Despre minciună și adevăr în sistemul judiciar

 

Peste 9 zile o să am 10 ani de vechime efectivă ca judecător (fără INM). Teoretic, ar fi trebui să fie un moment de bucurie, dar nu este. După un concurs de admitere la INM cu o concurență de peste 20 de persoane pe un loc, sute de examene ulterioare, zeci de mii de pagini de legislație și doctrină citite și după vreo 8.000 de dosare soluționate, după ce am depus tot efortul cu putință să îmi fac treaba cât mai bine, am tot mai puternic senzația că statul face tot posibilul să îmi demonstreze că alegerea profesiei a fost una greșită și că trebuia să aleg orice altceva. Că sunt împins în șuturi pe scări și întrebat, între timp, unde mă grăbesc.

De (aproape) 10 ani, de când sunt judecător, sistemul este într-o continuă criză, o criză care a devenit tot mai profundă și mai dureroasă pentru noi cei care am crezut că a fi judecător este o vocație.

Nu vorbesc de ,,finețuri” precum incoerența vădită a legilor (care pentru judecător este echivalentă cu a obliga un neurochirurg să facă o operație pe creier cu drujba), de condițiile de muncă absolut inumane din multe instanțe (precum birouri de 20 de mp în care stau înghesuiți 7-8 judecători, birouri fără geamuri și, adesea fără încălzire iarna) sau de faptul că fiecare trebuie să ne cumpărăm cărțile de care avem nevoie în speranța că vom reuși să înțelegem ceva din hățișul normativ, cărți care imediat după cad în desuetudine, pentru că legiuitorul mai vine cu o nouă ,,reformă” (de exemplu, Legea cadru a salarizării, 153/2017, a fost modificată de peste 100 de ori în 6 ani, adică aproape de 17 ori pe an).

Nu. Vorbesc de faptul că de 10 ani împotriva sistemului de justiție pare a se duce o luptă cu scopul de a fi decredibilizat și destructurat, pentru că, nu-i așa, un sistem de justiție puternic este un ghimpe în talpa multora. De 10 ani se rostogolesc în spațiul public neadevăruri sau jumătăți de adevăr tocmai de către cei care ar avea obligația să contribuie la consolidarea imaginii justiției. Justiția a devenit subiectul principal al atacurilor și dușmanul ce trebuie cotropit, profitându-se de incapacitatea sistemică de a se apăra, impusă de regimul incompatibilităților.

Printre multele neadevăruri sau jumătăți de adevăr propagate vânjos în spațiul public, menite în mod evident a decredibiliza justiția, se numără cele referitoare la pensia de serviciu, fiind atribuite sistemului judiciar vini pe care nu le are și erori pe care el însăși le-a solicitat de a lungul vremi a fi corectate.

Bunăoară, se invocă cu o recurență militantă problema pensiilor mai mari decât salariile aflate în plată, uitându-se că aceasta a rezultat în urma unei ,,reforme” fiscale din urmă cu câțiva ani (când contribuțiile au fost trecute de la angajat la angajator) și că, în realitate, nimeni din sistem nu a solicitat vreodată un asemenea beneficiu, ci, din contră, s-a solicitat constant remedierea aberației. Pe urmă, se afirmă faptul că unii beneficiază de pensie de serviciu după o perioadă foarte scurtă în care au fost magistrați, omițându-se, din nou, detaliul că sistemul a subliniat această problemă de foarte multe ori și a solicitat îndreptarea ei. În schimb, în loc să fie îndreptată, decidenții au extins tot mai mult sfera celor care pot beneficia de acest tratament, pentru ca acum să arate cu degetul spre ,,nerușinarea” magistraților care își permit să beneficieze de el. Altfel spus, da, sistemul de pensii al magistraților este pe alocuri problematic, însă deși nimeni din sistem nu a solicitat beneficiile menționate, ci, din contră, înlăturarea lor, cei cu putere de decizie le-au perpetuat, iar acum le folosesc ca armă de atac împotriva judecătorilor (apropo, sunt curios, câți alți salariați au solicitat vreodată în România înlăturarea unui beneficiu pe care îl aveau?).

Aud, de asemenea, invocându-se cu ardoare, cum magistrații nu contribuie la sistemul de pensii și cum au pensii determinate după sporuri pe care ,,și le-au dat” în ultima lună, asta deși fiecare dintre noi contribuie la bugetul asigurărilor sociale la fel ca oricare alt salariat și, de extrem de mulți ani, pensia se determină exclusiv în funcție de veniturile permanente de care de care a beneficiat persoana.

În fine, tot în privința pensiilor se rostogolește virulent ideea manipulatoare conform cărora judecătorii se pot pensiona la 40 de ani. În realitate, cel mai devreme când se poate pensiona pentru limită de vârstă un magistrat este la vârsta de 48 de ani, însă și aceasta este departe de a fi regula. Posibilitatea de a se pensiona la 48 de ani este deschisă numai judecătorilor care au reușit să intre la Institutul Național al Magistraturii imediat după absolvirea facultății, ceea ce arareori a fost cazul având în vedere dificultatea acestui concurs (a fost, este și, probabil, va rămâne, de departe, cel mai greu concurs de admitere într-o profesie din România). Mai degrabă, marea majoritate a judecătorilor îndeplinesc condițiile de pensionare undeva în jurul vârstei de 55 de ani, ceea ce, teoretic, presupune o reducere a vârstei de pensionare de 10 ani pentru bărbați și 8 ani pentru femei, raportat la regimul comun. De ce teoretic? Pentru că în realitate, în ciuda propagandei asidue, arareori în sistemul public vârsta de pensionare este de 65 de ani pentru bărbați și 63 de ani pentru femei. Dincolo de posibilitatea de pensionare anticipată și anticipată parțială (cu 5 ani mai devreme) legea comună (263/2010), instituie o multitudine de regimuri derogatorii (în afara așa ziselor pensii speciale), în care persoanele se pot pensiona chiar și substanțial sub vârsta de 40 de ani și cu o pensie mult peste cea cuvenită conform contributivității. Amintesc, printre altele, de reducerea vârstei, a stagiului complet de cotizare și de majorare punctajelor în cazul celor care au prestat activitate în grupele superioare de muncă sau în condiții speciale ori deosebite și care semnifică o parte importantă a pensionarilor din sistemul public. În realitate, dacă judecătorii ar beneficia de condiții speciale de muncă, așa cum beneficiază o parte importantă din salariați, acești ar avea o pensie aproape de salariu în temeiul dreptului comun, fără nicio altă derogare prin ,,lege specială”.

Cât privește limita de vârstă, mai trebuie să subliniez ceva. Pentru foarte mulți judecători ,,beneficiul vârstei reduse de pensionare” este o himeră care îi ține dedicați profesiei și îi determină să se implice trup și suflet în ceea ce fac. Își investesc tot timpul și toată energia în profesie, sacrificând orice timp liber sau cu familia, în ideea că, la un moment dat, cât vor fi încă în putere, va veni și vremea lor, când se vor putea bucura de ceea ce, în mod normal, alții se bucură în timpul primei etape a vieții. Nu mă credeți? Vă invit în instanța mea în orice zi de week-end, de sărbătoare legală sau în perioada concediilor și veți observa că imensa majoritate a judecătorilor sunt la lucru. Că timpul liber este doar pe hârtie (și, apropo, judecătorii nu beneficiază de nicio normare a muncii, de plata orelor suplimentare sau de compensarea orelor suplimentare cu timp liber). Spuneam însă că este vorba de o simplă himeră, pentru că, cel mai adesea, judecătorii nu uzau de beneficiul pensionării când îndeplineau condițiile de vârstă, alegând să rămână în sistem, mulți chiar după vârsta de 65 de ani. După 25 de ani în care tot timpul lor a fost dedicat profesiei, în care interdicțiile specifice au devenit o parte intrinsecă a ființei și în care orizonturile vieții lor au fost reduse la următoarele ședințe de judecată și la probleme juridice pe care le presupun dosarele, judecătorii au devenit captivi sufletește și mintal într-o lume în care se credeau inițial doar trecători. Instanța și dosarele devin singurul univers pe care îl mai cunosc, iar orice ieșire în afară dă senzația unui pas făcut în abisul necunoscutului. Dovada? Deși câteva sute de judecători (mai bine de un sfert) îndeplineau demult condițiile de pensie și ar fi beneficiat de venituri din pensie mult peste cele din salariu, au ales să rămână. Unii au ales să plece în ultimii ani, însă nu pentru a beneficia de ,,pensia nesimțită”, ci pentru că pur și simplu s-au săturat de mizeria care se aruncă asupra lor și vinele fără vină care li se atribuie. S-au săturat să fie vinovații de serviciu pentru orice merge prost în această țară.

Un alt neadevăr rostogolit virulent în public este cel referitor la ,,salariile nesimțite” ale judecătorilor. De 5 ani și jumătate judec, printre altele, litigii de muncă și pot să afirm că, în realitate, judecătorii sunt, în cel mai bun caz, la mijlocul schemei de salarizare, existând o multitudine de alte categorii socio-profesionale salarizate mult mai bine decât aceștia. Unde mai pui că, de când sunt judecător, salariul (care este echivalent celui pe care îl are adesea un consilier juridic din administrația publică) nu mi-a fost plătit nici măcar o lună conform legii, ordonatorul de credite (respectiv Ministerul Justiției, până mai ieri) găsind tot felul de modalități de a evita plata corectă și legală.

În aceeași categorie se încadrează și propaganda referitoare la lipsa de răspundere a magistraților. Recomand tuturor celor care afirmă acest lucru să verifice câți judecători sunt sancționați disciplinar în fiecare an și pentru ce abateri, iar pe urmă să îmi indice și mie orice altă categorie bugetară unde există o proporție similară de sancțiuni aplicate. Și nu, asta nu este o dovadă a lipsei de pregătire din sistem, ci a exigențelor cu care acesta operează. Că mai există probleme. Categoric, dar asta nu schimbă ceea ce vreau să spun. În același registru, dacă puterea judecătorească este una dintre cele trei puteri în stat, care se află în echilibru și control reciproc, pe când un sistem de răspundere (măcar disciplinară) a reprezentanților celorlalte două puteri?

Unde au condus toate aceste neadevăruri și jumătăți de adevăr? Unii dintre cei care îndeplineau condiții de pensie, au ales, pe bună dreptate, să plece, sistemul judiciar pierzând mulți oameni dedicați și valoroși. Alții, care ar fi vrut să vină în sistem, s-au răzgândit, în mod evident, ajungându-se ca, în 10 ani, să aibă loc o scădere de peste 50% a numărului celor care se înscriu la concursul de admitere la INM și o diminuare de aproximativ 70% a concurenței efective pe loc, asta deși a avut loc o scădere semnificativă a standardelor (ceea ce înseamnă că tot mai puțini absolvenți buni de drept aleg magistratura). Consecința imediată? Cele mai multe locuri libere în sistem de după 1990… Vreo 1200! Echivalentul a mai bine de un sfert din sistem și cam câți oameni reușește să formeze INM-ul în 5 ani. Fără cei care se află în concedii medicale, concedii de creștere a copilului sau sunt detașați și având în vedere scheme complet depășite de realitate. În instanțele prin care am fost în cei 10 ani, cel mai mare grad de ocupare a schemei a fost de 80% și cel mai mic de vreo 50%. Acum ne îndreptăm spre 40%. Consecința mediată? Judecători tot mai obosiți și mai frustrați, dificultăți tot mai mari în gestionarea cauzelor, termene tot mai lungi, riscul crescut de erori judiciare. Consecința terță? Tot mai muți oameni vor pleca din sistem prin demisie, ceea ce va duce la acutizarea și mai mult a primelor două probleme. Așadar, un sistem juridic tot mai disfuncțional.

Înțeleg, totuși, din spațiul public, că suntem niște favorizați ai sorții. Că în afară este mult mai bine. O fi, nu zic nu… Aș vrea totuși să indic două statistici efectuate de CEPEJ, un organism al Consiliului Europei, și atașate în poză. Ce indică acestea? În România avem cel mai mare număr de dosare civile la suta de locuitori, dar durata de soluționare se situează totuși mult sub medie. Asta în ciuda condițiilor și a haosului în care judecătorii trebuie să își desfășoare activitate.

Peste 9 zile o să am 10 ani de vechime efectivă ca judecător. La interviul de admitere la INM am fost întrebat ce m-a determinat să aleg această profesie. Atunci știam. Acum, cunoscând realitate din sistem, nu știu ce aș răspunde. Poate speranța că într-o zi voi putea să îmi fac treaba cu demnitate, în condiții decente și fără să am senzația că totul efortul zilnic este în van. Dar nu este speranța cea mai mare otravă a sufletului…?

Autor: Ioan ILIEȘ NEAMȚ