Sărbătorile și rânduielile moștenite

 

                                                                                                   de Gheorghe Pârja

Am fost învățat, încă din pruncie, că sărbătorile au puterea împlinirii doar atunci când se manifestă în arena lumii, cu rânduieli știute și moștenite, cu oameni care își pun hainele cele mai alese. Pe care le țineau, și le mai țin, în lăzi de zestre, împistrite, ocrotite în locuri privilegiate, de onoare. Da, în cel mai nobil sens, aici se potrivește repetata expresie: haina îl face pe om! Și așa era, și așa mai este, pe alocuri, și pe la noi. Satul în care m-am născut a trecut, și în timpul vieții mele, prin malaxorul unei vieți politice, sociale, culturale, cu însemne pentru înfățișarea lui. Dar sărbătorile au rămas suverane. Cum au fost cinstite și în acest an Rusaliile și la Desești. Am avut norocul să le trăiesc fascinația, profunzimea, ceremonia, de Paști și de Crăciun, dar și de celelalte trăiri creștine de peste an, cu o intensitate care a rămas dovadă mișcătoare în mine.

Am fost dăruit cu o făptură interioară, mai densă decât o explozie a manifestării în jocul de la șură, din curtea părintească. Da, în șura în care acum îmi țin mașina, era un loc în care se găzduia jocul satului. Pe podele de brad, sub grumazul ceterii lui Sărăsoanu, învârtitele mi-au rămas reduta interioară a sărbătorii. Eu stăteam în târnațul casei vechi. Curtea era plină cu fete și feciori, cu neveste tinere și bărbații lor, dar și cu oameni mai în vârstă, care aveau jocul în amintire. Pe atunci nu era Cămin cultural în sat, nici șoprul de joc. Șopru a fost, dar a fost dărâmat. Ca podul de piatră. Și veneau Postul, rigoarea, respectul și pregătirea pentru venirea sărbătorii.

Acum am petrecut din nou sărbătoarea Cincizecimii, adică Pogorârea Sfântului Duh. Prilej să mai fac o întoarcere în timp, nu de dorul lacrimei, ci mai ales pentru relevanța comparației. Adică, ce a fost și ce a mai rămas? Multe dintre evenimentele trecutului au devenit sanctuar, repere pentru ridicarea morală a devenirii omului, pietre în zidul duratei. Cred că timpul scurs nu este o risipă, ci, din contră, un edificiu. Numai să-l avem zidit în noi. Așa, fiecare om de pe aceste locuri deține o avere, un tezaur al amintirii, care ne face să nu rătăcim. Așa, în memoria mea, stau rânduite sărbătorile salvatoare, oamenii satului care le-au însuflețit și le-au dat aura ceremoniei.

În Postul Crăciunului se întâmpla miracolul pregătirii pentru supremul Colind al Nașterii Mântuitorului. Se întâmpla partea concretă a călătoriei spre sacru. Era vremea când în Casa lui Aurel, ori la Gheorghe a Birăiței ne adunam pentru a repeta colinde. Apoi, în Postul Paștilor neapărat primeneam mormintele celor plecați. Că nu ne puteam prezenta în fața Sărbătorii nepregătiți. Vibrez și acum, ca o nuielușă de alun, când mă gândesc câtă evlavie ne înconjura pentru a intra rânduiți și curați în puterea sărbătorii. Și acum simt mireasma serilor dimpreună cu Parasca, Luchiana, Andrei, din familia Făt, Ionu Birăiței, Mihaiu Boicului, Gheorghe a lui Doboș, ori Ionu Uliului. Da, aud refrenul unei colinzi: „Rujmalin verde, frumos/ Astăzi s-a născut Hristos!”, ori „Coborât, o coborât/ Iisus Hristos pe pământ/ Într-o holdă de grâu sfânt/ Dumnezeu l-a auzit/ Și la El o coborât/ Pe o scară tot de ceară/ Să culeagă flori de vară.”

Acum mă gândesc, cu o bucurie interioară, cu câtă sfială și sfințenie am perceput duhul Mântuitorului din versuri tocmite de harul vremilor. Da, întâlnirea închipuită cu Pruncul Iisus este miracolul fiecărui destin. Prin firescul trecerii timpului, acea perioadă nu ne este în preajmă, au plecat și unii dintre învățătorii întru colinzi, dar a rămas sărbătoarea din noi. Precum credința, care se trăiește în sufletul nostru în suprema liniște. Ca rugăciunile din gând. Dar mergeam cu odihna interioară spre zorii sărbătorii, în bătaia clopotelor.

De Marile Sărbători, cei intrați pe poartă spre altar lăsam lumea afară și îmbrăcam cămașa evlaviei, deoarece făptura are nevoie de iluminare. Biserica, locul rugăciunii mântuitoare, ne aduna, și ne cheamă, pentru a fi în jurul candelei neclintite. Este ceva din rânduiala milenară. Privind cu ochii deschiși lumea imediată, constatăm că o parte din sărbători s-au retras în noi. În noi, cei care mai suntem pe fața pământului, care am în­vățat despre sudoarea marilor încercări istorice. În ultimii ani trăim o altă provocare a lumii. Locul sărbătorii se încearcă, uneori se reușește, să se mute din cosmosul natural în cosmosul interior. Liniștea credinței este tulburată. Nu vom uita repede imaginile din acea Noapte a Învierii, când creștinii au fost alungați din jurul bisericii.

Orice primejdie ne-ar amenința, omul nu poate fi îndepărtat de sfântul lăcaș, de noii centurioni, ci chemat sub acoperișul lui. Sunt întâmplări care mă pun pe multe gânduri. Deoarece când Dumnezeu este încercat în sufletul oamenilor, însăși ordinea divină este amenințată. Și fără ordinea rugăciunii, omul devine pustiu. Un om fără el. Ascult cu mare atenție predicile părintelui Ioan Ardelean, parohul Bisericii din Desești, satul în care am deprins rânduiala sacră a sărbătorii, și sunt pătruns de fiorul liturgic al cuvintelor potrivite. Și de vocația dumisale, cea a construcției. Și în această duminică de Rusalii, părintele Ioan a arătat credincioșilor cărarea cea bună. A botezat doi veniți pe lume, și l-a condus pe drumul de pe urmă pe prietenul meu din pruncie, Mihaiu lui Dunca.

Asta face din rotirea oamenilor pe Pământ. Tocmai ceea ce trebuie pentru trăirea întru credință, în apărarea duratei nea­mului. Și a ține trează viața satului, în care se mai decantează valori umane. Care trebuie trezite, vorbite și asumate. Și sărbătorile, cei care le avem în noi, să le dăruim. Să le povestim, cum am făcut și eu. Că orice ațipire în istorie este extrem de primejdioasă. Chem la aducere aminte duhul Odei lui Eminescu: „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă.”