Constantin Cornițescu
n. 25 iunie 1938 în loc. Caraula, jud. Dolj
L-am cunoscut încă din primele zile de seminar. Cu dânsul făceam Studiul Noului Testament. Cei din anul întâi eram, în majoritate, copii de țară. Mulți nu mai plecasem până atunci de acasă, din sânul familiei, de lângă părinți și frați. Ne trezeam acolo într-un mediu complet diferit, cazon, cu o disciplină de fier, milităroasă, cu un program rigid, în care ne erau programate și planificate, pe ore, zilele și nopțile, săptămânile și lunile. Noi, cei care eram obișnuiți să colindăm nestingheriți dealurile și văile, să nu ne întrebe nici Dumnezeu din cer de unde venim și unde ne ducem, ne trezeam deodată într-un regim de adevărată detenție, din care nu puteam evada decât trei ore pe săptămână și atunci numai dacă nu eram consemnați, fie la nivel de indivizi, fie de clasă ori de școală. Eram rupți complet de restul lumii. Corespondența ne era cenzurată cu mare atenție, ca nu cumva să primim de la vreo fată vreun semn de viață, ori să scriem unei asemenea făpturi. Peste tot, la profesori și pedagogi, vedeam fețe încruntate, auzeam ordine, porunci, amenințări cu scăderea notei la purtare, cu pierderea bursei, cu chemarea părinților, cu exmatricularea și alte sancțiuni de felul acesta. Parcă erau două armate față-n față, gata de bătaie, cu singura deosebire că una avea arme și muniție de ultimă generație, iar cealaltă era ca un ciopor de pui îngrămădiți, care așteaptă dintr-un moment în altul să mai ia uliul pe vreunul din ei.
Dintre sutele de versuri pe care ne obliga să le
învățăm Părintele Ganea, profesorul de Limba română și Istoria Literaturii
Universale, mi-a rămas unul dintr-o poezie a lui Alexandru Vlahuță: „Liceu –
cimitir al tinereții mele!”. Noi îl parafrazasem sub forma „Seminar – cimitir
al tinereții mele!”
Mai cu seamă cei din anul întâi duceam în suflet
povara dorului de acasă. După primele săptămâni vedeai când pe unul, când pe
altul, pe după colțuri, prin grădină, plângând. Îi curgeau lacrimile ca ploaia
și nimeni nu știa ce are. Încercai să-l întrebi dacă l-a bătut cineva, dacă a
luat vreo notă proastă, dacă are vreo suferință sau a primit vreo veste rea de
acasă. Degeaba. Abia într-un târziu, când se mai ostoia din plâns, spunea
printre suspine: „- Mi-e dor de acasă!” Fiecare dintre noi simțeam în acele
împrejurări, mai mult ca oricând, nevoia de dragostea părintească și frățească.
Peste tot vedeam însă fețe încruntate, oameni prea plini de importanța funcției
ce-o dețineau. Oamenii aceia aveau misiunea să ne pregătească pentru a deveni
apostolii Iubirii, dar uitau ei înșiși să ne iubească, să ne arate cum este
iubirea. Poate ne iubeau în felul lor, așa cum înțelegeau ei. Credeau că dacă-și
fac datoria, dacă ne bagă frica-n oase și vom executa orbește ordinele lor, vom
deveni slujitorii ideali ai altarelor.
În acest context l-am cunoscut pe Domnul Profesor
Constantin Cornițescu. Era fiul preotului din Caraula, de undeva de pe lângă
Dunăre. Era cu puțin mai înalt decât noi, fragil și delicat ca o fată. Venea
îmbrăcat în costum negru, nou, curat, elegant. Avea întotdeauna pantofii bine
lustruiți și călca atent să nu se murdărească. Îl asemănam cu Domnul Trandafir
din schița lui Sadoveanu. Am observat repede că omul acela știa să ne
zâmbească. Asta era chiar culmea! Mai știa să zâmbească Părintele Ionescu,
„Tata” cum îi spuneam noi, fostul director, dar el ne zâmbea ca un bunicuț,
fiind vorba de mare diferență de vârstă. Ne mai zâmbea Părintele Ganea, când
reușea să ne ironizeze, să ne rănească mai bine, să ne pedepsească, dar
zâmbetul lui era diabolic, nu se compara cu al Domnului Cornițescu. Zâmbetul
tânărului nostru profesor era altceva. Îți dădea curaj, te făcea să crezi că nu
ești singur, că mai este cineva care te înțelege și e gata să-ți ia apărarea,
care îți este prieten.
Culmea, Domnul Cornițescu știa să și mângâie elevii.
De cele mai multe ori se apropia de cei mai nedreptățiți, mai amărâți, mai
săraci. Le spunea vorbe calde, încurajatoare, îi asigura că le va fi alături,
că le va fi prieten. Și unora le-a rămas, într-adevăr, prieten până la
bătrânețe. Nu l-am văzut niciodată nervos, mânios. Nu l-am auzit niciodată
țipând, urlând, amenințând. Cu toate acestea, elevii îl respectau chiar mai
mult decât pe cei mai aprigi și mai aspri dintre profesori. O privire mai
acătări a dânsului și-l punea imediat la respect și pe cel mai nestajnic dintre
elevi. Când era dânsul de serviciu pe școală, parcă era altă viață, altă lume,
o lume mai relaxată, mai normală.
Cu toții eram conștienți că știe carte multă și
tocmai de aceea eram uimiți de comportarea dânsului. Nu făcea niciodată caz de
prea multa sa știință de carte. Știa să se coboare la nivelul nostru și să ne
vorbească așa, ca de la egal la egal.
Modestia i se vedea și i se simțea în tot și în toate. Când venea la slujbă, se
retrăgea într-un scaun și acolo ședea în picioare, cu capul plecat și urmărea
slujba până la sfârșit, petrecând parcă într-un dialog cu Dumnezeu. Asta în
timp ce alți confrați ai dânsului patrulau printre noi ca leii, căutând pe cine
să înghită. O mișcare nepotrivită, o vorbuliță cu un coleg, o întârziere de
câteva minute și era destul să-ți pecetluiască situația.
Nu aveam manual, așa că era nevoit să ne dicteze
lecțiile. Venea cu foi scrise, iar uneori ne explica lecția, apoi ne lăsa foile
să le copiem pe caietele noastre, ca să avem notițe cât mai complete. De cele
mai multe ori disciplinele pe care le-am studiat prin școlile pe unde am trecut
s-au identificat cu profesorii care mi le-au predat. De data aceasta am iubit
Noul Testament, fiindcă iubeam în primul rând profesorul.
După primii doi ani, Domnul Profesor Constantin
Cornițescu ne-a părăsit. A obținut o bursă postuniversitară la Atena. A plecat
acolo să-și facă doctoratul cu o teză despre antropologia Sfântului Ioan
Hrisostom, dacă nu mă înșel.
Când am ajuns student la Institutul Teologic din
București, tocmai a sosit din Grecia fostul meu profesor de la seminar. Între
timp își luase doctoratul cu „magna cum laude” la Universitatea din Atena, se
căsătorise și se preoțise. Rămăsese însă același om pe care-l știam:
binevoitor, zâmbitor și modest. Ne recunoștea bucuros pe foștii săi elevi de la
Craiova și se bucura de fiecare dată, parcă și-ar fi reîntâlnit un vechi prieten.
Nu-i plăcea să vorbească despre sine însuși. Aveam
colegi care încercau să-l tragă de limbă, întrebându-l ba de una, ba de alta,
cu privire la ce a văzut și a auzit în străinătate. Era însă destul de precaut
ca să alunece printre degete și să schimbe subiectul discuției. O singură dată
ne-a povestit ceva de ceea ce văzuse în Grecia. Era în Atena cu doi-trei colegi
de la doctorat. Tineri, frumoși, învățați, discutau ca-ntre ei. La un moment
dat au trecut pe lângă un grup de țigani. Aceștia vorbeau pe țigănește,
convinși că nu-i înțelege nimeni. Se duseseră de mulți ani în Grecia, dar nu
găsiseră pe nimeni acolo, care să înțeleagă dialectul pe care-l vorbeau ei.
Domnul Cornițescu a înțeles însă că țiganii de acolo vorbeau exact limba pe
care o vorbeau țiganii din Caraula lui natală, țiganii cu care el crescuse și
cărora le învățase limba în copilărie. A intrat în vorbă cu ei. Erau uimiți că
un român școlit, așa de fin le știe limba și o vorbește cu atâta ușurință.
Părintele Costică Cornițescu n-a pierdut ocazia să ne îndemne atunci: „- Măi,
copii, măi, puneți mâna și învățați limbi străine! Cel care știe o limbă
străină, indiferent care ar fi aceea, este cu un cap mai sus decât cei din jur,
are acces la o altă cultură, o altă mentalitate, alt mod de a gândi, are acces
la un instrument de comunicare!” În afară de aceasta eu am mai înțeles ceva și
cred că au mai înțeles și alții acest lucru. Tatăl Părintelui Cornițescu,
preotul din Caraula, își tratase enoriașii cu același respect, indiferent de
etnia din care proveneau. Permisese copiilor săi să se joace, să stea împreună
cu cei de țigan. Iată că aceste relații nu au umbrit educația și nu au
periclitat viitorul copiilor părintelui. Dovadă că amândoi băieții săi au ajuns
profesori universitari!
Au trecut mulți ani de când i-am fost elev, de când
i-am fost student. Multe cunoștințe legate de Noul Testament mi le-am însușit
din lecțiile și cursurile sale, la care am adăugat mereu altele din lecturile
și meditațiile proprii. Ceea ce mi-a rămas însă de la Părintele Cornițescu a
fost zâmbetul. A rânduit Dumnezeu ca eu însumi să fiu la catedră mai bine de
treizeci de ani, de la clasele pregătitoare la ultimii ani de facultate. Am
avut elevi și studenți de toate vârstele și de toate categoriile sociale și
intelectuale. De multe ori am jucat teatru și m-am făcut că uit de necazurile
și suferințele mele personale, dar nu am lăsat zâmbetul să-mi dispară de pe
buze. Am înțeles de la Părintele Costică Cornițescu, că zâmbetul este puntea ce
leagă sufletul profesorului de al elevului, peste o prăpastie de indiferență și
singurătate. Am înțeles că zâmbetul este primul semn al dragostei pe care
dascălul are datoria s-o poarte elevilor săi. Am înțeles că oricât de multă
carte ai ști, oricât de multe diplome ai avea, oricât de legist ai fi și oricât
ți-ai face datoria de învățător, de profesor, dacă nu ai și dragoste față de
elevii tăi, nu ai ce căuta la catedră. Am înțeles că dascălul nu are numai
datoria de a le transmite informații discipolilor săi, de a le preda și a-i
asculta, ci are datoria în primul rând să-i învețe să fie buni cu semenii și cu
subalternii lor, într-un cuvânt, să-i învețe pe elevi să fie oameni și umani cu
semenii lor. Lucrurile acestea nu le-am învățat din vreo metodologie didactică,
ci de la câțiva dintre profesorii mei și în primul rând în acest sens îl
menționez pe Părintele Constantin Cornițescu.
Să-i dea Dumnezeu viață lungă și sănătate!
Autor:
pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA
*Sursa foto: https://www.societateamuzicala.ro/elitele/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu