Foaie periodică, gratuită
a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi
Anul XXIV(2024), nr. 519(1 –15 Iunie)
Între Mithra
şi Hristos. În una din zilele
trecute, ascultam o emisiune la postul de radio ,,România-Cultural”. Un
românaş de-al nostru stabilit într-o ţară nordică îşi prezenta o teză de
doctorat, pe care o realizase şi o susţinuse de curând în străinătate. Teza
fusese apreciată şi notată cu calificativul maxim. În teză era tratată tema
cultului lui Mithra la români. Facem precizarea că Mithra a fost o zeitate
cinstită în cadrul unui cult necreştin în spaţiul sud-est european în
primele veacuri ale mileniului întâi. Românul de care vorbeam făcea o serie de
afirmaţii mai mult decât aberante, revoltătoare chiar. Două dintre ele ar fi
destul să ilustreze acest lucru.
Susţinea sus şi tare că religia creştină a fost impusă de către
autorităţile politice româneşti poporului român începând din secolul al
XIV-lea, odată cu înfiinţarea statelor româneşti. Până atunci românii ar fi
avut religia lui Mithra, respectiv cultul mithraic.
O gogomănie mai mare decât asta nici că se putea afirma. Oare,
românul nostru nu auzise el că aici a propoveduit Evanghelia unul dintre
primii Apostoli ai Mântuitorului, respectiv Sfântul Apostol Andrei în secolul
I? Oare, n-a auzit stimabilul de sutele de martiri creştini din secolele
I-XIV, care şi-au dat viaţa pentru că L-au mărturisit pe Hristos, pentru că au
recunoscut că sunt creştini şi nu şi-au lepădat credinţa în ciuda tuturor persecuţiilor?
Nu auzise, oare, stimabilul de nenumăratele urme de biserici şi mânăstiri
datând dinainte de formarea statelor româneşti descoperite de arheologi pe
teritoriul românesc? N-a citit istoriile vechi, mărturiile cronicarilor străini
despre creştinismul nord-dunărean şi reprezentanţii lui de seamă? N-a aflat că
la sinodul I de la Niceea din
E foarte adevărat, că în folclorul românesc se mai găsesc reminiscenţe
ale unor vechi religii care au existat înainte de apariţia creştinismului.
Acestea sunt foarte importante, pentru că ele vorbesc despre vechimea şi
continuitatea neîntreruptă a poporului român pe aceste locuri. Sunt adevărate
relicve de arheologie spirituală. Cu ani în urmă am cules folclor din nordul
judeţului Mehedinţi. Numeroase materiale au privit Cântecul Zorilor. E vorba de
bocetele sub formă de versuri cântate la înmormântări. Sunt nişte creaţii
extraordinare. Ei bine, într-un astfel de bocet am găsit un element interesant.
Se spunea acolo că Mântuitorul Iisus Hristos umblă călare pe cal mohorât şi
adună de la porţi sufletele celor morţi spre a le duce în lumea de dincolo.
Nicăieri în Sfintele Evanghelii şi în învăţătura noastră creştină Mântuitorul
nu apare călare pe cal şi nu are acest rol de a transporta sufletele morţilor
dintr-o lume în altă lume. Am înaintat ipoteza că e vorba de o reminiscenţă a
cultului Cavalerului Trac, o zeitate care a fost cinstită în părţile noastre
prin secolul IV. Iată, că o frântură din acea religie s-a păstrat în cântecul
nostru funebru, dar a fost creştinată de către autorul anonim. În felul acesta
putem să vorbim de fărâme ale religiilor vechi necreştine păstrate în folclorul
şi etnologia românească, dar nicidecum că acestea au predominat la români până
în secolul al XIV-lea, când noi am fi fost creştinaţi.
Gogomăniile spuse pe post de acel ,,doctor” mi-au lăsat un gust amar.
Ascultându-l, mi s-a zămislit în minte imaginea unui copil, care strigă după
mamă-sa că este curvă, încurajat de râsul şi aplauzele derbedeilor de pe
marginea drumului.
*
Enigma
scrisorii. Dragi copii! Celor mai mulţi dintre voi vă
plac filmele şi cărţile poliţiste. Vă place să fie descoperit făptuitorul
răului şi să fie pedepsit. Admiraţi pe poliţiştii şi detectivii, care se
străduiesc şi de multe ori reuşesc să descopere adevărul. Vă propun azi să fiţi
şi voi detectivi. Iată că poştaşul nostru a pierdut o scrisoare. A plouat şi
s-a şters de pe plic atât adresa expeditorului, cât şi a destinatarului. Vă
redau mai jos conţinutul scrisorii. Citiţi-o cu atenţie şi încercaţi să
depistaţi voi cine a trimis-o şi cui a trimis-o. Rugaţi şi pe părinţii voştri
să vă ajute. Ne întâlnim la următoarea slujbă, când veniţi la biserică să vă
spovediţi şi să vă împărtăşiţi şi atunci analizăm problema şi vedem cine este
cel mai bun detectiv din parohie. Scrisoarea este aceasta:
,,Dragul meu copilaş! Te-am privit când te-ai sculat de dimineaţă.
Aşteptam să-mi spui câteva cuvinte, să vorbeşti cu mine. Am observat însă că te
grăbeai să ajungi la şcoală, ca să nu întârzii. Speram să găseşti câteva clipe
şi să-mi spui doar atât: ,,-Bună dimineaţa!” dar nu s-a putut. Aşteptam ca la
şcoală să-mi spui câteva cuvinte, dar
erai prea atent la lecţii, prea pornit spre joacă şi iar ai uitat de
mine! Am sperat că vei vorbi cu mine când vei ajunge acasă, când te vei aşeza
la masă. Te-am văzut însă că erai prea flămând şi m-ai uitat. Doream atât de
mult să vorbeşti cu mine! Ziua, ce-i drept, era lungă şi mai aveai timp. Ţi-ai
făcut lecţiile şi ai fugit la joacă. Speram că seara vei avea mai mult timp să
vorbeşti cu mine. Tocmai de aceea am aprins candelabrul cerului, ca să te bucur
de măreţia lumii. N-ai observat. Ai luat ce-i luat în gură şi ai trecut la
televizor. Ai schimbat program după program până târziu în noapte şi ai adormit
uitându-te la ecran. De mine ai uitat şi de data aceasta. Doream atât de mult
să vorbeşti cu mine! Aşa aştept în fiecare zi. Dar nu contează. Te iubesc atât
de mult, încât te iert şi am răbdare cum nu poţi tu să-ţi imaginezi. Poate azi
vei fi altfel faţă de mine…”
Aici foaia scrisorii s-a udat şi nu se mai înţelege ce scrie şi cine
semnează. Aştept rezultatele voastre.
*
Interviu cu
Dumnezeu. Marele scriitor, filozof şi eseist,
regretatul Octavian Paler, a
scris undeva o pagină extraordinară, în care şi-a imaginat că a luat un
interviu lui… Dumnezeu. Desigur, în literatură orice e posibil, chiar dacă în
viaţa reală nu. Pentru frumuseţea şi actualitatea ideilor de acolo, am
considerat necesar ca să vă fac şi
Dumneavoastră cunoscută acea pagină. Nu veţi regreta dacă veţi citi-o:
,,- Ai vrea să-Mi iei un interviu, deci…, zise
Dumnezeu.
-Dacă ai timp…, i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul Meu este eternitatea, veşnicia… Ce
întrebări ai vrea să-Mi pui?
- Ce Te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se
grăbesc să crească, iar apoi tânjesc să
fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru
a face bani, iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că
se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul şi astfel nu trăiesc nici
prezentul, nici viitorul. Că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca
şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat
tăcuţi un timp. Apoi am întrebat:
- Ca Părinte, care ar fi câteva dintre
lecţiile de viaţă, pe care ai dori să le
înveţe copiii Tăi?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să
deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc şi că durează mai mulţi
ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela
care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că
există oameni care îi iubesc, dar, pur şi simplu, încă nu ştiu să-şi exprime
sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi pot să-l
vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi, ci
că trebuie să se ierte şi pe ei înşişi, prin Taina Spovedaniei.
- Mulţumesc pentru timpul acordat…, am zis
smerit. Ar mai fi ceva… Ce ai dori ca oamenii să ştie? Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna şi îi
aştept… pentru interviu!”
Orice comentariu e de prisos.
Cine are urechi de auzit, să audă!
*
Ziua
Eroilor. Marcăm și noi această zi
sfântă din calendarul Neamului printr-o poezie cu acest titlu, semnată de
Gheorghe Băltean și apărută în ,,Frontul Mărășești”, anul
III(1938), nr. 16(nov.), pag. 52. Iat-o:
,,Dormiți Eroi, dormiți sub glii.
Dormiți la noi și-n țări pustii!
Al Domnului e - acest pământ,
Oriunde sunteți în mormânt.
Același cer l-aveți de scut,
Pe care-n țară l-ați avut;
Aceiași aștri strălucesc
Și ziua-noaptea vă păzesc.
Aceiași nori spre voi se-ntind,
Aceleași fulgere s-aprind,
Aceleași tunete s-aud,
De-aceleași ploi pământu-i ud.
Același vânt vă plânge-n zori,
V-aduce bun miros de flori:
Din țara voastră, dintr-un sat,
Pe care-n jale l-ați lăsat.
Voi mulți afară-n câmp v-ați stins,
Ai voștri ochi de cer s-au prins.
De-atunci e mult mai înstelat,
Cu ochii voștri mai bogat.
Prin nopți senine licăresc
În lacrimi sfinte se topesc
Privesc de sus la țara lor,
Acum și-n vecii vecilor.
*
Copilul
înfiat. Într-o împrejurare oarecare am avut prilejul
să discut cu un general al armatei române. Era bine dispus, binevoitor,
prietenos, fără morga aceea a omului sus-pus, care te ține pe tine, biet
muritor de rând, la distanță. Un pensionar gata de a lega o discuție menită să
uiți că trece timpul. Discutase câte toate cu mulți dintre cei prezenți, făcuse
chiar glume, râsese, dăduse sfaturi, ce mai, se comportase ca un om normal.
Întâmplarea a făcut ca să stăm mai mult de vorbă. Mi-a spus că provenea
dintr-o familie cu nouă copii din Maramureș, că fusese luat ,,de suflet” de
niște rude din Vâlcea încă în primii ani ai vieții. Mi-a spus că părinții îl
dăduseră, fiindcă greutățile și nevoile îi copleșiseră. Curând după plecarea
lui din casa părintească, mama îi murise. Nu fusese la înmormântarea ei. I s-a
spus mult mai târziu. Tatăl s-a recăsătorit și a luat o femeie cu alți patru
copii. A revenit în casa părintească pentru o zi după cincisprezece ani. Era o
familie străină. Simțea cum frații îl invidiază, pentru că avusese șansa să fie
,,dat de suflet”, să aibă de toate în noua familie, să nu mai ducă grija zilei
următoare. Îi erau frați, dar în același timp îi erau străini. Ei fiind mai
mari, terminaseră câte o școală de meserii, învățaseră câte o meserie ,,la
locul de muncă”, vreo doi se căsătoriseră deja. Niciunul dintre ei nu avea
planuri mărețe de viitor, aspirații tinerești. Totul se reducea la grija pentru
existență.
În calitate de ,,copil înfiat” nu a avut o copilărie fericită. ,,Aveam
de toate: mâncare destulă, haine bune, bani pentru cărți și ce mai trebuia la
vârsta aceea. Nu m-a bătut nimeni, nu m-au certat. Învățam bine, era premiantul
clasei și oricine ar fi crezut că sunt un copil fericit, cu perspective strălucite
de viitor. În realitate nu era așa. Aveam din cele materiale, dar îmi lipseau
cele spirituale. Numai Dumnezeu știe de câte ori mă ascundeam ca să plâng și
să-mi înăbuș durerea din inima mea. Eram la vârsta când copilul are nevoie de
dragoste părintească, de comunicare, de înțelegere, de mângâiere. Nimic din
toate astea nu aveam. Părinții adoptivi erau oameni corecți în felul lor. Se
îngrijeau să am toate din cele materiale, dar nu-mi dădeau nimic din sufletul
lor, din dragostea lor. Nu-mi amintesc din toată copilăria mea să fi îmbrățișat
sau să fi fost îmbrățișat de tata sau de mama. Totul se reducea la calcule, la
socoteli contabilicești. Parcă și banii pe care mi-i dădeau să-mi cumpăr cele
necesare erau însemnați undeva, în condici numai de ei știute, ca niște
economii, pe care urmau să-i primească cu dobândă peste ani. Dacă pentru
majoritatea copiilor copilăria este vârsta cea mai frumoasă, de care își
amintesc toată viața cu drag, cu nostalgie, pentru mine a fost o piatră grea de
încercare, pe care am resimțit-o toată viața.
Am învățat pe brânci, nu de dragul de a fi premiant, de a fi lăudat de
profesori, ci din dorința numai de mine știută, de a zbura cât mai repede și
cât mai departe de acolo. Mă obseda gândul de a-mi câștiga cele necesare pe cont
propriu, gândul de a nu mai depinde de acei oameni străini. Am intrat la școala
militară de timpuriu, fiindcă am auzit că acolo îți asigură statul toate cele
necesare. M-am dus acasă doar în vacanțe, dar prăpastia dintre mine și părinții
adoptivi s-a mărit de la un an la altul. Am urcat treaptă cu treaptă ierarhia
militară, am ajuns aproape de vârful piramidei, am lucrat mulți ani în
Ministerul Armatei. Am ținut însă permanent legătura cu părinții adoptivi. Le
trimiteam bani, pachete, vorbeau o dată sau de două ori pe săptămână la
telefon. Când puterile li s-au șubrezit, m-am înțeles cu niște rude din satul
lor să-i îngrijească. Le trimiteam bani și le-am promis casa, grădina și tot ce
însemna proprietate a mea în satul acela. Nu-mi trebuia nimic. Aveam de toate,
iar în planurile mele de viitor nu s-a găsit niciodată ideea de a mă întoarce
în satul vâlcean în ultimii ani ai vieții. M-m căsătorit, am avut și eu copii,
dar alta a fost atmosfera, legătura.
*
Deschiderea
cărții. Foarte adesea, în multe discuţii cu creştini
de aproape şi de departe, sunt întrebat de tineri şi de vârstnici ce este cu deschiderea
cărţii de către preot. Desigur, aţi sesizat că întrebările respective
priveau ,,ghicitul” preotului în cărţile
bisericeşti şi mai ales în Sfânta Evanghelie. Am întâlnit chiar o femeie
destul de în vârstă, care venea pe jos tocmai de la Podeni şi se ducea
undeva în părţile Strehaei, fiindcă auzise că acolo este un preot, care ,,deschide
cartea”.
Am spus tuturor şi nu voi înceta să spun, că e vorba de o şarlatanie.
Preotul nu ghiceşte în Sfânta Evanghelie, aşa cum nu ghiceşte în Sfânta
Împărtăşanie, în cărţile de joc, în cafea, în palmă, în stele, în lună etc.
De unde se trage această vorbă şi această practică?
Este o tristă realitate istorică, pe care o voi menţiona aici în câteva
cuvinte. A fost o vreme, când nivelul de cultură al preoţilor noştri era foarte
scăzut. Limba în care erau scrise cărţile bisericeşti era greaca ori slavona,
adică vechea limbă rusească. Amândouă limbile erau foarte grele. Pe amândouă
le-am învăţat atât în seminar, cât şi în facultate, ba limba rusă am mai
învăţat-o şi patru ani în şcoala generală şi, cu toate acestea, greu pot să rup
câte o boabă în cele două limbi. Candidaţii la preoţie învăţau cel mai adesea practic
pe lângă preoţii bătrâni să facă slujbele, să zică şi ei câteva rugăciuni,
câteva cântări în limba română, eventual să ţină o predică. Se duceau apoi la
episcop cu un peşcheş(cadou), îi hirotonea şi gata. Mulţi nici nu mai învăţau
rânduiala după ureche. Ai noştri din părţile Olteniei treceau Dunărea şi erau
hirotoniţi de episcopul de la Vidin. Tot ce conta era taxa ori ploconul pe care
le dădea ierarhului respectiv. Şedeau la coadă. De ce? Fiindcă în ţară se dăduse o lege, prin care preoţii erau scutiţi
de anumite dări către stat. Episcopul nu numai că-i hirotonea, dar le dădea şi
ţidulă, adică adeverinţă sau atestat că sunt preoţi. Reveneau la casele lor,
îşi vedeau de treburi ca şi până atunci, dar când veneau zapcii să strângă
birurile, arătau dovada că sunt preoţi şi scăpau mai ieftin. Aşa se ajunsese ca
să consemneze documentele că la un moment dat într-un sat erau şi 17 preoţi.
Într-un asemenea mediu de ignoranţă, ne putem imagina ce însemna o carte, mai
cu seamă că ea costa foarte mult. O Sfântă Evanghelie putea costa preţul
câtorva pogoane de pământ sau câtorva perechi de boi. O asemenea carte era
destul de rar deschisă… În ce priveşte cititul…, tulai, Doamne! Preotul rostea
un fel de bolboroseală, pe care n-o înţelegea nici el, nici credincioşii lui.
Lucrul acesta făcea ca să se mărească nedumerirea şi admiraţia faţă de ceea ce
scria în cărţi. Acolo trebuia să fie toate tainele vieţii şi ale morţii
însemnate, toate amănuntele legate de viaţa fiecăruia şi ale tuturor laolaltă.
La vreme de nevoie, în special la vreme de boală, în schimbul unei sume de
bani, fără îndoială, preotul sprijinea Sfânta Evanghelie pe capul
bolnavului sau al celui ce-i solicitase „deschiderea” şi urma… minunea:
ghicitul în carte.
Cărţile noastre vechi bisericeşti, mai ales cele copiate cu mâna, erau
scrise în mai multe culori, cu chenare frumos ornamentate. Uneori se scria
câţiva ani la o carte bisericească. Ei bine, dacă în locul unde se deschidea
cartea, predominau literele negre, era semn de rău, de nenorocire, de moarte;
dacă predominau literele roşii sau verzi, era semn bun, de speranţă, de
însănătoşire, de izbândă etc. Nu ştiau ce scrie acolo şi, de fapt, nici nu
aveau nevoie să citească, importantă era culoarea, aspectul paginii şi al
literelor. Acesta era „ghicitul” sau „deschiderea” cărţii. Să fim serioşi!
Şi eu deschid cartea şi cărţile. În fiecare zi. Dacă nu fac asta o zi,
mi-e „foame” de carte. Citesc literele, cuvintele, paginile, capitolele,
cărţile, scriu cărţi, dar nu m-am gândit niciodată şi nici nu pot să… ghicesc
în carte sau în cărţi. Dacă aş fi putut să fac asta, aş fi ghicit pentru mine
în primul rând(….)! Păi nu? Aşadar, dacă
mai auziţi pe cineva că un preot sau altul ,,deschide” cartea şi ghiceşte în
schimbul unor sume de bani sau altor
bunuri, să afirmaţi cu putere că e o excrocherie. Dacă vă contrazice
cineva, spuneţi-i că aşa v-a spus preotul dumneavoastră.
*
Sărbători
uitate. În părţile Olteniei şi mai ales ale
Severinului există cel puţin trei zile în an, care nu sunt considerate
sărbători bisericeşti propriu-zise, dar poporul le respectă cu sfinţenie de
când se ştie. Este vorba de 11 Iunie( Sfântul Apostol Vartolomeu), 17
Iulie(Sfânta Muceniţă Marina) şi 23 Iulie(Sfântul Mucenic Foca). Lucrul în aceste zile este considerat aducător
de mari pagube, iar sfinţii menţionaţi
sunt socotiţi că au mare influenţă asupra ploilor, furtunilor, trăsnetelor.
Circulă şi multe povestiri în popor cu privire la pedepsirea exemplară a celor
ce-au lucrat în astfel de zile. Am putea spune că aceşti sfinţi sunt
consideraţi la fel de importanţi sau chiar mai importanţi decât Sfântul
Prooroc Ilie(20 Iulie) sau Sfântul Pantelimon(,,Sfântul Ilie cel Şchiop”)(27
Iulie).
Propunem Preasfinţitului Episcop Nicodim să analizeze
posibilitatea instituirii acestor zile ca sărbători bisericeşti locale şi
înscrierea lor în calendar ca sărbători ,,cu cruce roşie”, ca zile în care să
se oficieze slujbă la biserică. Într-o zonă în care agricultura constituie încă
sursa principală de existenţă pentru majoritatea populaţiei, este bine ca să se
ia seamă la astfel de tradiţii intrate
adânc în viaţa poporului român şi respectate după cuviinţă, cu atât mai mult cu
nu încalcă învăţătura dogmatică şi rânduiala liturgică a Bisericii noastre.
Potrivit canoanelor, ierarhul are dreptul să instituie sau să suspende
sărbători în eparhia sa.
*
Publicații. În această perioadă, parohia noastră a publicat câteva materiale,
astfel: Biruind prin Înviere și Înălțare, în ,,Națiunea”,
București, 26 mai 2024, ed. și on-line (https://ziarulnatiunea.ro/category/religiespiritualitate);
,,Scrisoare pastorală” – 518, în ,,Armonii Culturale”, Adjud, 17
iun., ediție și on-line(https://armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca
Septentrionalis”, Baia Mare, 2024, 18 iun., ediție și on-line(https:// ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com);
în ,,Moara lui Gelu”, Baia Mare, 2024, iun. (https://moaraluigelu.blogspot.com);
Cina Împăratului(I-II), în ,,Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin,
an. XXVI(2024), nr. 1234(20 iun.), p. 12; nr. 1235(17 iun.), p. 12;
*
Ajutoare și
donații. În această perioadă am
primit câteva ajutoare și donații, astfel: Domnul Mihai Dragomir din
Baia de Aramă, fiu al satului Bârda, Doamna Dragomir Iulia din
Timișoara, fiică a satului Bârda: câte 150 lei; Doamna Plăcintă
Constanța din Tr. Severin: 50 lei
Domnul
Zamfir Viorel din Malovăț a achitat 100
lei pentru contribuția de cult.
Le mulțumim tuturor! Dumnezeu să le ajute!
*
Într-o zi pe care n-am stabilit-o până acum, vom merge la al doilea
azil de la Gura Văii și vom duce 50 cearșafuri de pat, 50 cearșafuri de
plapumă, 50 porții de mâncare. Am făcut comandă la Magazinul ,,Dedeman”
pentru cearșafuri. Un enoriaș care nu vrea să i se știe numele suportă costul
cearșafurilor. Dacă între enoriașii
parohiei noastre mai sunt unii care mai au prin casă haine vechi, lenjerie
veche, papuci de casă vechi, sunt rugați să le aducă la biserică. Le vom duce
și pe acestea la acel azil.
*
Zâmbete. ☺Anunț: Vând costum de ginere, purtat o
singură dată, și atunci din greșeală…!
☺,,La mulți ani tuturor femeilor și mii de mulțumiri pentru tot ceea ce
faceți pentru noi!” Semnează: Tinichigii auto din România. ☺Sfatul zilei:
Încercați să fiți fericiți… de slăbit este prea complicat! ☺ Eram curios!
Bărbaților, ăstora care nu sunt căsătoriți, cine le spune ce să facă, cu ce să
se îmbrace și că nu au dreptate?
☺Psihologul: ,,– Alcoolul nu o să te ducă nicăieri!” Pacientul: ,,–
Nimeni nu-l bea ca mijloc de transport!” ☺ Fasolea bună se aude din depărtare!
☺ Sunt oameni care nu ar recunoaște niciodată că au defecte. Eu, dacă aș avea,
aș recunoaște…! ☺,,– Ce dimineață grea! Am avut timp să aspir, să fac curat în
baie, să ud florile de pe terasă…!” ,,– Dar nu ai făcut nimic!” – Nu, dar am
avut timp!” ☺,,- Cică norocul e ca o roată, se-nvârte, se-nvârte ș-odată ajunge
și la tine!” ,, - Cred că a mea s-a oprit la vulcanizare!” ☺,,- Atunci când o
ușă se închide, o alta ți se deschide!”
,,- Știu, că am avut și eu Dacie!” ☺ Dacă de ziua îndrăgostiților nu
ești îndrăgostit, nu dispera. Păi ce, de sâmbăta morților ești mort? ☺ Țuica
din Oltenia a apărut când și-au spălat maramureșenii paharele de palincă!
*
Excursii-pelerinaje.
În data de 2 iulie vom efectua excursia
amânată. Vom merge pe următorul traseu: Bârda – Malovăț - Tr. Severin –
Orșova – Caransebeș – Hațeg - Hunedoara(probabil) – Aiud - Alba Iulia -
Mănăstirea Oașa - Mănăstirea Cozia - Rm. Vâlcea - Tg. Jiu – Malovăț – Bârda -
Tr. Severin. S-ar putea să mai introducem în program unele mănăstiri, în
funcție de timpul disponibil, traseul fiind foarte mare și munții… au
pretențiile lor de munți! Costul este de 100 lei/persoană.
*
Înmormântări.
În ziua de 13 iunie am oficiat înmormântarea lui
Borcilă Vasile(80 ani) și soției sale Borcilă Doina(70 ani).
Dumnezeu să-i ierte!
*
Program. În cursul lunii Iulie avem următorul program de slujbe: 6 Iulie(Malovăț
– Bârda); 7 Iulie(Malovăț); 13 Iulie(Malovăț-Bârda); 14 Iulie(Bârda);
20 Iulie(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 21 Iulie(Malovăț);
27 Iulie(Malovăț – Bârda); 28 Iulie(Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte,
preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86,
ori pe adresa: stanciulescubarda@gmail.com.
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu