de Gheorghe Pârja
După tezaurul de la Moscova, averea Gojdu este cea
mai mare pierdere pe care a suferit-o România în istoria recentă. Despre acest
trist episod s-au scris numeroase articole de atitudine, de regret, fiecare
fiind semnat cu lacrima poporului român. Nu am priceput care este substratul
acelei decizii controversate a guvernului român. Mi-am adus aminte de moștenirea
Gojdu, citind în ziarul Lumina, că Patriarhia Română a comemorat, cu o vreme în
urmă, filantropii ortodocși români de pe cuprinsul înaltului for bisericesc
ortodox român. Între aceștia a fost evocat, cu pioșenie, Emanuil Gojdu.
Preotul-academician Mircea Păcuraru rememorează personalitatea lui Gojdu.
Să recapitulăm destinul acestui mare bărbat al
conștiinței naționale și moștenirea lui. El face parte din marea familie a
aromânilor, despre care Petre Țuțea spunea că ei nu-s români, ci superromâni.
S-a născut la Oradea, în februarie 1802, din părinți Ana și Atanasie. Studiază
la Oradea și Bratislava, fiind absolvent al Facultății de Drept. Tânărul avocat
lucrează la Pesta, unde îl cunoaște pe studentul în drept Anastasie Șaguna,
viitorul celebru mitropolit Andrei Șaguna. Devine unul dintre cei mai
străluciți avocați ai vremii, înstărindu-se prin forțe proprii. Cumpără case în
centrul Budapestei, moșii, terenuri intravilane, deține acțiuni și cărți de
valoare. Cu o viață personală zbuciumată, două căsnicii, o fiică moartă la un
an, rămânând fără urmași, are temeiul sufletesc ca întreaga sa dragoste să se
îndrepte spre studenții români, oaspeți ai familiei lui.
Cu o carieră profesională de răsunet, intră și în
politică, în administrația imperiului. S-a remarcat prin discursuri
parlamentare, cu ecou în rândul românilor. Andrei Șaguna îl sfătuiește să
convoace un congres național, care să formuleze chipul și modul egalei
îndreptățiri a nației și a limbii române. După o activitate patriotică
răsunătoare, se stinge din viață în anul 1870. A rămas în istoria neamului său
prin celebrul Testament din 4 octombrie 1869. Scrie în el: “întreaga avere o
las în întregul ei acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania,
care se ține de legea răsăriteană ortodoxă, administrată de o fundațiune
permanentă care va purta numele <Fundațiunea lui Gojdu.> Pragmatismul,
patriotismul și profesionalismul juridic al lui Emanuil Gojdu reies, cu
claritate, din limpezimea articolelor testamentare.
Fundația a sprijinit tineri români care s-au
calificat pentru “cariera artistică, preoțească și învățătorească.” Prin vreme,
Fundația a avut peste 3000 de bursieri români, unii devenind reputați savanți
în varii domenii de activitate. În știință – Victor Babeș și Traian Vuia, în istorie
– I. Lupaș și Silviu Dragomir, Vasile Stoica, C. Daicoviciu, în literatură –
Octavian Goga și Aron Cotruș, în teologie – Miron Cristea și D. Stăniloaie.
Toți au studiat în universități din Austro-Ungaria, în Germania și în alte
țări, putând studia numai cu aprobarea Guvernului român. Mulți dintre ei au
avut un rol hotărâtor în pregătirea marelui act al Unirii Transilvaniei cu
România de la 1 Decembrie 1918.
S-au întreprins multe acțiuni pentru respectarea
testamentară a lui Gojdu. După Marea Unire, Ungaria a boicotat activitatea
Fundației, ajungându-se și la blocarea conturilor. După mai multe negocieri,
partea maghiară, în 27 octombrie 1937, pune la dispoziția Fundației întregul
patrimoniu din Ungaria. A fost recunoscut oficial, de către statul maghiar,
dreptul de proprietate al statului român asupra averii Fundației Gojdu, din
Budapesta. Au urmat Dictatul de la Viena și bolșevizarea Ungariei. După 1989,
s-au reluat discuțiile dintre cele două țări. În 1996, s-a reînființat la Sibiu
Fundația Gojdu, sub conducerea academicianului Ioan-Aurel Pop, iar din 2005,
președintele Fundației a devenit ÎPS Laurențiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului
și Mitropolitul Ardealului, iar membri de drept toți episcopii români ortodocși
din Transilvania, Banat și Ungaria (Sentința civilă 608/1996).
Dar intervine vipera politicii. În 25 octombrie
2005, se semnează Acordul guvernelor Ungariei și României asupra înființării
Fundației Publice Ungaro-Române Gojdu, competența și funcționarea ei revenind
Ungariei. Acordul a fost semnat de ministrul român de Externe, din guvernul
Tăriceanu, istoricul Mihai Răzvan Ungureanu, și un secretar de stat maghiar,
Andras Barsonyi. Președintele României era Traian Băsescu. Înalții ierarhi
ortodocși ai Ardealului au reacționat prompt și vehement, solicitând
Parlamentului neratificarea Acordului. Aceeași solicitare și din partea
Academiei Române, condusă atunci de Eugen Simion.
Fără nicio izbândă. Esența acestei probleme este că
România renunță la revendicările bunurilor materiale ale Fundației situate în
Budapesta, evaluate la 1 miliard de euro. Le-am văzut la fața locului. Cum se
numește acest act? Dărnicie sau trădare? Închei cu urarea creștinească din
Testamentul marelui român Emanuil Gojdu: „Dumnezeu cu voi, iubită patrie și
națiune, iubită soție și neamuri! Dumnezeu cu voi, iubiți amici!”
P.S. În vreme ce unii lideri maghiari își croșetează
interesele antiromânești când prind ocazia, noi răspundem, când se răspunde, cu
comunicate fade, cu declarații politicoase și tardive. Oare nu a venit vremea
unor atitudini mai ferme? Vremea notițelor leșinate a trecut. Că trăim tot un
fel de umilire. Eu prețuiesc poporul maghiar, dar sunt lideri ai lui care
recurg la formulări jignitoare. Cum sunt gesturile doamnei Katalin Novak,
președinta Ungariei, care lasă semne controversate când trece pe la noi. A
îmbrățișat o bornă de pe teritoriul României vopsită în culorile naționale ale
statului vecin, a asistat la inaugurarea unei statui la Carei, unde a avut și
comentarii revărsate.
Mai nou, de Rusaliile Catolice de la Șumuleu Ciuc a
rostit cuvinte de îngrijorare pentru pierderea Transilvaniei. Că Doamna
Ungariei nu a venit să se roage la Sfânta Fecioară, ci a spus: „Nu lăsa să
piară Ardealul, Doamne Dumnezeul nostru!” Un vers din imnul secuiesc. De data
asta, Ministerul de Externe al României a reacționat politicos. Cu asemenea
gesturi din vecini, nu mă simt confortabil într-o Europă care se vrea unită.
Vecine, vecine ascultă-mă bine… Istoria nu se repetă când vor unii. Eu propun
relații de bună vecinătate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu