Medalion literar Mircea Dorin ISTRATE

 

PE  ARIPI  DE  VISARE

 

Roitoare lumi de-asupra, dedesubt pe-atâtea încă,

Dintr-o zare-n cealaltă, alte mii ce mi se-ncurcă,

Noi, un picur în oceanul lumii celei nesfârșite

Nici nu știm cine-s vecinii de din părți, de dinnainte,

Când pe-aici se pripășiră pe a timpului cărare,

Dacă sâmburele vieții vre o una-n ea mi-l are,

De mi-s tânăre, bătrâne, de mi-s Rai sau o genune,

De ne-o fi dușmani de moarte, ori sunt plini de semne bune.

 

Suntem noi încă prea tineri, mult prea cruzi, nepricepuți?

De-abia mergem în picioare, goi de toate și desculți,

Nu-nvățat-am alfabetul și nici știm silabisi     a buchisi

Cartea lumii ce odată învăța-vom a citi.

 

Când pe-acolo drum ne-om face, prin prejur să colindăm,

Să călcăm cu pasul nostru  lumi ce-n cale-o să aflăm,

Să vedem și să-nțelegem taine ce-s acum ascunse

Care-odată, într-o vreme, în a noastre minți sunt puse,

Doar atuncea vom pricepe cine-n mâna lui îmi ține

Lumea asta fără margini și de unde ea îmi vine,

Cât va ține, când se gată,  ce n-aintea ei a fost,

Care-i taina ei cea mare, dacă are ea vre-un rost.

 

Când gîndești la toate astea, mintea ta se-nfricoșează,

Și atunci, pe-aripi de gânduri ea se-ndeamnă și visează

Cum că-n cer  ea cărărește pe lactee large căi

Săgetând ca o lumină  mari roiri și large văi,

Înghițând la rând milenii în doar câteva clipite

Ce sunt pași pe ceea cale nesfârșită, dinnainte.   

                                  *

Noi, am fost și vom rămâne doară simpli muritori,

Ce-am trăit în voia sorții căreia i-am fost datori,

N-am putut să ne desprindem de cleioasa noastră humă,

De rotundul cela bulgăr care fostu-ne-a ca mumă,

Dar măcar am fost cu visul colo-n lumile de sus,

Și-am văzut cu ochii minții cum îmi fi-va cel apus,

Ce din el un altul încă mai mereu se rennoiește,

Ca să scrie-n cartea vieții, nesfârșita ei poveste.

 

23.01.2022

           Mircea Dorin Istrate

 

 

 

LEGAŢI  DE VEŞNICA  ŢĂRÂNĂ

 

Trăitori pe-un fir de praf,

Luminaţi de-un bob de soare,

Suntem mugurul gingaş

Semănând, cu cine oare?

 

Cât de vechi suntem prin ceruri?

Cine viaţa a-nceput?

Cum se nasc şi-n câte feluri

Lumile mi s-au făcut?

 

Suntem singuri? ori de unde

Ne-a adus al sorţii vânt?

Cine sunt a noastre rude?

De pe care alt Pământ?

                  **

Intrebări fără răspunsuri,

Taine-ascunse-ntr-un mister,

Lumi ce merg înspre apusuri,

Ochi ce-s rugători spre cer.

 

Nouă-aici ne-o fi cuibarul

Veacuri ce-or veni la rând,

Şi-om tot umple-n sârg paharul

Cu visările din gând.

 

Doar cu mintea vom străbate

Spaţii large, reci şi mute,

Galaxii nenumărate,

Lumi cu vieţi necunoscute.

 

Doar aşa ne-om duce dară

Spre adânc de infinit,

Şi-nspre vremuri ce coboară

Către margine de timp.

 

Iar când bine-om înţelege

Taine ce ne par că-s sfinte,

Gândul nostru va culege

Noi puteri din bob de minte.

 

Doar atunci vom fi stăpânii

Peste largi  nemărginiri,

Stând semeţi în fala lumii

Zeităţi plini de iubiri.

 

              ***

Acum stau în miez de noapte

Şi privesc la bolta-n stele,

Tot visând că poate, poate

Cuibări-vom printre ele.

 

            Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

REMEMORÂND   TRECUTUL

 

Stă bătrânul în visare pe o laviţă în tindă

Mângâiat de blândul soare, amintirile să-l prindă,

Să-l răsfeţe cu trecutul depărtat ce l-a iubit

Când în faţă avea largul, iar în spate, mai nimic.

 

Îndulcite-au fost mai toate la-nceputurile vieţii

Dar topitu-s-au prea iute în dulceaţa tinereţii,

Ca să lase loc la toate mestecate ce-a trăit,

Şi mai bune şi mai rele, mai cu ură, cu-ndrăgit.

 

În desagă pus-a viaţa ca să care în spinare

Greutăţile de-o ziuă, dar şi multe temătoare,

Ca să simtă apăsarea  traiului încrâncenat

Ce-i o luptă pân’ la moarte, într-o viaţă de bărbat.  

 

A-nfruntat cu bărbăţie tot ce viaţa-n a sa cale

Presărat-a să-l oprească, să mi-l ţină din urcare,

Iar acuma când răzbit-a peste toate-nvingător,

Moartea  nu mai vrea să vină, să mi-l facă urcător.

 

Tot i-ar da ce câştigat-a, dară ea în supărare

Că pierdut-a lupte-n viaţă încă-l ţine-n aşteptare,

Ca să vadă că atuncea când cercat-a să-l cosească

A-nfruntat-o biruind-o, iar acum să se căiască.

                                   *

Tu, ca ieri învingătorul, tot o chemi mereu bătrâne

În cerşite rugi ‘nălţate să te scape de-astă lume,

Te-ai luptat cu ea o viaţă şi ai râs văzând-o lată

Iar acum cerşeşti în lacrimi să te-nvingă ea odată.

 

La cheremul ei bătrâne stai în rugă-nlăcrimată,

Zi de zi şi noapte lungă tot chemând-o-n lungă şoaptă,

Că spre Domnul când te-i duce pentru lumea cea de veci,

Tu urca-vei către ceruri, doar de ea dacă îmi treci.

 

            Mircea Dorin Istrate