a războiului trecut:

         „Poziţiile din Hersones au fost ocupate încă de la 9 mai de trupele Corpului de Munte român, care au asigurat astfel retragerea restului forţelor Armatei 17 de la Sevastopol. Încă o dovadă a faptului că trupele române nu erau nici lipsite de valoare şi nici «inutile», aşa cum clama Comandamentul german” (Adrian Pandea şi Eftimie Ardeleanu, Românii în Crimeea (1941-1944). Editura Militară, Bucureşti, 1995, p. 86).

         Afirmaţia se bazează pe studiul rapoartelor şi al programelor de luptă. Nu-i de dorit răstălmăcirea acestora, cum se întîmplă în cazurile de propagandă şi de „corectare” a istoriei. Se are în vedere unitatea militară, Armata în general, capul oştirii, pentru a se reţine esenţialul: prezenţa (sau absenţa)  românilor, să spunem, a germanilor, a ruşilor, a italienilor în situaţia dată.

         Programele şi rapoartele elaborate de capii oştirii sunt documente (scrieri) greu accesibile cititorului obişnuit. Mai aproape de înţelesul lui par a fi jurnalele de front cu amănunte de viaţă concretă, cu divagaţii şi literaturizări. Prind contur faptele şi oamenii, iar atmosfera de tranşee cu ale ei suferinţe-satisfacţii  capătă credibilitate sporită pentru orice categorie de cititori. Aici se aude şi se vede ostaşul dintotdeauna, indiferent de gradaţii ori de medalii, executantul fiind răspunzător cu viaţa, în fiecare clipă, de ceea ce face, comandantul fiind acelaşi, alături de ai săi, fie sub gloanţe, fie aflat în punctul de observaţie. Bucuria datoriei împlinite, onoarea, eroismul sunt moduri de a exista pentru fiecare. Faptele vii, narabile cu mîndrie în clipele de popas, între două lupte, dau sens şi culoare acestui tip de scriere. Văzîndu-i pe combatanţi la lucru, cu mic cu mare, se confirmă programele şi rapoartele speciale, în fond şi în literă, documentaţia de război în ansamblu, ca şi în aspecte sensibile, detaliate.

         O asemenea lucrare este Drumul crucii, vol. I, II (Editura Litera, Bucureşti, 1993) de Aurel State. Cine este autorul? Un erou născut („iar nu făcut”) din anonimatul sănătos şi roditor al unui sat de munte. Pot fi citate şi  multe alte scrieri care dezvăluie formarea personalităţii luptătorului în condiţiile vieţii de campanie: Şi eu am luptat în Est. Spovedania unui fost prizonier de război. Editura Militară, Bucureşti, 2010) de Gheorghe Netejoru, Sub faldurile drapelului tricolor (Editura Pentru Viaţă, Braşov, 1999) de Nicu Păun, Un procuror incomod (Editura Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2011) de Florea Olteanu, etc.

         Cititorul mai află de faima militară a locotenentului Aurel State din cartea lui Marcel Petrişor, Cumplite încercări, Doamne! unde i se acordă eroului cîteva pagini frumoase, în compania unor nume celebre ca Prinţul Ghyka, Petre Ţuţea, Nae Cojocaru, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, stareţul Arsenie Papacioc, Costache Oprişan, personalităţi victimizate de vremuri de război, de prizonierat, dar mai ales de închisorile comuniste în timp de „pace”. Paul Goma îl aşează pe Aurel State pe primul loc într-o serie de celebri opozanţi anticomunişti, după cum urmează: Aurel State, Gheorghe Mircescu, Nistor Cheoreanu, Costin Merişcă (Paul Goma, Scrìsuri. 1972-1998. Nemira, Bucureşti, 1999, p. 418).  Firesc, deci, să trezească interes Drumul crucii, scriere amplă, dezvăluind un destin dramatic şi complex de luptător care merită, într-adevăr, titlul de erou.   

         De ce Drumul crucii? Pare o opţiune religioasă, ca la Virgil Maxim (Imn pentru crucea purtată) sau Radu Gyr (As-noapte Iisus ...). De altfel, literatura religioasă era preferată în închisoare; dar şi cea patriotică. Ambele se uneau într-o voce. Doina lui Eminescu, interzisă în celularul mare (Ţara), se auzea în toate închisorile, iar poezia Limba noastră, a preotului basarabean Alexei Mateevici se rostea cu glas de rugăciune. Mai multe categorii tematice ale literaturii concentraţionare şi de rezistenţă se asociau metaforei urcuşului christic pe Golgota suferinţei, ca un parcurs de înălţare din treaptă în treaptă, dovadă că unele victime au fost răsplătite cu iluminări harice. Şi-au găsit adăpost la mănăstiri şi schituri după detenţie, au încercat să practice meşteşuguri şi arte religioase, ori au ridicat biserici, chiar la ei în sat. Altora li s-a rezervat un traseu mai agitat (război-prizonierat-închisoare), cu urcuşuri şi prăbuşiri ( ofiţerii Aurel State, Radu Greceanu, Nae Cojocaru), dar au reuşit să se salveze în virtutea aceloraşi valori morale divino-umane. Aşa că literatura concentraţionară dezvăluie destine de eroi, dar şi de sfinţi. Faptele de arme, într-un caz, comportamentul de neîntinată curăţenie sufletească, în celălalt, vorbesc de la sine. scutindu-ne de conformismul frazelor decorative.

Dacă rolurile ar fi fost schimbate, Aurel State cu Gheorghe Calciu, să spunem, cu Valeriu Gafencu ori cu Sandu Tudor, puterea lor de rezistenţă, ca „încercare” (Marcel Petrişor) în faţa răului, n-ar fi fost diminuată. Părintele Grebenea nu-şi găsea linişte pînă nu-i ajuta măcar cu o vorbă bună pe nefericiţii aflaţi pe patul de suferinţă, deţinuţi ca şi el. Trecea dintr-o celulă în alta, împotriva interdicţiilor, suporta sancţiuni aspre. Se purta ca un adevărat „oştean al lui Hristos”; Nichifor Crainic, Radu Gyr, Dumitru Stăniloae reprezentau repere ideale, impunînd respect chiar şi duşmanilor înrăiţi de la conducere; iar Petre Ţuţea obişnuia să se recomande pe sine ca „ostaş al neamului meu”, oricînd gata să se sacrifice. Asta şi făcea.

 Aşadar: Drumul crucii. Dar în accepţiunea unui militar de carieră, maturizat încă din prima zi a focului: „Războiul nu e ucenicie pentru nimic, scrie autorul. E Golgota fără înviere. Te-ai băgat singur sub cruce, du-o cum se cuvine” (Drumul crucii, I, p. 24-25). Nu era un război ca toate altele, ci împotriva comunismului ce năvălea de la Est; un „război sfînt”, cum i se spunea atunci, în rapoarte militare, în predici de duminică.

Ziua nunţii şi ziua plecării la oaste însemnau cele două momente memorabile din viaţa unui tînăr, fie din mediul sătesc, fie de la oraş, cu bucurie şi, totodată, cu emoţie de doină. Dacă se întîmpla să fie şi absolvent al vreunei şcoli militare, devenea vedetă în faţa tuturora şi i se prevedea carieră binecuvîntată. De cînd România căpătase chip de sine stătător în epoca modernă, se întărise credinţa că fiecare generaţie de tineri este chemată să dăruiască partea ei de jertfă, pentru binele propriu şi general. Succesiunea rapidă a războaielor, de la 1877 pînă la cel din urmă, cu învăţămintele de rigoare, pledează de la sine. Aşa că plecarea la oaste, întoarcerea cu răsplata onoarei intraseră în firea lucrurilor.

Cu bucuria plecării la oaste începe şi cariera tînărului Aurel State; din

 păcate, nu şi cu răsplata onoarei la întoarcere. Terminase Şcoala de ofiţeri de vînători de munte, împlinise 21 de ani şi se pregătea să se integreze în unitatea în care fusese repartizat; se afla deja în focul luptelor, în preajma sistemului de fortăreţe al Sevastopolului. Încercase să ţină un jurnal de însemnări zilnice, dar nu realizase decît cîteva foi pe care avea să le piardă în curînd, „într-o luptă prin Caucaz”. Deocamdată, ieşise din adăpostul de şef de grupă, ca subofiţer, să ia cunoştinţă, la vedere mai liberă, cu cîmpul de luptă. Un camarad mai încercat, Fane Stroescu, îi arăta punctele din program:

 „Valea Ceornaia cu şirurile de plopi, mereu fumegînd de explozii, înscrisă pe axul celor două localităţi tătare: Suli unde începusem drumul meu, şi Novo Suli, sub pantele Gorei Sapun, centura portului Sevastopol. În stînga noastră, aproape central pe harta capului de pod, bastionul cu înălţimea Capelei, poarta blestemată a cetăţii, întredeschisă în decembrie '41 şi înţepenită aşa în încleştarea celor doi adversari” (Drumul crucii, I, p. 23).

Pare o recunoaştere de rutină, fără note stilistice tensionate. Însă, după toate probabilităţile, se petrecea în ajunul bătăliei decisive asupra Sevastopolului. Ea a dus la aşezarea trupelor germano-române în Crimeea, cu deschideri şi marşuri lejere pînă în Caucaz şi Kuban. Înfruntarea s-a produs între 17-23 decembrie 1941, Corpul român de Munte ducînd greul bătăliei, sub comanda generalului Gheorghe Avramescu şi a colonelului (la acea vreme) Radu Konde. Într-un raport militar întitulat Cucerirea Karlovkăi şi a Dealului Capelei se scrie:

„Atacul executat de Divizie între 17-23 decembrie 1941, pentru cucerirea fortificaţiilor din faţa Sevastopolului, a condus la următoarele pierderi:

Morţi: 25 ofiţeri, 5 subofiţeri, 301  trupă;

Răniţi: 26 ofiţeri, 14 subofiţeri, 761 trupă;

Dispăruţi: 121;

Total pierderi: 1266.

Sunt cele mai grele jertfe din toate operaţiunile pe care le-a executat Divizia de la începutul războiului.

Totuşi jertfa grea de sînge a fost încununată de succes, deoarece Dealul Capelei, satele Karlovka şi Ciorgun şi înălţimile vest de acest sat au fost cucerite prin eroismul legendar al ostaşilor noştri, care s-au acoperit de glorie şi de admiraţia nemărginită a aliaţilor noştri germani” (Adrian Pandea şi Eftimie Ardeleanu, Românii în Crimeea. 1941-1944. Editura Militară, Bucureşti, 1995, p. 176-177).

Istoricilor de profesie le sunt utile asemenea constatări de valoare documentară, înainte de toate, dar şi apologetică, instructivă pentru noile generaţii. Au fost pierderi ca peste tot (aici, cifrate în vieţi omeneşti), şi încă pe pămînt străin. Dar există un totuşi fortifiant, destinat să răscolească realităţi mai profunde şi semnificative. În acest raport, ca şi în altele, sunt citate localităţi de prim interes strategic: Dealul Capelei, Sapun, Kerci, Ciorgun, Balaklava, Perekop, Şivas, dar mai ales „înălţimile” (Capela, Sapun). Cucerirea lor era specialitatea vînătorilor de munte ai armatei române, la origine, păstori de prin Bucegi, Vrancea şi Dorne. Aurel State se afla printre ei. Incursiunile de acest fel cereau antrenament, curaj şi chiar fantezie şi se executau în grupuri mici, însă bine corelate în cuprinderea unui spaţiu accidentat, cu altitudini greu accesibile. Stalin a avut mare necaz pe aceşti luptători români. Redutele din faţă cădeau rînd pe rînd. Împotriva celor mai rezistente, comandamentul român al vînătorilor de munte apela la echipe de voluntari: cei mai destoinici şi mai curajoşi aveau prilejul să se afirme. Aurel State nu scăpa asemenea ocazii. Îi făceau bine aerul înălţimilor vibrînd de obuze şi de flăcări incendiare, pereţii de stîncă marcaţi peste tot cu guri de foc, gîndul că norocul îl poate conduce să găsească soluţia salvatoare.  

E dificil de urmărit fir cu fir şi secvenţial bătălia pentru ocuparea poziţiilor deja amintite şi intrate în legendă: bastionul Capela, centura Gora Sapun, Valea Neagră, Stînca Roşie etc.; odată cu pierderea camaradului din stînga ori din dreapta, nesocotind pînă şi gîndul naiv al fiecăruia de a pune primul piciorul acolo sus, pe stînca din faţă. Gloanţele păreau să-i întărîte, nu să-i sperie pe ostaşii români. Dar şi „contraatacurile lor ţîşneau scurt ca din pămînt; unităţi de femei încercau ca furiile să ne smulgă îndărăt şanţurile. Viclenia slavă făcuse pe îndelete tot pămîntul capcană” (Idem, p. 43).

Dificultatea relatării are mai multe enigme. Viaţa desfăşurată, de front, nu se pretează la canoanele narativului cu ierarhizări şi temporalităţi, pentru că atacul presupune o serie de acţiuni aparent disparate, dar simultane, în acelaşi ritm şi intensitate; trăirile sunt concentrate şi receptate în viteză: „Popa Aldea, cald încă, cu două găuri de sînge în lespedea frunţii, plecase, pentru totdeauna, dintre noi”; ”locotenentul Dobre căzuse undeva pe Valea Rea”. După trecerea coşmarului, au loc refacerile de trebuinţă; evenimentele personale/generale se redimensionează în marginile credibilului.

Şi Aurel State căzuse rănit în cursul acestei bătălii, de mai multe zile, pentru cucerirea Sevastopolului. Primise o lovitură chiar din prima zi, dar nu s-a îndurat să se despartă de coechipieri. Se pare că există o camaraderie de nedesmintit în asemenea împrejurări unice, de viaţă şi de moarte, care ne scapă dacă privim cu detaşare. Prima lovitură nu l-a doborît, însă cînd a venit a doua, în scurtă vreme, nu s-a mai putut aduna singur de jos: „Căzusem şi încercam să mă ridic. Oboseala se apropia grea, mişcările rămîneau în intenţie. Orizontul se lărgea ca o ramă în cutremur”. Începea să aibă halucinaţii. Sunt amănunte autoscopice şi accidentale. Părea, cum s-ar zice, un „înger căzut”. Partea inedită, reţinută cu haz (pentru că aşa-i pe front, între camarazi şi în faţa morţii) de cei din jur, este că rănitul a fost ridicat de jos de un soldat rus, aşezat voiniceşte pe umeri şi predat românilor îngrijoraţi, pe moment, de dispariţia lui. Sunt gesturi care ţin de umanitatea cea mai curată şi care-i înalţă pe adversari. Ele nu pot fi judecate numai după legile războiului. S-au întîlnit adesea cazuri asemănătoare, pe parcurs, şi din partea ruşilor, şi a românilor. În perioada Sevastopolului, se remarcase generalul Gheorghe Avramescu, prietenos, bun şi „moale ca un moldovean” cu ostaşii, înainte şi după bătălie; dar mai ales cu populaţia locală, flămînzită şi sărăcită din preajma frontului: o aducea la popotă, o adăpostea, îi punea la dispoziţie pază şi mijloace de transport. Din păcate, „după cotitura din '44 avea să «dispară» dintr-un comandament al frontului antihitlerist” (Idem, p. 27). Dictau alte „legi”.      

         Au urmat zile, săptămîni şi luni de veghe pe înălţimile muntoase, la trecătorile accidentate de pe vale. Pe măsură ce fortăreţele cădeau în stăpînirea armatelor româno-germane, intra în acţiune un front interior, al partizanilor, din ce în ce mai viguros şi mai eficace. Iarăşi echipe de voluntari cu pregătire corespunzătoare, iarăşi Aurel State, cel mai inimos dintre ei şi cu iniţiativă. Oricum, „Crimeea rămînea în spatele frontului în mişcare spre Vest. Încercările sovietice de a forţa intrarea la Pericop şi de a-şi lărgi capul de pod de la Kerci vor rămîne infructuoase pînă în primăvara viitoare, cînd frontul se va stabiliza în spaţiul Varşoviei şi la Iaşi” (Idem, I, p. 118).

Însemnarea este tipică jurnalelor de front. Ea marchează un moment oarecum favorabil din parcursul campaniei. Spun oarecum pentru că anunţă începutul sfîrşitului: stabilizarea pe linia Varşovia-Iaşi, recunoscută pentru partea nordică a frontului, însemna, în fapt, înfrîngere, iar aceasta se va extinde, în curînd, asupra aripei din sud, inclusiv coasta Mării Negre. Nu sunt totdeauna de bun augur victoriile rapide, marşurile triumfale. Li se răspunde cu schimbare de tactică (înmulţirea grupurilor de partizani), ceea ce tinde spre revenirea la vechile poziţii; ca şi retragerea tactică, presărată cu capcane. Nemţii nu erau obişnuiţi nici cu una, nici cu alta, iar românii, solicitaţi din ce în ce mai mult (îndeosebi prin armata de elită a vînătorilor de munte), simţeau tot mai apăsătoare greaua răspundere a campaniei.

Mai era şi ispita Crimeei cu peisajul ei paradisiac. Bucuria victoriei, cu spectacolele ei aproape zilnice, ducea la risipirea personalităţii luptătorului, la care se asocia emoţia contemplaţiei peisajelor cucerite. Aurel State redactează pagini de jurnal de front, dar şi de scriitor fascinat de frumuseţea locurilor:

„Hoinăream în ceasurile de răgaz pe ţărm, ascultam marea, oamenii; mă ridicam spre cascada de deasupra Iailei, cu trîmbele înalte de apă străjuite de curcubee; treceam pe la bătrînul cărturar rus, cu barba pravoslavnică şi cu cămaşa încinsă peste pantaloni, custodele castelului maur al prinţilor Voronţov de la Livadia, care mă surprindea de fiecare dată cu o carte nouă, cu un tablou sau cu cine ştie ce miniatură ascunsă prin tainiţele castelului” (Idem, I, p. 118-119). „Ceilalţi”, stăpînitorii locurilor, nu-şi îngăduiau risipa de vreme; erau tot timpul la pîndă, de aproape, fără să le scape vreo mişcare pe care s-o întoarcă împotriva adversarului. Era un moment de destindere pentru cuceritorul Sevastopolului şi al Crimeei, dar şi unul de refacere grabnică pentru cel în aşteptare.

         De altfel, de multă vreme se resimţeau defecţiuni în mersul războiului, mai ales de cînd s-a mutat centrul de greutate spre întinderile sudice şi maritime. Comandanţii germani se încăpăţînau să nesocotească discordanţa dintre planul de pe hîrtie şi situaţia reală de pe teren. Nu luau în seamă  capacitatea de refacere a adversarului, mult răbdător şi precaut. Tocmai de aceea sfîrşitul s-a anunţat ca un trăsnet, care a produs rupturi ireparabile la toate nivelele de rezistenţă şi de luptă ale armatelor comune germano-române. Ni se spune că ruşii şi-au ales tocmai ziua de 10 mai „să demonstreze din noapte pînă-n noapte copleşitoarea-i superioritate. Ceea ce îşi propuseseră atacatorii Sevastopolului din 1942, încercau şi ei să realizeze: „să scufunde acest colţ de uscat în mare. Pămîntul fu pisat de avalanşe furibunde de ciocane de foc. Cantităţi de armament automat propriu se transformau în fier vechi; efectivele rărite se înjumătăţeau. Seara demonstraţia se muta în cer” (Idem, I, p. 143).

         De necrezut, dar nemţii intraseră de-a dreptul în panică. Printre ostaşii români se auzeau voci severe la adresa lor, întrebîndu-se cum de- a fost posibil să fie consideraţi „cei mai buni soldaţi ai Europei”. Într-o împrejurare încordată, unii dintre ei „zăceau pe fundul şanţului anticar, nepăsători la tot ce era în jur, surpaţi în ei ca nişte grămezi de moloz. Am raportat colonelului că nu avem nevoie de acest balast amorf, care ar putea, într-un ceas de extenuare, să diminueze capacitatea de luptă a vînătorilor” (Idem, I, p. 142). Sau, altă secvenţă: „Într-un bunkăr 12 ofiţeri germani cîntaseră marşuri eroice, după terminarea repertoriului urmînd tragerea la sorţi. Cel ales îi saluta pe rînd, pe fiecare, înainte de a-i trimite glontele în cap” (Idem, I, p. 145). Sfîrşitul era previzibil pentru fiecare; doar o diferenţă de amănunt: moartea imediată prin luptă sau amînarea ei în stare de prizonierat. Lui Aurel State i s-a rezervat varianta a doua, ca şi prietenului său, căpitanul George Fonea, poet militar de renume, împreună cu mulţi alţi ofiţeri de elită din rîndul vînătorilor de munte.

         Prizonieratul a fost iarăşi o încercare de rezistenţă pentru Aurel State, ca pentru majoritatea militarilor români, hotărîţi să înfrunte greutăţile cu demnitate şi orgoliu, pentru a nu afecta imaginea Armatei şi a Ţării. Poate de aceea nu întîlnim notaţii personale, dezolante, cum se întîmplă în asemenea cazuri. Nu-i scapă, însă, ambientul comun, comportamentul camarazilor de suferinţă, căderile unora, fie din oportunism, fie din motivaţii psihologice, nedorite.

         Dintre toate întîmplările la care a fost martor de-a lungul anilor de pribegie prin siberii, acţiunea de recrutare a ostaşilor în diviziile „de trădători” care să lupte pe frontul de vest, alături de duşmanii noştri dintotdeauna, a fost privită cu dezaprobare maximă. A fost iniţiată de „mesagerii lui Stalin” (p. 176), politruci de profesie. Din păcate, ei cîştigau teren cu promisiuni mult aşteptate: libertate deplină, întoarcere grabnică în ţară; dar  agitînd lozinca prieteniei româno- sovietice. Prietenii de astăzi, de tranşee şi de suferinţă, începeau să se împartă, peste tot, în tabere vrăjmaşe, din „convingere” sau din interese de moment. Reperele morale se mutau în alte spaţii sufleteşti. Nici năvala de tancuri în ofensivă rusească pe valea Bielbekului, nici ploaia de obuze de pe fîşia maritimă a Cersoneţului nu produseseră atîta panică şi derută ca discursurile celor veniţi de la „centru” să înfăţişeze chipul „omului nou”. Asta se întîmpla la Oranki, cea mai îndepărtată colonie rusească din Siberia nordică. Acolo ajunseseră şi vitejii vînători de munte, după marşuri istovitoare, de luni de zile, suferind de frig, de foame şi, permanent, „cu moartea-n cîrcă”. Dar nu se prea ofereau să se înscrie pe listele politrucilor. Fiecare presimţea că promisa repatriere avea să însemne în curînd „numai schimbarea paznicilor”.

 Cel mai mare scandal de tabără s-a iscat atunci cînd a apărut Ana Pauker, în acelaşi rol de mesager moscovit. Ea a ţinut un discurs, după cîte se pare, comunist în toată regula, cu acuzaţii grave, cu teoria războaielor drepte şi nedrepte, cu patrioţi şi trădători „în slujba burgheziei”. Nu a rămas fără replică:

         „S-a ridicat un căpitan:

-         Cu ce drept tu, străină de neam, acuzi de trădare pe cei în suferinţă

 şi dai lecţii de simţire românească acelora pe care patronii tăi i-au ţinut în iad şi care nu vor să folosească, în ciuda ameninţărilor cu moartea, şansa ce le-o daţi de a ieşi de aici, cum au făcut nefericiţii care te urmează. Mie, celui lovit şi batjocorit, nu mi-a trecut prin minte să etichetez crezul şi lupta ta, dar tu o faci sălbatic şi neruşinat ...

-         Ajunge, bandit fascist! l-a întrerupt urlînd un colonel sovietic

 (Idem, I, p. 178).

           Vorbise Tudor Popescu, un ofiţer român din Tîrgovişte. A intrat în legendă. pomenindu-se în toate lagărele despre fapta lui riscantă şi curajoasă. Însă n-a fost lăsat în pace. „Imediat a fost ridicat şi nu s-a mai aflat nimic despre el”. Cazuri asemănătoare cu „Ana noastră”, cum o alinta Brucan, s-au repetat.

         Capitolul final al volumului I (Drumul crucii) poartă titlul Asediul cetăţii fără turnuri. Este o formulare literaturizată, dar cu înţelesuri simbolice precise: cetatea însemna omul însuşi ca fiinţă răspunzătoare de sine. Nimic nu era mai presus decît păstrarea ei neatinsă. Aurel State se şi fixase la un proiect, căruia intenţiona să-i dea curs la acest nou început de drum (al crucii):

         „Noaptea cădea ca o prelată peste capetele învinşilor. Undeva se stingeau împuşcături. Poate prin amintire. Cortul vieţii mele se prăbuşise, acoperindu-mă. Pricepeam prea tîrziu că nu setea de cunoaştere îl ţinuse înalt. Pentru ea s-ar fi deschis o altă lume şi ştiam doar că, fără opţiune, viaţa e iad. Ce ştiam sau mi se părea că ştiu, acum însă nu mai avea nici o importanţă. Pentru singurătatea şi bezna din jur trebuia înălţat un cer şi trebuiau neapărat puse şi stele pe el”.

 Îngerul căzuse de pe înălţimi, dar încă năzuia să-şi reia zborul spre un cer cu „stele pe el”. Şi-o spunea în gînd şi în ton cu versurile prietenului său, George Fonea, pe care le murmurau în chip de rugă miile de prizonieri români de la Vorkuta: „Vînt de stepă/ De căinţă şi amar,/ Du-ne către biruinţă,/ Că ne creşte-n suflet iar!); sau în clipele de reculegere ale sărbătorilor de iarnă, petrecute departe de ţară:

             „Brazii ard în umbra vechiului cătun,

              Noi cîntăm colindul unui nou Crăciun.

              Mamă, mamă, cad nămeţii şi pierim,

              Fără ţară! Flori de ghiaţă! Velerim!”

 Poezie cu accente religioase; cum s-a constatat adesea, poezia religioasă şi cea de celulă se apropie pînă la sinonimie. Sunt versuri pierdute pe meleaguri îndepărtate. Au vieţuit scurtă vreme, rămînînd doar cîteva crîmpeie din alcătuirea lor, ca şi vieţile celor care le-au memorat, ca să-şi păstreze credinţa în cerul patriei presărat cu stele, cum visau cei pierduţi prin lume.

         Abia din acest moment începe să se întrevadă diferenţa de accent, de ton şi de suportabilitate între drumul morţii şi drumul crucii. Primul caz presupune un scenariu clar şi precis, avîndu-se în vedere exterminarea fizică. Moartea a fost decisă de o autoritate îndreptăţită s-o facă. Oricum, funcţionează o lege: divină sau/şi umană. În a doua instanţă, intră în rol fărădelegea, pusă în act după un scenariu capricios: victima este torturată cu patimă, învinuirea improvizată, sentinţa comutată de la o dată la alta; ca realitatea să se transforme în coşmar, devenind mai rea decît orice suferinţă. Moartea capătă mai multe chipuri, adică se moare de fiecare dată: pe cîmpul de luptă, în temniţă, în timpul anchetelor în serie, tip bolşeo-comunist, cu fecare amînare a termenilor. Dictează factori umani după circumstanţe de moment. Prizonierilor de război li se făceau dosare speciale, în dezacord cu normele  internaţionale general recunoscute. Aurel State a fost chemat şi el în faţa unei comisii de anchetatori, spre sfîrşitul stadiului de prizonierat. A avut următorul dialog semnificativ:

         „- Suntem informaţi că aţi fost un ofiţer foarte brav, distins cu cele mai înalte ordine pe care şi le poate cineva visa pe cîmpul de luptă, citat...

-         E adevărat, răspunsei simplu, întrerupîndu-l.

-         Atunci ne puteţi împărtăşi şi nouă itinerariul şi acţiunile la care aţi

 participat, mai ales că nu aveţi nimic de care să vă ruşinaţi.

-         Nu am nimic de ascuns, dar o asemenea dare de seamă o datorez

 numai superiorilor mei direcţi. Refuz să discut cu dumneavoastră despre război” (Idem, I, p. 220-221).

Orice judecător de bună credinţă i-ar fi dat dreptate, după regulament

 şi cu felicitări prizonierului în apărare. Dar anchetatorii în cauză erau „mesageri ai lui Stalin”, aşa că operau cu norme doar de ei înţelese. Drept urmare, împricinatul s-a ales cu o condamnare mai grea decît prima: „criminal de război”. Nimic nou „pe frontul de Est”. În aprilie 1945 (deci, înainte de Nürnberg. legea  fără-de-lege era făcută. Stalin o anunţa cu prilejul unei convorbiri cu iugoslavul Milovan Djilas:

         „În războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut; cel care ocupă un teritoriu îşi impune sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi” (Apud Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu. Editura All, Bucureşti, 1996, p. 28). Se gîndea în termenii ocupantului şi ai extremismului politic. Roosevelt şi Churchill s-au asociat şi ei imperiului roşu:

         „Nu înţeleg de ce ruşii ar greşi, îi mărturisea primul ministru britanic vecinului său de peste ocean, să ia români de orice origine doresc, ca să lucreze în minele ruseşti, în lumina celor întîmplate” (Dinu C. Giurescu, idem, p. 123). OK. Tot cu grăbire a intrat pe rol Legea criminalilor de război. Ea a fost dezbătută la Bucureşti şi adoptată de Consiliul de Miniştri, la 10 octombrie 1944. Avea să urmeze o Curte specială, înfiinţată pentru „judecarea” crimelor de război.

         Nu se făcea deosebire între prizonierul de război, individul capturat de pe drum, la întîmplare, pentru completarea numărului înrobiţilor în coloană, ori altul arestat pe motive inventate de Tribunalul poporului. Îndeosebi soarta prizonierilor care refuzau, cum am văzut, chemarea înflăcărată a „mesagerilor lui Stalin”, era pecetluită. Ei nu scăpau de acuza capitală de „criminal de război” sau „înaltă trădare”, iar dacă apucau vremea repatrierii luau calvarul de la capăt, în sensul că iarăşi îi aştepta drumul detenţiei, de data aceasta în închisorile patriei. Partea diabolică a problemei este că li se oferea nenorociţilor posibilitatea de „opţiune”: să accepte înrolarea în diviziile voluntare ori să rămînă pe loc, între gheţarii siberieni. Pentru primii a scris George Fonea versuri ca:

                            „Cerşim la Tine pîinea mîngîierii,

                             Pe cînd Satana, cu hilara-i scufă,

                             Ne-arată ieftin preţul învierii.

                             Şi sufletul atîrnă ca o rufă

                             Pe sîrma ruginită a durereii”.

                                  (Aurel State, Drumul crucii, I, idem, p. 180).

         Dacă am dispune numai de cartea document a lui Aurel State nu am realiza amploarea şi gravitatea sacrificului pe care l-au depus ostaşii români care au refuzat să încheie contractul cu diavolul, preferind drumul crucii pînă la capăt, în înţeles eroic şi, totodată, christic. Dar au fost sute de mii, cum dovedesc statisticile ieşite la iveală din arhive, în număr copleşitor de mare în comparaţie cu micile unităţi alcătuite cu vorba de Ana Pauker şi de  alţii. Cicerone Ioniţoiu reconstituie şi el multe biografii de rezistenţi, în  monumentala sa carte Victimele terorii comuniste. Mai toate se aseamănă între ele şi dau impresia de înscrisuri prescurtate ale lucrării lui Aurel State. De pildă:

         „Sari Achile. N. la i iunie 1919, în comuna Vintileanca-Bacău. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Cluj. Mobilizat în 1940 şi trimis pe frontul de răsărit, decorat cu ordinul «Coroana României». Căzut prizonier, a trecut prin lagăre de exterminare sovietice, refuzînd, alături de mulţi alţi ofiţeri români, orice colaborare cu brigăzile «Tudor Vladimirescu» şi «Horia, Cloşca şi Crişan». Pentru atitudinea sa curajoasă a avut mult de suferit în temniţele sovietice. Sosit în ţară cu un grup numeros de ofiţeri români, declaraţi anticomunişti, a trecut direct în lagăre de exterminare româneşti. În 1950, se afla în lg. Peninsula, unde a înfruntat administraţia pentru o minimă asistenţă medicală a deţinuţilor. Eliberat pentru scurtă vreme, a fost rearestat în 1958, cu un numeros grup de foşti prizonieri de muncă silnică pe viaţă, într-un proces înscenat de Tribunalul Militar Bucureşti. După aproape 12 ani de închisoare în temniţele regimului comunist din România, la care se adaugă 5 ani petrecuţi în URSS, Achile Sari e afost eliberat şi s-a dedicat îngrijirii sănătăţii supravieţuitorilor”.

          (Cicerone Ioniţoiu, Victimile terorii comuniste. Arestaţi. Torturaţi. Întemniţaţi. Ucişi. Dicţionar S., Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2008, p. 46-47).

         Încă o fişă documentară care arată cum se confirmă şi se întăreşte informaţia istorică:

         „Popescu Ştefan (Fănică). Căpitan de Stat Major. Căzut prizonier la sovietici, a fost un sprijin pentru alţi deţinuţi de la Vorkuta. Repatriat în noiembrie 1955 şi dus la închisoarea Gherla şi apoi la muncă forţată în Bălţile Dunării. La Strâmba, starea sănătăţii i s-a înrăutăţit, numai o operaţie mai putîndu-l salva. Medicul deţinut, Achile Sari, fost camarad al lui Fănică Popescu din lagărul de la Vorkuta, a mers la comandantul lagărului şi l-a informat pe acesta în legătură cu starea disperată a lui Popescu. Comandantul i-a răspuns: «Doctore, sunt comandantul vostru şi am dreptul de viaţă şi de moarte asupra voastră, dar am şi 4 copii. Dacă îţi dau voie să-l operezi, mîine, eu şi familia mea intrăm alături de voi. Am ordin să vă las să muriţi cu toţii şi să nu acord nici o asistenţă medicală». Ştefan Popescu a murit spunînd: «Salvează-mă, Achile!»”.

        (Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Dosar P-Q, Idem, p. 379).

         Încă o biografie paralelă, extrasă din lucrarea lui Ioniţoiu:

         „Stratulat Florin. N. la 27 iulie 1916. Fiul lui Petre şi al Elenei. Din Bucureşti. A urmat Şcoala de ofiţeri pe care a absolvit-o în 1938 cu gradul de sublocotenent. A luptat cu Regimentul 11 Roşiori pentru eliberarea Basarabiei de sub ocupaţie sovietică. Rănit de trei ori şi înaintat la gradul de căpitan. După 23 August 1944, a fost luat prizonier din zona Iaşi şi trimis în lg. în URSS. A revenit în patrie în 1947. Arestat şi condamnat la 16 ani muncă silnică pentru înaltă trădare. Detenţia în penitenciarele Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava şi minele Baia Sprie şi Cavnic. Eliberat în 1963, i s-a fixat D.O. în Bărăgan pînă în 1964. Mort în 1991”.

 (Cicerone Ioniţoiu, Idem, Dosar S, p. 458).

         Nu era nici o deosebire de tratament de la o stare la alta, de la o închisoare la alta. Cel mult, la „întoarcere”, se îngăduia împricinatului un scurt popas la o adresă familiară. Îl ajungea din urmă ordinul să-şi continue pedeapsa, după noi termene, dar sub aceeaşi învinuire: „criminal de război”. Se asigura distrugerea completă a armatei române, dincolo de Convenţia de armistiţiu, de la vîrfurile conducătoare la gradele cele mai de jos; să nu rămînă nici cea mai vagă amintire, pentru a se face loc alteia, „de tip nou”. Pe scurt, soarta cadrelor superioare a fost decisă la 25 septembrie 1944, cînd Comandamentul sovietic a cerut „desfiinţarea tuturor unităţilor marilor unităţi ale armatei române din interiorul ţării”. Se acceptau doar cele 12 divizii angajate pe frontul vestic. Pentru aceştia, ca şi pentru prizonierii deja existenţi pe teritoriul Uniunii s-a pregătit Legea criminalilor de război. Aceasta s-a aflat în dezbaterea guvernului de la Bucureşti la 10 octombrie 1944, cu prevederea să intre în funcţiune începînd cu 20 ianuarie 1945. Ofiţerii în acţiune sau prizonierii care se întorceau în ţară intrau oricînd sub incidenţa ei. Cazul lui Aurel State: celor 12 ani de prizonierat aveau să se adauge încă 9, în penitenciarele din ţară.

         În Rusia, prizonieri de neamuri amestecate erau purtaţi pe o reţea întreagă de penitenciare, potrivit unui program al dezrădăcinării şi dezumanizării, care avea să se extindă în tot Estul. Multe dintre evocările siberiene din Drumul crucii amintesc pînă în amănunt de scene descrise de autori ai vieţii concentraţionare. Scrie Aurel State:

         „Spălatul zilnic era aşa de ieşit din uz, că moş Zamfir făcea caz:

-         Suntem singurii care ne spălăm, ce-i drept, cu o cană de apă, iar eu

 doar torn. Oricum, serviciul sanitar are activitate: zece generali germani golesc cu hîrdaiele, cîte zece ore zilnic, closetele. Murdăria se răstoarnă la marginea dinspre vale a lagărului”.

 (Drumul crucii, II. Idem, p. 51).

Citim şi în memorialul lui Grigore Dumitrescu despre păţania unor generali români într-un penitenciar din ţară:

„Într-o vreme, Maromete pusese ochii pe doi generali cărora le venise rîndul să facă acest «sport»  de dimineaţă. Erau atît de bătrîni şi şubreziţi de suferinţă, încît abia se ţineau pe picioare. Comanda directorului le sună în ureche: «Pas alergător!». Din tineta generalilor sar cîţiva stropi. Maromete urlă:

-         Aşa, bă, bandiţilor, murdăriţi închisoarea care mi-a dat-o în grijă

 clasa muncitoare!”

(Grigore Dumitrescu, Demascarea. Jan Dumitre-Verlag and Medina

        Edit, München-Bucureşti, 1996, p. 27).

La Aiud, unde se adunase mulţime de deţinuţi de toate categoriile şi

 neamurile, era cunoscut de toată lumea poetul închisorilor Radu Gyr; cu aceeaşi perseverenţă şi dăruire sufletească, George Fonea, poetul campaniilor militare şi al siberiilor, îi însoţea pe camarazii de suferinţă cu versuri întăritoare şi memorabile:

                             „Ninge peste Volga. Ninge iară,

                              Peste tristul Nijni-Novgorod.

                              Sufletu-mi năvod fără hotară,

                              Pleacă pe întinderi de exod.

                              Pluguşor din patruzecişişase,

                              Să-mi duci craii legendari acasă.

                              Să brăzdeze ţării un destin

                              Pînă-n vecii vecilor! Amin”.

               (George Fonea, apud: Drumul crucii, I. Idem, p. 212).

         Să nu ne mai întrebăm ce poezie era îngăduită la data respectivă, după venirea comuniştilor la putere; prin instalarea lui Groza în fruntea guvernului, la comanda lui Vîşinski, sprijinit de cele trei divizii ruseşti de tancuri plasate în zona industrială a capitalei şi de 6000 de militari gata de atac în orice clipă. Mai bine de jumătate erau NKVD-işti (4000), veniţi să preia conducerea închisorilor, să formeze instructori militari recrutaţi din rîndurile claselor de jos, să înfiinţeze tribunale militare; era vremea cînd „presa din Sărindari” ieşea la drumul mare, afişînd cu mare fală secera şi ciocanul, cînd se vorbea în lozinci (nici nu fusese inventat „limbajul de lemn”), cînd viaţa „bietului român săracul” era zi şi noapte în pericol de moarte.

(Din volumul Istorie, genocid, etnocid, ediție integrală, 581 pag.  sub tipar la Editura Eikon)