Sensul imprimat umanismului
de către omul de lângă noi
În
timpul vieții, fiecare om cu discernământ și simțire își alege, și apoi urmează
cu stăruință, acele modele existențiale (din trecut și prezent), ori plăsmuite
de mari artiști, în principal de scriitori și cugetători, care-l ajută să
cunoască desăvârșirea atotumanizării, pentru ca pe urmă să poată umbla cu folos
mântuitor pe anevoioasa cale a îndumnezeirii.
Aceste
mult necesare modele sunt de următoarele trei tipuri: (a) Oameni cunoscuți,
îndrăgiți și respectați/admirați (pentru mine, de pildă, astfel de oameni
remarcabili la toate capitolele, cel puțin în perioada deplinei maturizări
moral-spirituale, au fost fratele meu mai mare Nelu și profesorul Nuțu Roșca,
ambii tobă de carte și ambii plecați dintre noi în anul 2018; (b) Sfinți și
martiri/mucenici creștini, care, urmând nemuritorul exemplu al Mântuitorului
din urmă cu două milenii (așa ca marele mucenic Gheorghe, sărbătorit de
întreaga creștinătate pe 23 aprilie), realmente s-au jertfit întru triumful
generoaselor idei transfiguratoare din noua credință universalistă, îndeosebi
în lunga și atrocea perioadă a persecuțiilor ordonate de atâția împărați
romani, de la Traian (rescriptul lui cerea „să fie pedepsiți toți creștinii ce
nu renunță la credința lor”, act normativ rămas în vigoare și devenit model
pentru succesori) și până la Dioclețian (autorul sistemului tetrarhic –
împărțirea imperiului în patru prefecturi, cu doi auguști și doi cezari, al
„purificării” armatei de creștini, proces în care își va pierde viața generalul
Gheorghe, viitorul mare mucenic și purtător de biruință, dar mai ales al
edictului din 24 februarie 303, prin care – ne informează Alexandru Babeș în
eseul Sfinții – mit, legendă, adevăr,
Editura Enciclopedică Română, București, 1972 – se ordona dărâmarea
bisericilor, arderea cărților creștine, interzicerea adunărilor, torturarea și
pierderea drepturilor/proprietăților de către creștinii din stările de sus, transformarea
în sclavi a creștinilor dârji din păturile de jos, pierderea dreptului de
eliberare/răscumpărare în cazul sclavilor creștini); (c) Memorabile personaje
din literatura universală, cu atât mai autentice cu cât sunt înfățișate de
marii artiști cu inerentele lor păcate umane (mândrie, cruzime, lăcomie,
necinste, lene, ipocrizie, egoism etc.), dar care, atunci când conștientizează
nimicnicia lor, devin vrednici să-și ia crucea și să-L urmeze pe Acela căruia
procuratorul Pontius Pilatus nu-I găsește nicio vină la finalul dialogului
dintre ei și pe care, cu cununa de spini pe cap, Îl prezintă mulțimii/gloatei
întărâtate de Sinedriu cu scurta și și atât de profunda expresie „Ecce Homo”
(Iată Omul)!
De unde
se vede uriașa importanță a modelelor (vii, simbolice sau artistice), mai ales
pentru generația tânără și într-o societate dată peste cap, precum absurda
noastră nație postdecembristă, în care la modă și la putere este prostia crasă,
necinstea cât roata carului (vezi hiperplagiatul premierului nostru fără urmă
de har politic, și nu numai), impostura, incultura și nelegiuirea, respectiv în
care la mare și imbecilă căutare sunt descurcăreții mitocani, agramați și cu
patalamale rostuite (în țară sau în străinătate), chit că Marcus Tullius Cicero
era de părere, în urmă cu mai bine de 2000 de ani, că „O casă fără cărți este
ca un trup fără suflet”.
Dar cine
(vorbesc de poltruci și ortacii lor) mai are trebuință de cărți, bun simț,
cultură și înțelepciune în aceste vremuri ale deplinei mizerii
moral-spirituale, când bibliotecile, înjghebate cu pasiune și enorme sacrificii
de înaintași, sunt vândute de beizadelele prezentului la grămadă și cu prețuri
bășcălioase, numai ca să scape de ele, căci internetul suportă orice idioțenie
și oferă utilizatorului neinstruit maldăre de informații, respectiv când
eforturile financiare ale descurcăreților sunt orientate în mod nătâng-agresiv
spre case fățoase (cu cât mai multe camere și cât mai puțini copii, ba chiar
deloc), mașini bengoase și lanțuri de aur la gât de taur?!...
Tot lui
Cicero îi aparține spusa „Caracterul fără inteligență face mult, inteligența
fără caracter nu face nimic”, o excelentă legătură între cele două părți ale
prezentului articol. Da, căci – ne face cunoscut psihologia modernă –
particularitățile psihice ale personalității se cheamă temperamentul,
aptitudinile și caracterul. Dar această ordine nu face din caracter
particularitatea cea mai puțin importantă, ci – dimpotrivă – cea mai complexă,
mai exact fundamentul personalității umane.
Vasăzică,
fiind caracterul o preasubtilă, tainică și rodnică legătură între morală
(temelia edificiului moral-spiritual) și inteligență (restul edificiului, în
necontenită înălțare și configurare), definită de unii drept „facultatea de
încercare cu reprezentări” (adesea despre abili și isteți se zice că sunt „fără
caracter”, adică oameni de care-i mai bine să te ferești), iată, zic eu, sensul
metafizic al maximei ciceroniene: Rămâi om (de caracter, ceea ce înseamnă de
cuvânt și de încredere) doar atunci când temelia morală a personalității tale
este de granit, chiar dacă edificiul inteligenței este mai puțin arătos! Căci
ce folos de-o falnică inteligență la plesneală, dacă ea se sumețește pe o
temelie șubredă sau, mult mai grav (cazul ateilor, în general, și al atâtor
români postdecembriști, în special), ea nu are deloc fundament moral...
În legătură
cu sensul, la care fac referire în acest text, este evident că el constituie
„învelișul” metafizic al vectorului intențiilor precis formulate în faza de
început, întru înfăptuirea acțiunilor planificate și corect coordonate în perioada
de fundamentare, respectiv al scopului pe care sensul îl vizează în etapa lui
finală, prin dirijare umană (uneori) și transumană (totdeauna). Pentru că, în
ceea ce privește pulsația și năzuința dinamică a sensurilor, rezonabil este să
vedem în ele mesagerii unui scop final al divinității.
Prin
urmare, în planul divin al creațiunii și existenței, morala și spiritul reprezintă
cele două axe miraculoase, pe care se înfășoară elicoida aspirațiilor,
luptelor, înfăptuirilor și jertfelor umane, de unde – mai devreme sau mai
târziu – apar fie memorabile fapte de credință, înveșnicite prin sfințenie, fie
strălucite creații culturale, materializate în remarcabile repere ale
civilizației.
Evident,
toate astea se întâmplă atâta timp cât cele două coordonate ale lăuntricului
doar tangentează între ele (înfloriri spirituale ale istoriei umane, cărora îmi
place să le spun noduri culturale),
deoarece avem libertatea să presupunem că morala și spiritul se vor îngemăna
cândva pentru a genera axa condiției atotumane, axă statornic și mântuitor
orientată spre sacru, adevăr, bine și frumos.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
23 aprilie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu