Astăzi este una din zilele acelea când simt că nu mai pot și nici nu mai vreau să pot. Mă gândesc serios să îmi dau demisia din învățământ. Simt nevoia unui concediu prelungit în care să-mi pun ordine în gânduri căutând alte drumuri de mers și oameni de cunoscut.
Am obosit să mai fiu maleabilă și empatică cu niște oameni care doar emit pretenții, dar au mari scăpări în educația copiilor lor. Profesorii nu mai sunt ce au fost, nici elevii și nici părinții acestora. Așteptările față de școală sunt uriașe căci, deh, elevii și părinții au doar drepturi. Obligațiile sunt doar în curtea cadrelor didactice.
Nu voi fi niciodată preșul nimănui. Am ajuns cred la capăt de drum. E timpul să îmi dozez energia pe altceva. Atâta timp cât școala a ajuns tarlaua tuturor, lucrurile nu au cum să funcționeze, iar eu nu mai suport.
Preluat de la Mara Luana Rauca
Ce-i drept, a devenit o adevărată provocare să fii dascăl în realitatea zilelor noastre. Pandemia a adus cu ea școala online, unde abilitățile trebuie să fie mai degrabă unele informatice, decât pedagogice. De parcă asta nu era destul, vremurile din urmă își pun amprenta necruțător în educația copiilor. Părinții sunt tot mai ocupați, copiii tot mai lăsați să se descurce cum or ști. M-am întrebat, nu de puține ori, cum fac față cei cu pricepere mai puțină. Cum se descurcă cu Adservio, grupuri de părinți pe whatsapp, etc.
RăspundețiȘtergereSuntem sub vremuri, cumva. RADU ROXELENA