2.Despre stat și diverse forme de cârmuire
Statul,
afirm eu (cu ajustările și completările de rigoare) în articolul Statul român – un tâlhar la cheremul altor
tâlhari, articol scris pe data de 31 iulie 2011, este „organismul complex,
respectiv malaxorul necruțător care centralizează puterea, subordonează
voințele individuale și de grup autorității sale conconcentrată în formulări de
natură juridică (instituții, Constituția sau Legea fundamentală, legi organice,
legi ordinare, ordonanțe, ordine și alte acte normative cu caracter național
sau numai zonal/local – la romani existau edicte și rescripte), toate cu
caracter obligatoriu, căci prin ele și prin instrumentele de forță și de execuție ale regimului (armată,
servicii secrete, polițiști, jandarmi), poreclite organe de apărare și ordine,
se urmărește înfăptuirea siguranței potentaților și menținerea acestora la
butoanele puterii prin pârghii ale inechității demonocratice (legi cu dedicație
și din cele făcute de hoți pentru hoți, lozinci de felul „nimeni nu este
deasupra legii” ș.a.m.d.), ce acționează fie pe direcția dezamorsării
nemulțumirilor populare în faza de început (dezbinări, promisiuni exagerate,
înfăptuiri debilizate), fie pe direcția înăbușirii lor, după ce au luat chipul
grevelor, răscoalelor ori al insurecțiilor”.
Calea
care a generat acest exercițiu social al autorității, implicit a dus la
apariția statului (de regulă slăbit în urma conflictelor interne și externe),
este politica, o activitate atât de umană, „încât Aristotel definea omul prin zoon politikon”.
Și
imediat după această introducere, fac rezumatul „evoluției” statului din
Antichitate și până în zilele noastre, mai exact până la făcătura „cârmuită” de
Klaus Iohannis, despre care chiar el spunea cu ceva timp în urmă (posibil din
dispreț și în mod cert fără pic de remușcare pentru rolul lui pur decorativ) că
„statul român a eșuat în misiunea sa fundamentală de a-și proteja cetățenii”: „Dar
dacă anticii erau convinşi că rolul statului este de-a răspândi binele, în
condiţiile în care binele nu a dat dovadă de statornicie de-a lungul timpului,
iată că şi funcţiile statului au suferit în decursul istoriei atari modificări
de formă (esenţa i-a rămas cam aceeaşi – păstrarea puterii un timp cât mai
îndelungat!), încât în plină Renaştere, Niccolo Machiavelli afirma că statul nu
este moral, că el este instrumentul unor interese politice superioare şi că în
virtutea acestor interese «scopul scuză mijloacele».
Negreşit
că dictonul machiavelic de mai sus – cine ştie, poate că inspirat în mult mai
mică măsură de un patriotism dezinteresat decât de perfidia abil mascată a
interesului personal – dictonul, prin urmare, a făcut o lungă şi fertilă
carieră politică, dacă ar fi să ne gândim doar la politicienii români ai
zilelor noastre, cu toţii plini ochi de democraţie şi de bune intenţii precum
furtişagurile, traficul de influenţă şi trădările de partid (că în actuala
conjunctură politico-militară a Europei şi cu dezastruoasa stare de lucruri din
România, celelalte forme de trădare – naţională, economică sau militară, nu mai
au nici un fel de căutare pe piaţa externă), dar cu toţii pregătiţi să
argumenteze că gama diversificată a turpitudinilor la care se dedau este de
fapt expresia celui mai fierbinte patriotism”...
Cât
privește formele de guvernământ, ne spune gânditorul Petre Țuțea în cartea Între Dumnezeu și neamul meu (Fundația
Anastasia, Editura Arta Grafică, București, 1992), „(...) sunt câteva sisteme constante în istorie:
democrația – sistem constant și verificat de la greci până azi, aristocrația și
tirania, adică disctatura permanentă”. Nu și elitismul, o formă dictatorială
extremistă, deoarece este un paradox ca elita (emanație a corpului social) „să
disprețuiască corpul din care izvorăște”.
Din
aceeași carte, dar și din alte surse, mai aflăm că ambele extreme (stângă și
dreaptă) „violează ideea de echilibru social”, care constituie „forța constantă
a democrației”, că ele (extremele) „confiscă personalitatea umană” (extrema
dreaptă este comparată cu o gripă, deși nu confiscă „personalitatea legată de
proprietate”, pe când cea stângă este aidoma unui cancer moral-spiritual prin
egalitarismul sterilizant pe care-l impune), că „Socialismul «prinde» pe un
fond rasial imbecil”, că există dictatori benefici (Francisco Franco, bunăoară)
și nenumărați dictatori malefici (Lenin, Stalin, Nikita Hrușciov, Leonid
Brejnev, Mao Zedong, Kim Ir-sen, Kim Jong-un, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae
Ceaușescu, Vladimir Putin etc.), că – în opinia lui Henri Bergson, citat de P.
Țuțea – „Democrația e singurul sistem compatibil cu libertatea și demnitatea
umană, dar are incurabilul viciu al lipsei criteriilor de selecțiune a
valorilor” și că, potrivit afirmației din anul 1947 a marelui cinic Winston
Churchill, „Democrația este cea mai rea formă de guvernare, cu excepția tuturor
celorlalte forme care au fost încercate din când în când”.
În
decursul istoriei, comunitățile umane (ginți, obști sătești, triburi, uniuni de
triburi), popoarele și națiunile moderne au încercat (desigur, experimentul
continuă) diferite forme de cârmuire: de la gerontocrație
(Sfatul bătrânilor sau Gerusia în Sparta), la Areopag (Consiliul superior al
statului) și ecclesia ateniană (Adunarea poporului) din vremea lui Solon,
Clistene și Pericle (epoca de aur, cu ecclesia devenită organul politic
suprem); de la republica romană, la principat și apoi la imperiu; de la teocrația instaurată în Iudeea (puterea
aparținea Sinedriului, condus de marele preot), până la atotputernicia
spirituală și seculară a papilor medievali (anatemizări, comerț bănos cu
indulgențe și relicve, finanțarea cruciadelor, autodafeuri, rolul rezervat
Ordinului iezuiților, încurajarea războaielor religioase și a encomiendelor
etc.); de la dezmembrarea statului indian Gupta, cucerirea Chinei de mongoli și
divizarea în trei a Marelui Califat Arab (Califatul de Bagdad, Califatul de
Cordoba, Califatul din Egipt), până la formarea statului feudal japonez (la
început în frunte cu un mikado/împărat, pe urmă condus de shogun sau
conducătorul suprem al armatei), a uriașului imperiu mongol întemeiat de
Ginghis-Han (în secolul al XIII-lea, la nordul Mării Negre s-a înființat
Hanatul Hoardei de Aur), a statului otoman dedat la jafuri și cuceriri (în a
doua jumătate a sec. al XIV-lea, Murad I își ia titlul de sultan) și a unor
mari monarhii militaro-feudale africane, în care – ne informează istoricii –
„se împleteau forme ale organizării gentilice cu cele ale sclaviei și ale
feudalismului timpuriu” (în sec. al IV-lea Imperiul Ghana, care – sub
loviturile date de unele triburi de nomazi musulmani – se dezmembrează șapte
veacuri mai târziu, în sec. al XIII-lea Imperiul Mali, care decade în veacul următor
și „este cucerit de un stat vecin”); de la absolutismul monarhic
occidental (la francezi în vremea
regelui Henric al IV-lea de Bourbon și a cardinalului Richelieu, la englezi în
timpul domniei reginei Elisabeta I, când Anglia devine o mare putere maritimă
și – cu colonia Virginia din America de Nord – începe să-și formeze imperiul
colonial, la spanioli în timpul regelui Filip al II-lea, perioadă în care
Spania stăpânea Portugalia, Țările de Jos, o bună parte din Italia și un imens
imperiu în cele două Americi), până la conglomeratul supranațional de azi,
numit Uniunea Europeană; de la plutocrația
cămătarilor evrei din Evul Mediu, la ochlocrația
postiacobină (revoltele populare din anul 1848, Comuna din Paris, insurecția
bolșevică din 1917) și la sinistrul binom cleptocrație-satanocrație
din zilele noastre (cu surogatele sale de cultură, libertate, adevăr și dreptate);
de la coteriile oculto-francmasonice, ce trăgeau în trecut sforile
politico-diplomatice și economico-financiare, la cele globaliste (ex. Grupul
Bilderberg) de azi, care – peste capul guvernului național (indeosebi
cârmuirile atât de slugarnice, precum cele ale României postdecembriste, încât
sunt...fără cap) – nu doar că hotărăsc cum vor trăi în viitor miliardele de
pământeni de rând, ci și câți dintre ei trebuie lichidați în chip demonocratic,
prin conflicte militare, foamete, aer infestat, mâncare cancerigenă, avorturi,
medicamente contrafăcute și virusuri produse în laboratoare, așa ca necușerul
Coronavirus din urmă cu patru ani („înfiat” de globaliști, trusturile
farmaceutice, medicii corupți și asasini, Organizația Mondială a Sănătății
elitelor și înfiorătoarea politică a guvernelor globalisto-inumane), a cărui
„carieră” este momentan în declin, dar, la comanda păpușarilor planetari,
oricând poate să revină în forță.
Toate
aceste forme de cârmuire fiind deficitare (evident, cu excepția demofiliei practicată în tinerele comunități
ale creștinismului antic, unde – așa cum arăt în cartea Confesiuni esențiale din anul 2007 – s-au înregistrat remarcabile
realizări de felul „punerea în comun a bunurilor și judicioasa lor repartizare
după nevoi, iubirea semenilor, îngrijirea bolnavilor, întrajutorarea etc.”, dar
mai ales „statornicirea în interiorul comunității a deplinei egalități între membrii
ei, indiferent de sex și poziția socială, în felul acesta, pentru prima dată în
istorie femeia devenind efectiv egala bărbatului și sora lui
moral-spirituală”), toate aceste forme fiind deficitare, deci, nu e de mirare
că, din cele mai vechi timpuri și în diferite state antice (China, India,
Grecia), marii gânditori (bunăoară,
filosoful chinez Mo Zi, adeptul iubirii universale în secolele V-IV î.e.n.) au
elaborat sisteme utopice, în speranța că acestea vor constitui modele și
trebuincioase exerciții politice pentru atotputernicii de-atunci și de mai
târziu.
De
pildă, Platon recomandă în Republica și
alte dialoguri ca statele să fie cârmuite de filosofi, adică de înțelepți, idee
atât de mult îndrăgită de Plotin (ca, de altminteri, întreaga cugetare
platoniciană, hrana filosofică a neoplatonicienilor), încât – fiind el un
favorit al împăratului Gallienus și al împărătesei Salonina – făgăduia să se
retragă în cetatea numită Platonopolis, ce existase cândva în Campania,
„întrucât locuitorii ei urmau să trăiască după legile lui Plotin”. Și, ne informează
mai departe Porphyrios (232-305) în cartea Viața
lui Plotin (Editura Polirom, Iași, 1998), „Dorința filosofului lesne s-ar
fi împlinit, dacă nu se puneau de-a curmezișul unii din preajma împăratului,
mânați fie de pizmă, fie de răzbunare, fie de vreo altă răutate”.
Pe urmă,
în plin Ev Mediu apar Utopia și Cetatea Soarelui (prima scrisă de Thomas
Morus, a doua de călugărul dominican Tommaso Campanella), la începutul
secolului al XIX-lea se impune în atenția publicului european și american
socialistul utopic francez Charles Fourier cu ideile sale falansteriste (la
noi, în anul 1835, Teodor Diamant realizează pe moșia boierului Manolache
Bălăceanu falansterul de la Scăieni, ce va fi desființat de autorități în
următorul an), iar la sfârșitul sec. al XIX-lea (mai exact în anul 1895) și în
prima jumătate a secolului al XX-lea (anul 1949), apar faimoasele distopii Mașina timpului, autor H.G. Wells, și O mie nouă sute optzeci și patru, carte
scrisă de George Orwell.
Influențat de cele două utopii medievale, pe
care se subînțelege că le cunoștea foarte bine (îndeosebi scrierea
compatriotului său Thomas Morus), marele anticipator și satiric Jonathan Swift
(1667-1745) realizează în capodopera Călătoriile
lui Gulliver (BPT, Editura Pentru Literatură, București,1967) o remarcabilă
alegorie antiutopică, în care – ne înștiințează prefațatoarea Vera Călin – „în
comparație cu abstractele și cerebralele construcții utopice ale lui Thomas
Morus sau Campanella, experiențele lui Gulliver, deși înscrise într-o schemă
alegorică, oferă concretețea și intensitatea unor experiențe reale”.
E drept,
toate astea se realizează cu un umor atât de devastator și cu un limbaj atât de
„spurcat” (termenul îi aparține scriitorului William Thackeray, „putătorul de
cuvânt” al pudibondei epoci victoriene), încât o lungă perioadă de timp, Swift
a fost considerat de anumiți critici „un mizantrop aproape demențial” și cu
atracții spre scatologic, așa cum susține Norman Brown în lucrarea Viziunea excrementală a lui Swift, chit
că mai nou se vorbește de utopia sa pozitivă, iar A.L. Morton ne semnalează
următoarea însușire prețioasă a stilului swiftian: „Critica socială apare pe
alocuri sub forma descrierii unui stat, ale cărui realități Swift le dă drept
pildă contemporanilor săi, iar în alte capitole, prin zugrăvirea unui stat ale
cărui vicii și sminteli reprezintă un atac satiric la adresa instituțiilor
engleze”.
În
final, iată câteva dintre viciile democrației, pe care le prezint în articolul Carențele de fond ale democrației, scris
pe 20 sept. 2016 (lista rămâne deschisă): „1)Filosoful
francez Henri Bergson spunea, printre altele, despre democrație „că nu posedă
un criteriu viabil de selecție a valorilor”. Mă întreb cam ce i s-ar părea demn
să fie spus despre originala noastră democrație postdecembristă și despre
sfidătorul ei sistem de recrutare a ticăloșiei naționale, respectiv de
promovare și căpătuire a lichelelor…
2)În
masivul tratat Destinul omenirii
(Fundația Pentru Literatură și Artă Regele
Carol II, București, 1939), gânditorul român P.P.Negulescu nu doar că
identifică majoritatea parlamentară cu noua tiranie din Franța liberală
(neputând la vremea respectivă să joace rolul de arbitru în disputele dintre
partidele politice, președintele francez, «executor orb și pasiv al
majorității», era un simplu «maestru de ceremonii»), ci evidențiază totodată
jalnica rocadă de pe eșichierul politic al Hexagonului, unde locul abuzurilor
de sus (din vremea monarhiilor absolute) a fost luat de abuzurile de jos (din
perioada parlamentarismului).
Oare
ce-ar fi spus ilustrul nostru compatriot despre găștile/majoritățile
parlamentarilor penali și trădători din vremea noastră, precum și despre
penibila misiune a președintelui României nelibere de a promulga legi făcute de
hoți pentru hoți?!...
3)Dacă
încă de atunci (din perioada interbelică) se căutau soluții cu tentă
selectiv-calitativă pentru diminuarea agresivității votului eminamente
cantitativ (de exemplu, voturile cetățenilor să aibă o greutate direct
proporțională cu pregătirea lor intelectuală), iată ce susținea în anul 1793
faimosul «convențional» Barère de Vieuzac despre realegerea la nesfârșit a
«mandatarilor» națiunii: «Realegerea indefinită pune pe oameni în locul
instituțiilor. Ea creează lingușitori ai poporului, care devin, repede,
stăpânii sau tiranii lui…»
Cu
următoarea completare în ceea ce privește alegătorii din România
postdecembristă. Într-un sfert de veac, s-au constituit două mari categorii de
trăitori pe aceste meleaguri: adevărații
cetățeni, adică românii care au un anumit statut social și moral-spiritual
(respectă legile, tradițiile și pe semenii lor; se achită cu conștiinciozitate
de obligațiile față de stat și comunitate; posedă nivelul de cunoștințe
generale pretins unui om modern) și simplii
locuitori pe teritoriul României (nu produc nimic, ci doar consumă și
pretind ajutoare sociale; știu doar de drepturi, nu și de obligații; sunt
complet străini de conștiință, cunoștințe de ordin general, elemente de
atitudine civică și conduită).
Se
subînțelege că, întrucât dețin discernământul necesar în ceea ce privește rolul
scrutinului, drept de vot ar trebui să aibă doar românii din prima categorie.
Dimpotrivă, incapabili de vreo decizie privind calitățile moral-intelectuale
ale candidaților, ba mai mult, dornici să perpetueze actualul dezastru
alimentat cu pomeni electorale deghizate și ajutoare sociale fățișe, simplii
trăitori pe aceste meleaguri (în realitate masa de manevră a Partidului
Social-Democrat, care asigură statornica popularitate a acestuia de 40%)
trebuie excluși de la vot până când ei vor face dovada palpabilă că au dobândit
calități de cetățeni autentici!
N.B.: Atenție, în majoritatea
cazurilor (nu doar la noi, ci și pe alte
plaiuri) popularitatea n-are nimic în comun cu onestitatea și capacitatea
candidaților!
4)Ipocrizia
și oportunismul sunt alte două plăgi devenite virtuți în plan politic.
Diplomații și politrucii își justifică fățărnicia cu spusa: «Omului i-a fost
dat cuvântul ca să-și ascundă gândul». Iar prin oportunism, ne informează
Negulescu, trebuie să înțelegem atitudinea acelor oameni, «care nu sunt lipsiți
de calități, dar sunt lipsiți de convingeri». Sintagma «lipsiți de convingeri»
nu trebuie să le dea speranțe de onorabilitate oportuniștilor, asta deoarece
convingerile sunt o parte însemnată a
caracterului…
În
strânsă și inseparabilă legătură cu ipocrizia și oportunismul sunt alte
însușiri ale politrucilor puși pe fapte reprobabile: necinstea, neomenia,
minciuna, incultura, lingușirea
superiorilor (tot timpul) și a alegătorilor (doar în campaniile electorale),
traseismul politic și, îndeosebi, egoismul tuturor acestor ipochimeni, care pun
josnicele lor interese mai presus de interesele generale ale poporului.
De
unde justa și tranșanta concluzie a lui P.P.Negulescu: «Mai necesară și mai
urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor»”!
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu