ÎNRĂDĂCINAREA POETULUI ȘI PAVĂZA IUBIRII ÎN FAȚA TIMPULUI

 Citind lirica lui Gelu Dragoș, mintea mi-a cutreierat neoprită către renumitul său blog, ,,Moara lui Gelu”, unde am remarcat și admirat de nenumărate ori jurnalistul neîndoit, criticând aspru moravuri și tare cotidiene, dar și învățătorul cu spirit ludic, ușor atins de amărăciunea vremurilor sure în care trăim. Un lucru m-a atins mai mult decât toate celelalte, rătăcită printre cuvintele din Singurătatea poetului: fi delitatea aproape tangibilă față de ținutul în care trăiește, mitica Țară a Chioarului, dar și adorația față de soția iubită, pilon al poetului peste dureri și timpuri.

Poetul transmite încă din primele versuri o simplitate odihnită a stilului, un sentiment molcom, așezat, e reținut și discret și totuși rebel, ușor bacovian, zămislind un manifest personal în furnalele creației. te simți acasă și parcă înțeles răsfoind paginile de la o poezie la alta, îți dă senzația că e de-al nostru, moroșan neaoș. e puternic preocupat de ciclul nesfârșit al vieții și al morții, de joaca aceasta care nu ne dă pace să simțim bucuria până la capăt, dar care de undeva îi dă speranței șansa să se ițească. În ritmurile liricii lui, cu puternice accente moderne, uneori întâlnești cu respect și solemnitate poeții anteriorității, prezențe neobosite în fibra neamului, poeții-izvor pentru creatorul de acum: Bacovia, Blaga, Sorescu, Stănescu, Șiugariu, Coșbuc, Vieru, Păunescu.

Îi este dragă vorba („mierea din cuvinte”), moștenire rămasă de la toți cei care au încercat îndelung să-i deslușească corola minunată, graiul scris sau transmis pe cale orală de la străbuni e hrană, e pâine („darul tatălui ceresc”). Îi este dragă patria, căreia îi aduce ode meșteșugite. Acasă e paradisul său propriu, câmpenesc arhaic, eteric, e culoare, sunet și aromă. Sinesteziile primesc suflare și grăiesc pe sufletul eului liric. Poetul e înrădăcinat prin toate simțurile sale în toposul care-i definește existența: „tărâm de vis, / strune de viori, / dansuri de curcubeie, / prune coapte, roșie lumină (...) ai intrat definitiv în sângele meu”. Acest „univers închis” e lucida conștientizare a propriei identități, „rostul lumii mele”, ferecate de farmecul copilăriei, dorul de bunici, liniștea maternă a casei și misterul cărții de citire. E nelipsit Someșul, acest „perpetuum mobile”, care a văzut vrute și nevrute în întovărășirea sa cu omul. Meditativ și filosofic, poetul evidențiază legătura dintre strămoși și urmași și face apel la simplitate în poeziile în care apar imagini ale bunicilor alături de nepoți, umbre smerite care dăinuie încă în faptele celor vii.

Meditația asupra trecerii timpului este și ea prezentă prin fi guri de stil pictate cu măiestria meșterului care se zidește pe sine („odaia ce-a-mbătrânit odată cu mine”). Nu rămâne indiferent timpului prezent, ceasului pandemic care amintește tot mai frustrant de fatalitate și de ireversibilitatea drumului. Sezonul covid19 („ocean pandemic”), mult prea lung, a făcut victime și în rândul artiștilor („zilnic se moare”), unii au traversat podul către dincolo, în timp ce alții, „poeții răpuși”, duc în continuare în spate durerea lumii („mă doare secolul ce-l trăim în anii nepăsării”). Poezia Rugăminte constată fără stupefacție efemeritatea și superficialitatea cotidianului în care ne aflăm, iar galeria de nume care ilustrează politicul grotesc reprezintă în fapt o sinteză a acestuia („traian crin victor vanghelie sau boc”).

În poezia Nu știu îl regăsim pe Eminescu, la fel de măreț ca altădată, iar poetul Dragoș se regăsește în fascinația Luceafărului în fața eternului feminin. Erosul capătă dimensiuni sacre, femeia devenind „un pântec de dumnezeire”, un pasaj spre divinitate, scut împotriva căderii în neant în drumul omului către Marea trecere. Sunt evidente trimiterile la împlinirea poetului alături de soția sa, Ana, nume predestinat prin simbolistica și relația cu miturile românești. dedicațiile aduse femeii iubite au iz primăvăratic, de martie, imaginea ei fiind construită pe laitmotivul purității și al luminii. Femeia e rai, zăpadă, ghiocel, e clipa renașterii triumfătoare asupra timpului trufaș.

Interesantă este viziunea sa asupra rostului creatorului de versuri în lume. Poetul este eroul unei națiuni („Fiindcă tu n-ai știut să fi i decât erou!”), cel care o pictează după mersul vremurilor, o coboară, dar o și ridică. Poezia citată tratează destinul poetului Ion Șiugariu, ucis pe front, cu un patos izvorât din cunoașterea aproape luciferică a istoriei locale, pe care eul liric o inspiră cu sete și apoi o expiră desăvârșită și transformată spre a fi lăsată moștenire generațiilor viitoare („Tu, poetule-erou, te-ntorci în noi în fiecare an, / Un Ion Șiugariu în fapte mai viu ca oricând”). Istoria își face loc și prin fi gurile istorice evocate, între care legendarul Dragoș e impunător, dar și prin miturile antice elene la care face referire.

Introspectiv și sobru, pe alocuri ludic, cum îi stă bine unui învățător ce a descoperit multor generații de învățăcei tainele cunoașterii, Gelu Dragoș invită la o lectură plăcută, apropiată de sufl etul maramureșean. Cei care au străbătut de-a lungul timpului aceste ținuturi sau își au amintirea bunicilor ca punte peste timp îl vor înțelege cel mai bine pe poet. Descoperi în lirica lui un univers complex care, de cele mai multe ori, se termină cu o aluzie la Dumnezeu, ca un amin nespus, dar dătător de speranță („mai respiră, mai speră, rămâi”). E frământare și zbucium neostoit în poezia lui, dar ce ar fi poetul fără acestea? E și izolare, liniște și bine, ca o noapte înstelată în care numai Someșul neobosit își cântă șoptit povestea, departe de ,,oamenii din jur”.

 

Iuliana-Andrea POP