În curând se vor împlini 35 de ani de la lovitura de stat din decembrie 1989 (autorii genocidului de-atunci, în frunte cu bolșevicul Ion Iliescu, continuă să-i spună „revoluție”!), și în toată această cumplită perioadă pentru țară și grosul românilor, cârmuitorii noștri de haram (mincinoși, necinstiți, necalificați, trădători) au acționat mână-n mână cu diverși tâlhari străini, pentru ca – pe baza legilor „făcute de hoți pentru hoți” – să transforme România într-o colonie occidentală, prin nestoparea la timp a factorilor ce i-au adus la sapă de lemn pe majoritatea locuitorilor de pe aceste meleaguri bogate: punerea pe butuci a întregului complex economic național (mii de întreprinderi falimentate și vândute la preț de fiare vechi, agricultura mătrășită, flota maritimă și fluvială lichidată, cercetarea batjocorită), pădurile măcelărite, minele închise, teren arabil înstrăinat, milioane de români expatriați (doar foarte puțini dintre ei se întorc), sistemul sanitar muribund, educația și cultura așijderea, datoria externă de peste 150 miliarde dolari etc.
N.B.:
Pe baza calculelor efectuate de profesorul prahovean Eugen Stănescu, cel care a
raportat toate monezile timpului la aur, iată ce afirm în articolul Năucitorul progres al jefuirii României din
8 octombrie 2017, cutremurătoare probă inclusă și în recentul text Scrutinul s-a încheiat, numărătoarea
voturilor continuă...(17 iunie 2024): „După redresarea economică din
perioada ceaușistă, în cei aproape 28 de ani de postdecembrism, numai prin
transnaționale s-a furat de 3,3 ori mai mult decât în 530 de ani, adică 46.000
tone aur, ceea ce reprezintă echivalentul a circa 2.000 de miliarde euro!”
Prin
urmare, de peste trei decenii românii asistă la infectele dezbateri televizate
dintre catindații independenți
(foarte rar) și ai feluritelor formațiuni sau uniuni politice, apoi - în zilele
fixate de aflătorii la butoanele puterii aparente – se prezintă la urne, cu tot
mai șubreda speranță (la drept vorbind muribundă, după lunga serie de rateuri)
că votul lor contează și că de data asta vor sparge cercul vicios al
fatalității postdecembriste, nu doar prin desemnarea celui cu adevărat bun
între atâția dubioși aspiranți la funcția supremă în statul vlăguit, ci chiar a
omului providențial, îndelung așteptat ca să scoată țara și nația din impas.
Dar ca
de fiecare dată, euforia vulgului durează câteva zile, mai exact până când
realizează (taman ca în primele zile după Decembriadă) că din nou s-a schimbat
calul pe măgar: promisiunile din campaniile electorale sunt rând pe rând date
uitării (precum dublarea alocațiilor de stat pentru copii, reducerea
monstruoaselor decalaje dintre veniturile nerușinate și cele minime, România
educată și digitalizată ș.a.m.d.), liniile de putere sunt la țanc ticsite cu
sinecuriști și descurcăreți de felul plagiatorilor și al îmbogățiților peste
noapte din bani publici, pe scurt, mult trâmbițata schimbare urmează calea
bătătorită a demonocrației postdecembriste (doar uneori pe furiș și cu niscaiva
menajamente, cel mai des în mod fățiș și sfidător) de a lua de la cei mulți și
săraci pentru a da celor puțini și putrezi de bogați.
Lesne de
înțeles că această murdărie politico-socială, prezentă în forme mai puțin
brutale și pe alte meleaguri cu pretenții democratice, la noi se înfăptuiește
(îndeosebi după firimiturile azvârlite poporenilor sub formă de sporuri la
venituri) atât prin majorarea birurilor existente și apariția altora, cât și
prin încălcarea sau, în cazul fericit, parțiala respectare a unor acte
normative, așa ca mult prigonita lege a indexării veniturilor tuturor
cetățenilor (alocații de stat, lefuri, pensii), la începutul fiecărui an
calendaristic și cu rata reală a inflației, nicidecum cu măsluita rată
oficială...
Cu
excepția lui Radu Câmpeanu (PNL) și Ion Rațiu (PNȚ -CD), valoroșii adversari ai
lui Ion Iliescu la prezidențialele din Duminica Orbului (20 mai 1990), alegeri
câștigate – desigur, prin atrocea voință a boborului
de la orașe și sate – cu jenantul scor de 85% de singurul necalificat dintre
cei trei, valoarea contracandidaților la toate celelalte prezidențiale (inițial
cu un mandat de patru ani, apoi de cinci ani) se poate aprecia cu o foarte bună
aproximație după extrem de discutabila capacitate și corectitudine a chiriașilor
de la Cotroceni: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Klaus
Iohannis. Riguros adevărat (evident, fără a lua în calcul intrarea României cu
stângul în NATO și Uniunea Europeană, înregimentări care se datorează în
exclusivitate unei strategii politico-economice globalizante), căci chiar din
prestațiile și afirmațiile unora dintre ei, mai puțin ale sasului voiajor,
deducem că au înfăptuit atât de puțin pentru prestigiul țării și prosperitatea
tuturor concetățenilor, încât cu siguranță niciunul dintre ei nu și-a meritat
leafa și consistentele avantaje materiale, inclusiv după ce penibila noastră
Constituție i-a obligat/îi obligă să cedeze locul altui profitor sau impostor (prins
cu mâța în sac la sfârșitul celor două mandate, doar turnătorul Băsescu-Petrov a
pierdut o parte din privilegiile postprezidențiale).
Cum
fiecare formațiune politică de la noi (mă rog, a devenit o hazoasă cutumă
postdecembristă) își folosește liderul pe post de „locomotivă”, cică pentru
voturi în plus la parlamentare, și cum cele trei alegeri rămase se înșiruie la
sfârșitul anului ca mărgelele pe ața intereselor politicianiste (primul tur al
prezidențialelor, parlamentarele, al doilea tur), putem deduce că „greii” (la
minte și nu numai) Marcel Ciolacu (PSD), Nicolae Ciucă (PNL), Elena Lasconi
(USR), Diana Șoșoacă (SOS), George Simion (AUR), Kelemen Hunor (UDMR) se vor înfrunta/duela
cu dubiosul „independent” Mircea Geoană (prostănacul lui I. Iliescu), posibil
și cu alți aspiranți la funcția supremă în statul nostru eșuat. Firește, dacă
actualele poziționări rămân neschimbate vreme de peste patru luni...
Despre
liderii pomeniți mai sus se știu o mulțime de lucruri nemăgulitoare (așa este
când ții cu tot dinadinsul să fii un însemnat personaj public), fapt pentru
care, zic eu, toți au însușirile necesare unui președinte de galerie sportivă,
ba chiar ale unui președinte de asociație de locatari.
Despre
Mircea Geoană, fiu de general bolșevic, se știe că a fost cândva ambasadorul
României în Statele Unite (numit de tătucul Iliescu), apoi ministru de Externe
în Guvernul Adrian Năstase, senator, președintele Senatului, președintele
Partidului Social Democrat și - pentru
câteva ore - al României, iar în prezent deține funcția de adjunct al
secretarului general NATO. Mândru de realizările trecute și prezente, dar fără
a intra în niscaiva amănunte riscante, el susține cu tărie că a ajuns înalt
demnitar NATO numai și numai prin vrednicia sa psiho-mentală! Chiar așa să fie?
Păi, aflăm din surse colaterale că Geoană a izbutit cu însușirile lui „alese” să lege „prietenii” doar
cu alde Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, George Copos, Marian Vanghelie și
alte mari secături de pe aceste plaiuri.
Familia
sireaca („revoluționara” și mult necușera soacră Margareta Costea și îndeosebi
ultrasuspectul Gheorghe Barba, verișorul soției Mihaela și chipurile mare
afacerist american) au tras atât de eficient sforile în rândul republicanilor,
încât Donald Trump a făcut din demagogul prostănac adjunctul secretarului general NATO.
Suficiente
motive ca să susțin în continuare că cei mai mulți dintre foștii și viitorii
mari mahări ai României (președinte, șparlamentari,
miniștri, secretari de stat, diplomați, magistrați, șefi de agenții etc.) sunt
membri ai uriașei „familii” planetare GIGO (Garbage
in, Garbage out – Bagi gunoi, scoți gunoi).
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
18 iulie 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu