Pe treptele ude de ploaia murdară
Se vede un om cu capul plecat,
El nu se fereşte de ploaia de-afară,
Trec domnii de sticlă purtând pelerine,
Se scutură-n grabă de noroiul ivit,
Trec doamne de ceară ca puse-n vitrine
Purtând ochelari cu un toc aurit
Şi în grabă-o trãsurã ce apare în stradă
Îl face pe cel ce-ngenunche pe scări
Să fugă în goană şi fără sã-l vadã
Caii sar şi -l lovesc, scoțând aburi pe nări.
Fața albă coboară din trãsurã şi iată
Îi ia mâna în palmã, lãcrimeazã uşor,
Vizitiul mirat o priveşte pe fatã:
,,Haide, urcã odatã, e doar un cerşetor!"
Dar sub gluga căzută doi ochi negri se-aratã
Şi privirile lor parcã-ncet îşi vorbesc,
Gura lui îi şopteşte o poveste uitată
Şi-n adâncul privirii înc-odat' se iubesc.
Cerşetor de iubire cu o inimã plină,
Într-o noapte flămândă, invitat la un ceai
Ai rãmas fermecat de atingerea-i finã
Şi de trupul ei cald ca o poartã spre rai.
Vizitiul repetã fraza durã şi pleacă,
Numai vântul frãmântã dâra lungă de fum,
Neputința e -o rană ce în suflet o seacă,
Cerşetorul doar ştie sã zâmbească acum.
Frunze cad pe poteci dezgolind felinare,
Mai dansează tãcerea în privirea de lut,
Ca o mare de plumb ce se năruie-n zare
În eternul prezent doar de noapte ştiut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu