Nu există zi de la bunul Dumnezeu în care românii să nu-şi dea în petec, ba prin instituţiile ce se sufocă sub greutatea birocraţiei tot mai înfloritoare, ba prin canalele de televiziune ce-şi deversează aproape nonstop dejecţiile garnisite cu publicitate şi premii, ba prin gropile şi gunoaiele de pe străzi, pe unde – în maşini de lux cu suspensiile mâncate de datorii – ciocoii vechi şi noi ai României îşi plimbă suficienţele îmbăloşate cu ticăloşii, pe măsura vremurilor izvoditoare.
Tot ce se poate ca pentru unii aceste
aspecte, la fel ca multe altele mai puţin vizibile, să facă parte dacă nu din
pitorescul României, măcar din originalitatea ei. Atâta doar că-i genul de
originalitate balcanică mai degrabă aducătoare de ponoase decât de foloase,
dacă e să ne luăm după fraza lui Raymond Poincaré: „Ce vreţi, suntem aici la
porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav...”, frază aşezată
de Mateiu I. Caragiale în deschiderea primului capitol (Întâmpinarea crailor) a senzaţionalului său roman Craii de Curtea-Veche, respectiv dacă în
Istoria românilor a lui Petre P.
Panaitescu (carte aprobată de Ministerul Culturii Naţionale şi a Cultelor în
iunie 1942) luăm aminte la îngrijorarea autorului în legătură cu decăderea
morală după instaurarea epocii fanariote: „Totuşi, poate cea mai rea decădere a
epocii fanariote a fost cea morală. Într-o vreme de umilinţă, când toate erau
de vânzare şi corupţia era singura armă cu care puteai obţine onoruri şi bani, au dispărut vechile caractere dintr-o bucată
ale strămoşilor noştri. Această
decădere morală a lăsat urme adânci în ţările noastre chiar după epoca
fanariotă, şi azi încă oameni cu curaj şi cu intenţii bune mai au de luptat la
înlăturarea ei (subl. mea, G.P.).”
Iar acest „azi” de care pomeneşte P.P.
Panaitescu, s-a prelungit până în zilele noastre, căci perioada bolşevică – un
alt pietroi oriental legat de gâtul românilor – n-a făcut altceva în tentativa
sa de creare a omului nou (sclavul laş şi delator de tipul homo sovieticus), decât să adâncească până la desăvârşire decăderea
moral-spirituală a românilor, începută în epoca fanariotă.
Nu-i greu de observat că, în pofida lustrului
de prosperitate afişat cu ostentaţie de către îmbogăţiţii postdecembrişti,
grosul românilor o duce cât se poate de rău, fapt care aşază România la coada
ţărilor din Uniunea Europeană. Dar nu, să nu ne facem iluzii că această stare
de lucruri se datorează în exclusivitate crizei mondiale şi că după depăşirea
ei, noi românii o vom duce mult mai bine. Din următoarele motive:
1)Rolul ce revine politicului este întru
totul exagerat, în condiţiile în care majoritatea oamenilor noştri politici,
odată ajunşi la guvernare se dovedesc a fi ba incapabili până la întregirea
dezastrului economiei naţionale, ba corupţi până în măduva oaselor. Dovezi în
acest sens? Pe de o parte absenţa totală a unui plan anticriză şi apoi a unui
plan coerent de dezvoltare naţională (se pare că noi aşteptăm ca celelalte ţări,
după ieşirea lor din criză să ne tragă după ele), pe de altă parte valul de
anchete şi arestări operate deocamdată în rândul unor ciocoi cu vechi state de
serviciu în ale tâlhăriei și minciunii, pesemne în deplin acord cu faimoasa
zisă prezidenţială: Legile sunt făcute de
hoţi pentru hoţi!...
Căci în mult mai mare măsură ca pe alte
meleaguri, starea de spirit românească reflectă raportul etică-politică aşa cum
este el înfăţişat de către Aristotel în Etica
nicomahică: Dacă etica stabileşte norma morală a individului, normă
valabilă pentru toţi indivizii, deci aplicabilă la nivel de cetate, politica,
asigurându-i forţa coercitivă, face din această normă o lege de stat! Oricum,
dacă etica danubiano-pontică are atâtea şi atâtea carenţe care-o fac faimoasă
peste mări şi ţări, atunci - potrivit
raportului ilustrat în paragraful anterior - politica dâmboviţeană nu poate
avea decât chipul pe care i-l vedem.
2)După cum lăsam să se înţeleagă mai sus,
criza românească înseamnă o împletire de componente (financiară, economică,
politică, socială, de identitate, moral-spirituală), între care – prin vechime
şi perfidiile ascunse – se detaşează componenta (criza) moral-spirituală.
Prin urmare, marea reformă a românilor, în
legătură cu care s-a bătut şi continuă să se bată atâta monedă, trebuie să
pornească din interior (de la mentalităţi, concepţii şi deprinderi) înspre
exterior. De-abia atunci valoarea şi demnitatea umană vor fi repuse în
drepturi, iar oamenii nu vor mai fi apreciaţi, în absenţa criteriilor morale,
după cele extraprofesionale (diplome achiziţionate în condiţii suspecte, bani,
relaţii), ci după indubitabile criterii profesionale, umane şi
moral-spirituale. Căci, după cum just aprecia Henri Bergson, dacă până şi în
cele mai avansate democraţii nu există criterii viabile pentru selecţia
valorilor, cu toate că pe-aici se ştie prea bine că avuţia naţională înseamnă
în principal materia cenuşie şi stocul de informaţii, dimpotrivă, în România
s-a ajuns să fie căutat de către patroni omul ieftin, pentru care aceştia
plătesc biruri mai mici la stat.
Iată de ce se impune, ca printr-o legislaţie
adecvată, să fie schimbate actualele raporturi de neîncredere dintre individ şi
stat în fructuoase raporturi bazate pe încredere şi colaborare, astfel încât
absolventul de facultate, cu diploma luată în cele mai onorabile condiţii, să
nu-şi mai tăgăduiască la angajare studiile superioare.
Tot aşa, de-abia când în agricultura
românească vor fi statornicite altfel de relaţii între producătorii care-i mai
avem şi stat, în calitatea acestuia de principal beneficiar şi procesator al
produselor agricole (statul, adică, să pună la dispoziţia producătorilor
seminţe de calitate şi inventar agricol, iar aceştia să se poată achita de
datoriile contractate prin produsele realizate în conformitate cu cerinţele
regionale, naţionale şi europene – iată, din nou, necesitatea planului judicios
întocmit! -, produse care să fie achiziţionate de stat la preţuri stimulative
pentru producătorii autohtoni), de-abia atunci România îşi va asigura necesarul
de alimente pentru consumul intern (în momentul de faţă importăm circa 75 % din
ele), precum şi importante disponibilităţi pentru export, şi tot atunci
preţurile alimentelor nu vor avea o statornică tendinţă de creştere, iar românii
pesemne că nu se vor mai călca în picioare, aruncându-se ca disperaţii asupra
acelor produse, cărora – din motive de ei ştiute – proprietarii
supermagazinelor decid la un moment dat să la scadă preţurile.
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu