Mereu
m-am condus după principiul sănătos că rolul omului de cultură este acela de-a
fi exigent cu sine însuși și de-a tot
produce, nicidecum de-a alerga cu limba scoasă după tinichele de felul
premiilor sau al altor distincții,
care – fiind cel mai adesea dobândite pe căi necușere pentru genuitatea proceselor artistico-spirituale –
au de-a face cu veritabila valoare cam tot așa cum anticii și medievalii aveau de-a face cu telefonia, mașinismul și
celelalte rahaturi moderniste.
Da, căci
este știut că adevărata valoare
este atât de atotumană, iar prin aceasta universală, încât trebuie să fie
supratemporală în raport cu prezentul și năucitoarele verdicte ale mercenarilor într-ale
criticii după ureche, interese, simpatii/antipatii sau coterii cu pretenții culturale irevocabile (precum ai noștri de toată pomina Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu),
pentru că numai astfel viitorul separă fără drept de apel oile de capre și grâul de neghină.
Dar
paradoxala Românie postdecembristă nu putea să stea cu brațele încrucișate nici în compartimentul social unde faima de-o clipă
se procură, aidoma atâtor patalamale și funcții
publice, prin ceea ce se cheamă triada
descurcărelii: neînzestrare spirituală – nesimțire cu carul –
insistență cu toptanul!
Iată
motivul pentru care mi-a fost dat să citesc pe internet (cu profundă oroare și nițică
stupoare) cum anumiți
ipochimeni, pe care-i știu prea
puțin instruiți și de-a
binelea ridicoli în ceea ce privește harul cultural, și-au văzut nociva îndărătnicie răsplătită (sic!) cu
premii literare ce te duc de îndată cu gândul la absurdele premii acordate unor
școlari corigenți sau chiar repetenți: unii au fost premiați pentru poezie (că, de, tot românul se nște poet și
moare netot!), alții pentru
proză, critică, eseistică, teatru etc. Mă rog, totul este să te declari
postmodernist (noncalitate care nu doar că-ți îngăduie, dar chiar te obligă să fii incoerent și agramat) și să-ți
alegi compartimentele literare unde te vei răfui cu gramatica, logica și estetica, pentru că de restul (publicare, promovare,
premiere) se ocupă alții: confrații unși
cu toate alifiile birocrației din
cultura noastră în inseparabilă legătură cu hâda mentalitate postdecembristă și, mai ales, mercenarii ce-și spun critici. Important este ca penibilii aspiranți la „nemurire” pe căi dosnice să aibă relații sus-puse/nume deja consacrate în pestrița lume cultural-artistică, iar aceste relații să fie alimentate cu combustibilul adecvat momentului și potrivit poftelor celor două părți.
Iar când
un atare troc al nedemnității
umane și nevalorii artistice funcționează ca la carte, cine dintre făptași se mai sinchisește de afirmația regretatei profesoare Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cum că ea nu pricepe absolut nimic din
postmodernism?! Păi ce naiba poți
să înțelegi din ceea ce, așa cum precizam pe 1 noiembrie 2011 în Poezia postmodernistă între iluzii și deziluzii, „Logica și rațiunea
n-au suficiente resurse pentru a explora genunile ilogicului și iraționalului”?...
Adaug la
cele de mai sus o întâmplare din perioada când trăia poetul Ion Burnar, iar eu
mă număram printre colaboratorii statornici la pagina lui de cultură din
cotidianul Informația zilei de Maramureș. Fiind foarte mulțumit de prestația mea și,
drept aceea, dorind să-mi deschidă ușa spre presa centrală, neuitatul meu prieten mi-a dat
numărul de telefon al unui condeier maramureșean stabilit în Capitală și a insistat să-l sun pentru ca, precum conveniseră ei,
să stabilim calea pe care să-i parvină acestuia scrierile mele. Firește, l-am sunat, i-am trimis într-un plic vreo zece
articole (așa mi-a cerut) și m-am înarmat cu răbdare. După circa o lună l-am sunat
din nou, pentru ca maramureșeanul
bucureștinizat, foarte sigur pe el
și convins de reușită la începutul începutului, să-mi spună că-i plac
textele mele, dar că revistele cu care luase legătura nu vor să le publice. O
singură revistă, cam de mâna a doua în ceea ce privește tirajul, s-a arătat interesată de una sau două dintre
producțiile mele...
I-am
relatat lui Ion Burnar (semi)eșecul,
iar el mi-a spus că trebuie să merg la București. Evident, nu cu mâna goală, ci măcar cu o damigeană de
țuică. Cică asta-i cutuma în
astfel de situații. Mi s-a
părut cumplit de înjositor să procedez într-un asemenea mod, adică să recurg la
mită ca scrierile mele să ajungă la cititorii respectivelor reviste, în plus,
eu nefiind om de pahar și de gașcă. Și
iată cum, în absența
„combustibilului” de Maramureș,
focul colaborării de la acea vreme s-a stins pentru totdeauna.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
14 aug. 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu